Buclele voit rebele se asortau cu imprimeul rochiei de voal în culorile grădinii pictate doar în crizanteme Și cu unghiile bine lustruite.
Nimeni nu-i spunea tovarășa, poate doar elevii, la clasă, și inspectorul ăla arogant care a făcut-o să plângă în batista ei parfumată.
Doamna R.D. se pensiona.
34 de ani, pe unde se vor fi ascuns, cine mai știe?
Pe atunci, eu eram cea mai tânără profesoară din catedră, poate chiar din școală.
-”Dragă, eu m-am dus de multe ori nemâncată la școală, cu unghiile neîngrijite, niciodată.”
Profesoară fără excese profesionale,atât cât să nu intre în conflict cu „superiorii”.Ce grade, dragă? definitivatul și atât!
Auzi, prea multă oboseală face rău inimii, citesc ce vreau, asta le spun și elevilor, cine vrea învață, cine nu...
Trecutul ei? amestec nedeslușit; iubiri, plecări, alte iubiri, mereu de la capăt, călătorii prin diverse părți ale lumii, bijuterii delicate, poșete, ah, ce poșete!
Un singur băiat, farmacist.
O vreme, am făcut naveta cu el. Aud că nu mai este. Nici soția lui...ce crudă este viața.
Nu doar uneori.//
Iarna trecută și-a rupt un picior, operație dificilă, boală lungă, rude nu are, aflu de la o vecină că n-a mai ieșit din casă, nici nu vrea să vadă pe nimeni, vine o femeie de două ori pe zi.
Câte toamne își vor fi risipit frunzele și florile din ziua aceea când a promis răsăritul! Chiar s-a ținut de cuvânt.
De multe ori, în drum spre școală sau dinspre oraș, îi zăream eșarfele mereu altele, fluturând în poienița de la poalele pădurii.
” Dragă, am eu o poză, clipește complice cu dreptul, o vreau cu mine, pe lumea ailaltă, și niște scrisori,le păstrez de-o veșnicie...„
decât amintirea zilelor de bucurie în clipele de nenorocire.„ Dante Aligheri Prima țară pe care am reușit eu să o văd, după 89, în 2001, a fost Italia. Visam la însoritele-i țărmuri din anii de liceu, o doream cu tot sufletul! A fost o excursie, ca o poveste vie ! două săptămâni, de la nord la sudul peninsulei, câte locuri extraordinare am văzut! Ce comori de cultură și de frumusețe! Să spun doar Capri, și Grotta Azzurra, și Napoli, și mișcătoare în verdele-i unic, Mediterana, și Roma noaptea, cu Fontana di Trevi. Și Colosseum scăldat în razele lunii. Și Florența, și Pisa, și Veneția! Și Pompei.... orașul potopit de necruțătorul Vezuviu, măreț în impunătoarea- sălbăticie, dominând necuprinsul albastru, amintind cu groază de strivirea unei civilizații strălucite . Într-o amiaza toridă, după ce am trecut pe sub umbra deasă a rodiului de la intrare, am văzut, mai mult cu ochii sufletului, o altă lume. O lume carbonizată., peste care zeii revărsaseră moarte și foc. Nu-mi păsa de căldura ca de cuptor încins, nici că grupul ar putea să se depărteze: m-am așezat undeva, într-un colț de amfiteatru, și m-am gândit la cât de trecătoare sunt toate ale oamenilor, cât de fragilă este granița între a fi și ...neant.Tufe de leandru se strecurau printre pietre negre.Verde și roz cătând către cer. Ce paradox, cinci metri de lavă și cenușă au acoperit atunci totul, vreme de 18 ore, ucigând viața vestitei metropole. Tot într-o zi neagră de 24 august. Era în anul 79. Italia, cât de tristă poți fi tu astăzi...
De
multe ori,în timp ce pregătesc micul dejun, ascult un post cultural .
Astăzi, pe la 9,30, o femeie- reporter,aflată în București probabil- nu bag mâna în foc, dar n-aș crede că plecase ea așa de
dimineață prin cine știe ce coclauri- discuta cu niște fetițe de
5/6/7 ani despre prinți.
