joi, 13 ianuarie 2022

într-un sat din Europa

Fiecare an care fuge mă îndepărtează puțin câte puțin de începutul meseriei în care am investit multă dragoste. Mi-am iubit elevii cu grija mamei- nici prea blânda, nici prea aspră. Și pe cei talentati , dar și pe aceia care, din cine- știe- ce motive, nu prea se omorau cu învățatul.

Când am fost numită, pentru prima oară dirigintă, ei erau în clasa a VII-a, majoritatea baieți romi.
Școala?o construcție modestă într-un sat micuț, sărac, situat la 7 kilometri de stația unde mă lăsa autobuzul.
Nu-mi mai amintesc dacă îmi era greu sau ușor..
Știu doar ca mulți elevi lipseau de la școală.Părinții erau lăutari. Își încurajau fiii să le calce pe urme. Îi luau la nunți de vineri. Copiii veneau la scoală miercuri și joi. Unii lipseau cu săptămânile.
Am început să-i vizitez acasă .
Îmi era teamă.
Casele nu aveau garduri, dar erau păzite de câini.
M-a însoțit șeful clasei. Îl alesesem , fiindcă avea cele mai puține absențe. Știa să citească si, din când in când, își făcea și temele .
Scund, cu păr des creț, mereu cu mânecile prea lungi ale unei haine , care părea de împrumut . Fusese a tatălui sau a vreunui frate mai mare.
Mi-a spus să nu mă tem-are el grijă!
Și a avut.
Am cunoscut atunci familii cu mulți copii . Trei- patru care ar fi putut merge la grădiniță, doi-trei ceva mai mari . În cămăruțe întunecate, cu lut pe jos și paturi joase, se inghesuiau nouă- zece suflete.Vorbele îmi rămâneau pe buze.
Ce răspuns puteam primi la intrebarea„De ce nu-l lăsați la școală?”

Am revăzut satul după mulți ani, când a trebuit sa merg la Consiliul Popular, pentru o adeverință.
Același drum serpuit, cu multe gropi .
Case mar
i, vopsite în toate culorile, străjuite de garduri de ciment sau de fier forjat. În curți mașini și, pe lângă ele. găini , rațe , curci și chiar câte un purcel.
Băieții poartă blugi și lanțuri groase de aur, la gât și la mână. Fetele au bluze mulate și se fardează pronunțat.
A dispărut sărăcia.
Mulți tineri au plecat să-și încerce norocul, cu vioara și cu acordeonul prin Italia, Spania sau Franța. Soțiile lor își oxigenează părul și poarta bijuterii scumpe.
Ei se reîntorc când cade frunza .
Cu mașini luxoase.

-Îți trimiți copilul la școală? l-am întrebat pe cel care, când era elev , îmi aducea primele micșunele culese din zăvoi.
-De, doamnă, nu chiar zilnic.
Avem câteva discoteci în sat. Și biliard și internet . Când plec să cânt la vreo nuntă și mă întorc după două-trei zile, nu-l găsesc acasă.
Am revăzut și școala. N-am intrat, pentru că nu mai cunosc pe nimeni. Am privit-o din mers. S-a schimbat puțin. Are termopan .
În curte, două portț de fotbal și o magazie cam dărăpănată. Probabil pentru lemne .Niște găini fără ocupație se învârt în jurul unui căine plictisit.

În vara lui 2020, am ajuns, printr-o întâmplare fericită, din nou, în satul începutului meseriei mele.
Tot în fugă.
Era duminică.Lumea ieșea de la biserică, râdea soarele, dincolo de gardurile grădinițelor îngrijite se arătau flori bucălate.
Satul purta haină proaspătă!
Comunitatea aceasta își are locul ei pe hartă.
Și în lume .
Pe valea Râului Doamnei .
Fiii săi, cu pașapoarte, sunt cetățenii Europei.

Deunăzi, cineva, cu o ironie nereținută, zicea că, dacă și- ar fi ales Limba Română ca meserie, într-o țară emancipată, ar fi spălat vase.
Vorbele respectivei doamne, care s-a stabilit într-o țară pe care am văzut-o într-o excursie de o săptămână( din salariul meu de profesoară în România) nu au reușit să mă rănească. Știi de ce? pentru că există, cred eu, dincolo de câștigul bănesc, ceva mult mai frumos, într-o meserie: bucuria de a fi încercat și,poate ,chiar de a fi reușit să transmiți
altora, cu tot sufletul, ceea ce ai învățat sau ai primit și tu de la alții:dragostea și respectul pentru carte.💓

miercuri, 12 ianuarie 2022

cred că



 tot ce păstrăm devine o parte din noi!❤


Pentru tine o fi un flecușteț, pentru mine este o părticică de suflet.
L-am cumpărat dintr-o mică piață, la Southampton, știi orașul- port la Marea Nordului, de unde a plecat Titanicul.
Deși era doar sfârșitul lui noiembrie, pentru britanicii din Nord, deja, spiritul sărbătorilor de iarnă își făcea simțită apariția.
Am mers cu fiul meu cel mic și cu logodnica lui ( atunci), în vizită la primul meu nepot,student acolo,la Politehnică.
Astăzi el este inginer, ”în pâine”, iar eu sunt o buni cu patru nepoți.❤❤❤❤
Fuge vremea!
Îmi plac amintirile care aduc timpul într-un prezent încrezător!

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

între exclamație și întrebare

 Nebănuite sunt frontierele sufletului!

  Pentru mine, cea mai limpede perioadă a vieții sunt anii de liceu.
Astăzi, una dintre bunele mele prietene de atunci,Nico, mi-a trimis o fotografie pe care o rătăcisem.
Eram în penultimul an de liceu,
 Din clasa noastră de „real A„, compusă din13 fete și 20 de  băieți, lipsesc trei colege:Pufu care, probabil, fugise la vreo întâlnire,  Andreica și Zafiu.
Cred că fetița era fiica fotografului.

Acum, dacă s-ar striga catalogul, în locul Victoriței, al Mioarei, pentru Carmen, Pufu si pentru 1o băieți, ar răspunde doar dorul crescut din imaginea unor figuri dragi de adolescenți cu aripi nevăzute.
Până în acel an, uniforma era o rochie din stofă de bună calitate, bleumarin, cu guleraș de pichet alb.Nise permitea, ca din când în când, să purtăm fuste plisate, tot bleumarin, bluze albe și, obligatoriu, în timpul răcoros, pulovere  negre.
 Către sfârșitul trimestrului, a apărut sarafanul acela stupid, care  se tocea de atâta folosire,completat cu o bluză bleu, dintr-o pânză foarte ușor șifonabilă.
 Poate că luna era și atunci regina nopții, la fel ca acum, iar orășelul își țesea viața lui modestă, între cunoscutele-i repere:gara, cu  brațul  suspendat al pasarelei și furnicarul peronului,două licee și o școală generală,librăria, cinematograful, clădirea partidului, spitalul policlinica, un dispensar,niște  magazine frumoase, piața, străzi, arbori, lumini și umbre, flori și case. 
Doar castanii din preajma  peronului înfloreau, sigur, mai  devreme!💓
Pentru perechile de îndrăgostiți, care se încumetau să încalce,  cumva, regulamentul liceului.
Poate că zilele ne erau, adesea, întunecate de  spaimele tezelor și  ale ascultărilor, iar nopțile ni se scurtau de frica întâlnirii cu „babacu„ sau cu domn  Bălcescu, dar din  balconul toamnelor noastre  se  intuia primăvara, iar din albul zăpezii chemam poezia!
Delicioasă  stare a  unei lumi  tranzitorii!💓