în stropi de lumină colorată

    Caut de  câteva zile margarete. 

Nu știu dacă  îți plac- cocoțate pe  lujerii  lor țepoși și înalți, par  cam încrezute- ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.

În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.

Toate sunt îndrăgostite!

Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă! 

Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten... Și, când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ei de culcare.

De asta le iubesc- pentru neastâmpărul  ochitorilor ce aleargă după soare, pentru ținuta lor mândră, pentru albul strălucitor, pictat de  mâini nevăzute.

 Am fost atât de fericită  aseară, când, într-un colț de piață, o măicuță  mi-a oferit  ultimul ei buchețel. 

Adesea, fericirea  vine  când  nici nu te aștepți.

 Așa că, dacă  știi un loc anume,culege cu ochii închiși un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. 

Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...

mai aproape de noi înșine!

💖 Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „

Liviu Rebreanu.

Profesorul nostru de folclor, domnul Gheorghe Vrabie, de care-mi amintesc cu drag și emoție, când îmi fac timp să răsfoiesc, păstrat într-un sertar, cursul de anul II, ne vorbea cu mare pasiune despre mitologia populară.

Mi-e dor de palma lui deschisă, în care contura zonele
sărbătorilor, obiceiurile și mulțimea de întâmplări nepământene .Ascultam istoria tainică a tradițiilor noastre , care se pierd într-o lume dominată de magie.

Drăgaica-termen slav- este considerată zeița agrară a vârstei fecundității câmpiei, protectoarea lanurilor de grâu și a femeilor măritate, care își doresc să devină mame.

În” Descriptio Moldaviae~, cartea cerută la Berlin, ca document despre noi și despre tradițiile noastre, Dimitrie Cantemir-domn, scriitor, om politic, filozof, astrolog, etnograf, enciclopedist, lingvist, muzicolog, folclorist, compozitor, primul român, membru al unei academii străine în 1714- a descris-o pe zeița Ceres, Drăgaica, ca fiind mândră și orgolioasă.

De mâine, Sancta Diana, născută la 9 martie, când ar fi murit Baba Dochia, se maturizează.

De ziua ei, nu se iese la muncă în câmp, nu se coase, nu se spală rufe.
Răzbunătoare, Drăgaica vine cu tunete amenințătoare și cu înec.

În realizarea cuprinzătoarei sale cărți, extraordinarul cărturar, Dimitrie Cantemir, consultase peste 100 de documente , scrise, la vremea aceea, în patru limbi- latină, greacă, rusă, polonă.

Inspirați de vraja nopților de cireșar, Mircea Eliade și Mihail
Sadoveanu au dedicat Sânzienelor câte un superb un roman.

În noaptea care tocmai și-a pus albastra-i marama, s-ar consfinți un pact între lumea noastră și lumea cealaltă,se deschid porțile cerului, animalele stau la sfat. Cine le poate asculta le deslușește tainele.

Între orele 22 și 24, se zice că, în întunecimea codrilor, unde nu pătrunde cântecul cocoșului, păzită strașnic de duhuri, se ivește floarea de ferigă..

Strălucitoare ca stea si alba ca zăpada!

Sânzienele sau Drăgaica ar însemna, pentru calendarul ortodox, poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii!

Pământul are cea mai frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre.

Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul solstițiului de vară.

În cinstea lui, pe colnice , pe dealuri, oamenii , încinși cu brâie de pelin, pe vremuri, aprindeau, focuri, dansau în jurul flăcărilor, apoi își aruncau pe jar cingătorile , pentru ca necazurile, amare ca pelinul, să ardă.

Cine se scaldă în apele tăinuite ale sălbăticiei, sub lumina lunii, în această noapte, își păstrează sănătatea și tinerețea fără bătrânețe.

La miezul nopții, Sânzienele, ielele, se prind de mâini și dansează.

Amăgitoare unduiri, în șoapte doar de ele știute!

Nu trebuie să fie văzute de nimeni, pentru că se supără, și-i lasă pe cei neascultători fără glas.

Se năpustesc în vijelii și furtuni năprasnice.

Simbolul zeiței Ceres este floarea de un galben strălucitor, care țâșnește în lanul de grâu, mângâind spicele cu parfumul ei amețitor.Dragaica!O vezi și pe marginea drumurilor, legănându-se în bătaia vântului de seară.