Subiectul pare să fie unul de rămânere în actualitate.
-Unde
găsim noi niște prinți? întreabă doamna cu microfonul.
-
La hotel, vine răspunsul din partea intervievatei căreia i se schimbă,
poate, primii dinți.
-Da? și cum ar trebui să fie prințul?( întrebarea se adresează uneia
dintre colegele de joacă)
-
Să aibă pantaloni, niște pantofi frumoși.Și șosete.
-Să
fie blond sau brunet?
-
Blond. Și cu mulți, mulți bani, completează alte două personaje
care, peste câteva săptămâni, vor merge, probabil, în clasa o.
p.s.
citeam undeva că prin cultură ar trebui să înțelegem, printre altele,
aflarea, mai mult sau mai puțin conștientă, a esenței lucrurilor.
Și
tocmai când mă pregăteam să postez, am primit , nu-ți spun ce , află
În
Japonia, se petrec „lucruri ciudate „
1. Din clasa întâi, până într-a
șasea, se predă o materie ”drumul despre bunul simț", în care elevii
învață comportamentul civilizat și manierele de bun simț!
2. Nu rămâne niciun elev repetent din clasa întâi până la clasa a șaptea-a,
fiindcă scopul înseamnă educația și implantarea principiilor și
nicidecum învățarea și stocarea informațiilor!
3. Japonezii, cu toate că sunt
considerați printre cei mai bogați oameni din lume, nu angajează femei de casă
sau dădace pentru creștereacopiilor, părinții sunt primii
răspunzători de educația copiilor!
4. Elevii japonezii, zilnic,timp de 15 minute, fac curat în școlile unde învață, împreună cu
educatorii/învățătorii și profesorii lor, lucru care a determinat apariția unei
generații modeste și atente la fenomenul :curățenie și igienă!!
5. Fiecare elev japonez are tot
timpul la el periuța de dinți și îșispală dinții după ce mănâncă; în acest
mod, învață de mic cum să se păstreze igienic!
6. Profesorii iau masa cu 30 de
minute înaintea elevilor, ca să fiesiguri că mâncarea este bună și nu
este alterată- elevul este considerat viitorul țării. El trebuie să fie
protejat!!
7. În Japonia, gunoierul este
cunoscut sub numele de ”inginer sanitar”, are un salariu de 5000. până la
8000$. Pentru a ocupa acest post,candidatul trebuie să treacă proba
scrisă și orala!
8. Este interzisa utilizarea mobilului
în trenuri, restaurante șilocurile publice cu spații închise;
mobilul trebuie setat pe modul”bun simț”care,la ei, este foarte important!
9. Dacă te duci la un restaurant cu
bufet suedez, vei vedea ca fiecarepune în farfuria lui, atât cât ii
trebuie, ei nu fac risipă, nici nu lasă resturi de mâncare în farfurii!
10. Media de întârziere, pe an, a trenurilor este de 7 secunde.
Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte. O fi așa, nu zic nu...
După ce am citit povestea de pe blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul. Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. Mi-am dăruit-o chiar eu. Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor de vânt . La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-
o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată. Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă. Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient . Altceva, însă, voiam eu să spun. Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. Pur și simplu nu am putut. Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou. Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea. Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... După mai bine de doi ani, astăzi este prima oară, când, am văzut gol locul de pe mâna stângă...
„Nu devii bătrân, fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân , fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.”
George Enescu
19 august 1881, Liveni- 4 mai 1995, Paris
(Nu te supăra, am mai spus povestea asta, n-o citi dacă nu vrei. Eu, când spun George Enescu, mă gândesc la „Poema Română”, dar și la Maruca)
Nu ne-au fost lăsate aripi, dar Cineva ne-a dăruit puterea de a zbura cu gândul. Și ne-a înzestrat cu imaginație.
Ce-am fi fără puterea de a fugi chiar de noi însene/înșine, atunci când a suporta devine de nesuportat?
Când s-a stins prințesa Diana, un Om a cărui lipsă o voi simți mereu, Iosif Sava, era intrigat că lumea exagerează, plângând-o.
