Mereu cu dor, în Vinerea Mare

 Nu despre credință aș vorbi. Nici în general, nici în ceea ce mă privește.

Este o chestiune intimă.

Și profundă.

Ce pot spune , fără vreo undă vagă de exagerare, este că din prima zi a” Săptămânii Patimilor„, aștept, cu un fel de emoție deloc ușor de explicat, Vinerea Mare„.

Îmi amintește de satul meu curat, cu lumea forfotă pe ulițe, fundițe roz, șepcuțe noi, miros de zambile și de leuștean proaspăt, fumul de tămâie, liliac în mănunchi de muguri, protector mereu treaz al criptelor părintești, figuri de ieri și de astăzi, nepoței, amintindu-și de neamuri plecate, aleile înguste, salutul încet, tresăriri pe cărări de iarbă crudă.

Plânsul în surdină, tăciuni în oale de lut.

Frânturi de certitudini îmi vin in minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate și alezate cuminți într-un decor primitor.În copilăria mea, oricât de modestă i-ar fi fost familia, fiecare copil primea hăinuțe noi.

Le imbrâca pentru prima oară,în seara când ”se dădea pe sub masa” încarcată cu flori.

Se adunau in faâa crucii Mântuitorului toate culorile si aromele: tamaie, ceara, zambile, cercelusi, leuștean proaspaă...corole de verde si roz.

Biserica devenea neîncăpătoare.

Și clopotul!

Mângâia blând în cadențe egale lacrimi de dor, muguri deschiși, voci înăbușite, pâlpâiri de lumină.

Într-o adiere caldă.

Și Prohodul- cea mai duioasă și plină de simboluri cântare!

„O, minuni străine, O ce lume nouă, Vai lumina lumii! Vai a mea lumină! Cuvine-se dar, să cădem la tine, Ziditorul..Primăvară dulce..neamurile toate„!

Ocolul bisericii în dangăt armonios, boltă limpede, cerul primește cântări, lumea trecând pe sub podul de flori, ce multe zambile, lalele în roșu aprins, narcise deschise în parfum de corole curate!

Doi pași mai încolo, dincolo de drum, printre sălcii bătrâne, în matca lui potolită, Argeșul își va fi torcând eterna-i poveste...

despre frumusețea sentimentelor

 Citeam  odată, undeva, că fructul cel mai  frumos al prieteniei este că ea dezvăluie  sufletele;  al tău și al prietenului/ prietenei, producând două efecte, aparent contrarii. Îndoiește bucuriile și înjumătățește necazurile.   Împărtășindu-i  prietenului bucuriile, te bucuri și mai mult.  Spunându-i necazurile, deja  rămâi mai puțin necăjit.

  Cred  și am crezut mereu în prietenie.

Mi-a fost dat să-mi păstrez câteva prietenii, din anii de liceu.

  Ne vedem rar, pentru că locuim în orașe  diferite, a mai venit și pandemia  cu  restricțiile ei, a urmat  apoi  un fel de teamă pricinuită  de înstrăinarea  fiecăruia, dar  vorbim des,   povestim,  râdem,  poate  mai și lăcrimăm. 

 Dincolo de   toate  rămâne frumos  sentimentul  trainic al comunicării  sincere, plăcute, afectuoase.

 Săptămâna trecută, una dintre prietene  mi-a   trimis imagini cu    atât de frumoșii cireși ai  Japoniei.

 Astă seară, am primit, de la o altă prietenă a cărei fiică trăiește  în Mangalia, o fâșie  din  marea  noastră.

 Parcă i-am auzit  foșnetul!

  Împart cu tine bucuria clipei!