Întinde mâna și culege-o!Se poartă la brâu, în sân, în buzunar . Fetele nemăritate o așază răsfirată sub căpătâi, în speranța că-l vor visa pe cel ce le-a fost ursit.Se zice că fata, care se rostogolește în roua căzută asta seara în iarbă, devine mai frumoasă, mai plină de viață, mai senzuală.Din firele de drăgaică , împletite cu spice, se fac coronițe. Se aruncă pe case, ori se pun la ferestre. Atât ele, cât și talismanele cu flori de drăgaică , purtate la gât, asigură protecție împotriva răului.În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica
Fănica; roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, pe care ni le împărțea celor șase nepoți, în fața casei, pe iarba verde și moale.

Acasă. Adică, la rădăcini

 Viața poate fi simțită în fel și chip.

Este treaba ta dacă ți se pare superficial ce spun. Poate că tu  ești  mult mai

profund, analitic chiar.  Eu spun  ce simt.

O prietenă, femeie de afaceri, extrem de ocupată, știind cît de mult vreau să ajung în satul meu, și-a cam lăsat baltă, pentru câteva ore , treburile și , împreună, am dat o fugă acasă la mine.

Primul  drum- la Argeș.

  În plină zi, cu ochii larg deschiși, visez,  realul se amestecă cu fel și fel de imagini păstrate în tainic colț de suflet. Vaste proiecții,  să le  zic cinematografice, se
succed în devălmășie.

Îmi era  dor de mirosul apei, da, Argeșul are  nu doar miros de  plute, de ierburi și de  nisip, de cer ce se răsfrânge  tăcut și albastru în unde,  Argeșul miroase a copilărie prelungită în  adolescență, a povești trăite într-o seară, în jurul unui foc , ce curajoși eram, contam pe  Cornel  M, el era șeful, nu doar cel mai tare matematician, sufletul lui le va  fi rezolvând acum ecuații îngerilor-  băiat  de încredere  pentru  noi, cele   trei câteva temerare, care declaraserăm acasă că mergem la „ceai„.

În realitate, coceam porumb furat  de băieți  din lanul de la   Lot.  Sub clar de lună.  Mișu  L  cânta la  muzicuță, spuneam povești  de-ale  noastre,  cântam, fără  teamă de nimeni și de nimic.

  Eram în siguranță!

În mijlocul verii, Argeșul mirosea  a  cânepă  albă, dospită  câteva săptămâni  bune  sub  pietriș adunat cu migală, prins  meseriaș în țăruși.

Ochiul meu  prinde   fragmente,subconștientul este mai puternic- plaja  de atunci  a fost înghițită  de  excavatoare,  bătrânul pod  construit de nemți  a fost   înlocuit  de altul modern, mă văd  ținându-mă de  mâna mamei  în drumul nostru, la  Ziduri.

Plutele astea  bătrâne  au  vârsta primelor speranțe...

Las Argeșul șopotind, ne întoarcem în sat, arde soarele, monumentul  și-a tocit statura, cresc ierburi în jurul lui, unde în serile de sâmbătă dansam după acordeoanele a doi foști colegi de clasă. 

 Ajung   pe  ” linia „mea, casele nu mai seamănă, doar  grădinițele   cu flori și-au păstrat locul, curțile  sunt goale, unde or fi copiii?

  Tace casa mea- mereu va fi a mea-cu pleoape coborâte în fața  pomilor  încărcați de rod, și gard  înalt- doar el este altul . 

 Încetinesc pasul, deși este foarte cald,  simt  cum lacrimi îmi  scaldă obrazul, am doar amintiri, le păstrez  cuminți  în locurile lor...

 Școala, construită în vremea lui Spiru Haret( aici a învățat  tata, aici am învățat și eu), este acum  grădiniță, fântâna din spatele ei a secat de mult.

În cimitir, alte pagini ale unor biografii nescrise, flori și lumină, lacrimi de dor, se aude, în vale șopotind Argeșul.

  Din tăcerea înfiorată de răzlețe adieri, părinții îmi zâmbesc, în felul lor protector. 

Dorul are atingeri tandre- real și  poveste, acum și cândva...

Aprind o lumânare  pentru regretatul profesor de Limba română, Gheorghe  Fulga, al meu și-al multora. Lumină  și lacrimi  duc și foștilor  prieteni.