N-am crezut atunci, cum nu cred nici astăzi.
Ea era o poveste, o poveste strălucitoare, într-o lume obișnuită.
Eu așa îmi explic plăcerea fiecăruia dintre noi, indiferent de vârstă, de a citi basme,căutăm o lume paralelă, o lume în care orice este posibil, fără eforturi/ teamă/griji/ spaime/.
Și mai cred că oricare dintre femei, indiferent de cultură/poziție socială/ vârstă/timp/stare de suflet sau de sănătate, fie ea frumoasă, mai mult sau mai puțin/ cusurgie//blândă/ pașnică sau bătăușă, în adâncuri, se vrea- din când în când -sau doar o singură dată în viață, prințesă, ca atunci, când mică de tot, doar atingând ceva cu vărguța fermecată , pentru o clipă, toate dorințele îi erau îndeplinite…
Pe lumea asta sunt și au existat prințese adevărate, născute cu sânge albastru, răsfățate de soartă, totuși femei, cu univers lăuntric deschis uneori, bine tăinuit adesea, imposibil de înțeles , mai mereu.//
S-a născut să fie frumoasă, tulburătoare, orgolioasă, deșteaptă, în stare să rupă inimi și să se topească de iubire, să dăruiască, să fie dulce și otrăvită, în același timp, după cum singură mărturisea într-o carte – jurnal.
Maruca a fost una dintre cele mai frumoase românce aristocrate, de la începutul secolului trecut.
Ca domnișoară, s-a numit Maria Rosetti-Tescani, păstra în nume atmosfera tainică a pădurilor încâlcite, pe unde lupii și urșii se adunau la povești în vremuri netrăite.
A fost iubită de bărbați la ale căror inimi n-au ajuns prea multe femei-Mihail Cantacuzino, Nae Ionescu, Dinu Lipatti, George Enescu.
La 18 ani, superba înaltă adiere cu păr negru de aramă, după ce visase cu ochii deschiși într-o căsătorie ca-n povești, a acceptat să-i fie mireasă boierului Mihail Cantacuzino.
El iubea, însă, mai mult decât orice, vinul, în care căuta tot adevărul celor lumești- a înșelat-o chiar cu sora ei..aveau , deja, doi copii, separarea totală va fi doar sufletească, cei doi rămânând sub același acoperiș.
Un accident de mașină al soțului aventurier o va arunca pe tumultuoasa văduvă în iureșul unei vieți devastatoare.
Prietena intimă a Marucăi , regina Maria , și istoricul Dan Falcan vorbesc despre întâmplările care au urmat.
Cu doisprezece ani mai mare decât Nae Ionescu, care o iubea pârjolitor, pentru vitalitatea ei imposibil de egalat, prințesa s-a dăruit nepământește într-o iubire eterică, în domeniul transcendental al spiritului, din care cei doi s-au hrănit, hăituindu-se, șapte ani.
A încercat de câteva ori să se sinucidă.
Într-o seară de revelion, ascultându-l pe George Enescu, invitat la curtea lui Ferdinand și a reginei Maria, prietena ei, Maruca s-a îndrăgostit fulgerător.
Muzicianului nu-i venea tocmai bine să fie tratat ca un lăutar de curte, așa că, deși îndrăgostit și el, nebunește, a plecat la Paris, rămânând acolo până după război.
Această a treia dramă a zdruncinat echilibrul, și așa precar al prințesei, care , deși ținea enorm la frumusețea-i neasemuită, decide să-și arunce acid pe față.
Enescu se întoarce, cumpără o casă cu vedere spre Cișmigiu și, în 1937 , cei doi se căsătoresc.
Martoră le-a fost Cella Delavrancea.
Un biograf al compozitorului va povesti momentul ceremoniei, când Alice, fiica prințesei, și-a sărutat mama, ignorându-l total pe mire, căruia nu-i ierta curajul nedemn de a se căsători cu o prințesă.
Ziarele vremii povesteau că Enescu o diviniza pe Maruca, trecându-i cu vederea trădările.
S-au mutat la Paris, unde el, pe jumătate paralizat, s-a stins.
Maruca i-a supraviețuit 13 ani.
S-au regăsit sub lespezi, în același cimitir .//
Ce parfum i s-ar potrivi acestei domnițe medievale, cu suflet de vulcan mereu în fierbere?
Auzi asta de nu-știu- câte-ori., mai în glumă, mai în serios, cu zâmbet ironic în ochi sau în colțul gurii.
Cărți se scriu tot timpul . De ordinul…cine să le știe numărul?
Citim și citim, mult/ putin, vorba cuiva, după buget-de timp, de bani, de stare, de plăcere.
Adunăm, (încă) adunăm ,pierdem,dăruim, primim, păstram, rătăcim( câte ceva).
Rămânem.
Amestec de fire țesute.
În uriașe pânze, ca de păianjen.
O vreme, țesem în spațiul propriu, în jurul nostru. Pânza rezistă. Vine o mână, a nu știu cui, și rupe firele toate, le încâlcește, până le nimicește.
Timpul lovește.Cu capul, cu dinții, cu brațe ascunse.
Sau curge.
Blând, cuminte ca un surâs, cum vrea el.
Țesem.
Împreună.
Pentru o altă vreme.
Se strâng firele sau dimpotrivă, slăbesc, se amestecă, brusc, lumea își pierde culoarea.
O vezi deodată așa cum este: figuri, mirosuri, pași, închideri, năucitoare întrebări, ironii, tristeți, insulte, flecăreli, aroganță, vrajbă, înghesuială.
Care pe care?
Cine minte mai iscusit este mai tare. Jmecherul nu vorbește, urlă, primește, apucă, se impune.
Or' fi chiar atât de mulți surzi?
Dreptatea-care dreptate- poartă haină mițoasă, că paznic este lupul.
Face morală. La porțile adevărului.
Care adevăr?
O înăbușitoare încăpere este lumea toată. Liniștea a devenit zgomot. Albul este gri. Cu inegale pete diforme.
Lovituri din toate părțile, palme, ghionți, pumni.
Hei! trezește-te!
Învinge-ți spaima. Deschide ochii. Caută!
Uite, chiar ai noroc!
De prin strâmte unghere uitate, în mers nesigur,se ivesc alte semne.
Cu vărsarea serii un străin sosi. — Ștefan al Moldovei vine a-ți vorbi!' — Ștefan al Moldovei, Daniel ii spune,
Să aștepte-afară!
Sunt în rugăciune.' — 'Bunule părinte! Sunt rănit și-nvins;
însăși a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu să-ți cer povață dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine ?
Daniel Sihastru domnului a zis: — 'Mă înșală-auzul ori eu am un vis ?
Capul ce se pleacă paloșul nu-i taie,
Dar cu umilință lanțu-l încovoaie! Ce e oare traiul, dacă e robit? Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit? Viața și robia nu pot sta-mpreună, Nu e tot/deodată pace și furtuna.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi Pentru neatârnare, oameni și pământuri; Dar nu ai p-acela ca să-i umilești! Poți ca să îi sfărâmi; dar nu să-i robești! Dacă mâna-ți slaba sceptrul ți-o apasă, Altuia mai harnic locul tău îl lasă! Căci mai bine este supus lăudat, Decât cu rușine domn și atârnat!' Dup-aceste vorbe, Ștefan strânge-oștire Și-nvingând păgânii nalță-o monastire.„ Dimitrie Bolintineanu
Motto: Urmașii tăi îțí vor strânge recolata`. Vergiliu Pentru nimic în lume nu aș fi ratat deschiderea Jocurilor Olimpice de la Rio, chit că trecuseră două ore după miezul nopții. Am rostit numele țărilor participante, cu bucuria copilului care vede pentru prima oară un film cu părinții. Toate culorile curcubeului laolaltă, toate drapelele lumii fâlfâind în același ritm. Roșu, alb, albastru, negru, galben și atâta verde, mov și gri, argintiu, eleganță și tradiție, ținute ale băștinașilor africani, bărbați chipeși, fete frumoase și zvelte, tinerețe, bucurie,
optimism și încredere! Tradiție și modernism, fuste scurte, fuste lungi, flori, stegulețe, triciclete încărcate cu flori, copăcei, dans și lumină, coronițe, brățări, tobe, prestanță, pălării și sacouri, eșarfe în toate culorile firii, blițuri, copii fericiți, purtând arbori micuți, simbol al triumfului vieții, zmeie ca-n povești! Nume greu de ținut minte, unul mai frumos decât altul,sportul vorbind o unică limbă- limba competiției demne. Echipa refugiaților în alb și albastru, câte aspre povești... Brazil! Uluitoare sărbătoare, Maracana, Samba, Karioka, veselie, ritm de legendă, măreț carnaval! Atâția voluntari! Sportul face armele să tacă!