Soarele este  tot mai puternic, cerul și-a pus cea mai  frumoasă culoare!

Atâta liniște!

 La doi pași- grădiniță și școală- ambele  noi, ba chiar și sală de sport.

  Toate sunt altfel...

 Doar drumul curge în același  neobosit sens.

Prietena mea nu-mi pune întrebări, poate că știe că nici nu aș avea răspunsuri.

Binemeritată odihnă la Popasul Iancului!

Pe autostradă, bolizii  se întrec în goana lor nebunească...

cu dor de bine!

 Fie ce-o fi, rămân așa cum simt că pot să fiu!

Dacă mă revolt nu durează mult prea mult, dacă sufăr o duc, mai mult în taină, dacă pot să ajut, o fac până la capăt, nu provoc rău nimănui, cu bună- știință, dacă este să mă bucur, o fac cu tot sufletul!

Au trecut niște zile,de când vârsta mea din ”buletin„s-a îmbogățit.

  Nu fac niciun bilanț, nu mă pricep la pronosticuri.

Totala mea recunoștință se duce către  părinții mei, care, fără să fi citit prea  multe cărți,aveau ceva care mi-a transmis energie, tărie și cumsecădenie! 💖

De la ei,am învățat să merg cu fruntea sus.

Se întâmplă atâtea lucruri, răul dă năvală din toate părțile,toți se pricep la tot și la toate, cartea a devenit ceva de neluat în seamă, profesorii sunt etichetați în fel și chip,se fură orice, oricând, banul contează, el și locul din față obținut cu orice preț...

Mi-e dor de duminicile mele de copil- soarele strălucea fără să ardă, ulițele satului nu erau asfaltate, dar fuseseră măturate de cu seară,că nu vedeai vreo hârtie sau urmă de gunoi.

 Clopotul bisericuței avea un dangăt moale, acoperind case, pomi, oameni.

 Ici-colo, mirosea a cozonac sau a gogoși, lumea satului saluta pe toată lumea. 

 Părinții îmi erau sănătoși, mereu grijulii, cum știau ei mai bine.

Sunt ceea ce sunt  grație lor și bunicilor, școlii și profesorilor care m-au îndrumat!💓

 Mi-aș dori ca toți copiii să simtă asta:părinții te aduc pe lume, te cresc, te educă așa cum știu ei.

  Școala și profesorii îți luminează mintea și-ți deschid poteci!

Bacalaureatul este prima  gară pe al cărei peron aștepți trenul.

  Este ideal să-l prinzi pe cel mai bun, să urci într-un vagon luminos, cu fața în sensul mișcării roților.

  Mai departe, TU decizi ce faci cu viața ta.

 Astăzi, privind în urmă, simt învăluindu-mă  căldura recunoștinței!

Mi-e dor de clipa când, purtând codițe, mi-am  făcut  fotografia pentru diploma de  bacalaureat!

  Mi-ar plăcea să mai pot îmbrăca fusta plisată, bleumarin, pe care „am pârlit-o „ cu fierul de călcat într-o duminică de  vară! Ce spaimă am tras, de frica tatei...mama  a  găsit soluția de circumstanță!

  Se apropie examenele- sunt minunate emoțiile- crede- mă!

Fără ele, parcă nu ești tu.

Să fie cu succes și cu liniște!💖

nu doar vorbe

  Cineva zice ( aș putea să-i scriu numele, pentru că am cartea lângă mine, dar mi se pare că nu asta contează) că îmbătrânești dacă ești iritabil, arțăgos, bosumflat, certăreț.

Așa că privește în față, recomandă acest domn, poți să faci lucrurile pe care ți-ai dorit să le faci pe vremea când erai ocupat să-ți câștigi existența.
Altfel, Socrate a învățat să cânte la instrumente muzicale la 80 de ani, la 85 de ani, Isac Newton muncea pe rupte, Marcus Cato a învățat greaca la 80 de ani.

În ce mă privește, recunosc că am fost tristă niște luni bune, când mai-marii învățământului m-au trimis în cea mai lungă recreație. Știam atâtea, aveam multe de creat la școală, că mi s-a părut o mare nedreptate încetarea activității la 60 de ani.
Am plâns, am suferit....
Treptat, am învățat să mă redescopăr.
Cred că ești pe cât de bătrân te crezi și te simți.