207 delegații din tot atâtea țări, peste 11000 de sportivi. România, Cătălina Ponor! Carlos Nunzman, președintele Comitetului Olimpic de Organizare„Astăzi, aici, se deschide o lume nouă!”Brazilia primește lumea cu brațele deschise, Rio- cel mai frumos loc din lume! ”
Thomas Bach, președintele Comitetului Internațional al Jocurilor Olimpice„În lumea olimpică suntem cu toții egali. Valorile comune ale umanității sunt mai puternice decât alte forțe.” „Trofeul Laurilor Olimpici”i-a fost înmânat kenyanului Kipchage Keino„Alăturați-vă nouă pentru a-i sprijini pe toți tinerii lumii; ei au nevoie de mâncare, adăpost, educațíe. Venim pe această lume fără nimic, plecăm cu nimic. Dumnezeu este mare!„ Gilberto Gil, Caetano Veloso, Anitta- toate vârstele laolaltă! Dorința de pace, de armonie în diversificare. Și a venit flacăra olimpică- un foc mic, flacăra este ea însăși măreață! ”Să fim mai înțelepți!
Să vindecăm natura!” Și văzând eu atâta grandoare, atâta frumusețe răspândite în naturalețea clipei, m-am gândit iară și iară, atunci, în miez de noapte la nemuritorul vers al lui Schiller, ” Pe Pământ și sub soare este loc pentru toți!” ( Vânătorul din Alpi) Ce idee extraordinară, aceea cu semințele plantate de fiecare
sportiv: din fiecare sămânță va crește un arbore, iar toți laolaltă vor fi o pădure. Și Terra va fi mai puternică, cu mult mai curată. Trebuie să învingă viața! ”Să fim mai înțelepți! Să vindecăm natura!
Cei mai buni 10000 de sportivi din lume își împart mesele și sentimentele.”
fără ca asta să-mi fie intenția, acel fior sacru care intră în definiția noastră de români, concentrată în experiența unei realități atemporale.
A fost, cumva, o revelație.
Peste doar o zi, urma să ne întoarcem acasă. Aveam la dispoziție vreo sută de minute- așa că, deși soarele ardea cu putere-trecuseră doar două ceasuri după prânz,împreună cu o prietenă, am pornit pe ulița mare, dorind să ajungem la „Mănăstirea Humorului„.
Ne-am oprit, aproape fără să vrem, în fața unei porți, dincolo de care, cu ușile deschise, o casă se voia, parcă, vizitată.
Ne-am potolit setea cu apă rece ca gheața din fântână, apoi, cum gazda ne-a făcut semn să intrăm, am trecut pragul.
În cele trei odăi, pe paturi și pe mese, în pridvor și în lăzi se succeda o civilizație.Un sat întreg sau poate mai multe își aduseseră acolo cusături, ștergare,ii și cămăși,sumane, opinci,cuverturi,unelte și năframe.
Nu cred că asta fusese intenția stăpânei casei, lucrurile se așternuseră de la sine, într-un fel de dezordine organizată. Se simțea acolo rotația anotimpurilor, a zilelor, a nopților, ritmul unei vieți în care trecutul și prezentul își amestecaseră parfumul, într-o lume de poveste!
Buclele voit rebele se asortau cu imprimeul rochiei de voal în culorile grădinii pictate doar în crizanteme Și cu unghiile bine lustruite.
