luni, 21 mai 2018

”Să luptăm cu armele de aici, că nu se poate altfel...„

„Eliza   sunt eu!”,  așa  mi-a răspuns aseară maestrul   Adrian Titieni, la  întrebarea: 
aţi  înţeles--o  pe  Eliza?


  În ciuda  ploii și a timpului   schimbător,   la sfârșitul  săptămânii, care  tocmai  s-a  încheiat, orașul  Pitești  și-a  serbat  existența   prin  activități  diverse. 
 Eu   m-am bucurat  de  cele  pe care le-a inițiat   Centrul Multifuncțional,  director  domnul  Jean Dumitrașcu.  
Merită   laude  și  mult respect pentru  interesantele  manifestări inițiate, care au solicitat nu doar profesionalism, ci și  multă  dăruire sufletească.
   Într-o vreme, în care  kitsc/ul  și  treaba  de mântuială  țin loc  de  cultură,  Centrul   Multifuncțional  Pitești păstrează, încă, aprinsă flacără culturii!

  Aseară,  ”Cinematograful  București”, proaspăt  (re)deschis, a  găzduit  filmul  românesc, premiat la Cannes, „Bacalaureat”, în regia  lui   Cristian  Mungiu, selecționat de caravana ”100 de filme”-   Marea  Unire, România, la 100 de ani.
 Am urmărit   cu plăcere  filmul!
O poveste  românească ce se petrece  într-un  cenușiu orășel transilvănean, cu blocuri  înnegrite  de  vreme și de ploi, cu străzi  sparte, cu  câini vagabonzi  și noroi, unde, parcă,  nu se mai poate întâmpla nimic. 
Un orășel, care,  multiplicat,  înseamnă   România acestor ani  tulburi.  
   În  mijlocul  acestei  sărăciri  complete, într-un apartament  nepotrivit  condiției  sociale  a personajelor  ( scăpare  intenționată  a regiei?)  trăiește  familia lui  Romeo Aldea, admirabil interpretat  de  către  Adrian  Titieni,  medic  chirurg, întors  în țară,după ce    avusese  o tentativă  de  a se stabili în Occident. 
  Teza  lui , de la care  nu vrea  să  se mai  abată , ar  fi „important este  rezultatul”. 
În acest  spirit  o educă  pe unica  lui  fiică, Eliza((  Maria  Drăguș), elevă  cu  note strălucite, a liceului „Iulia  Hașdeu. (  nume predestinat, cumva) 
 Fata  trebuie  să obțină , cu note  mari, bacalaureatul, pentru  a  ajunge studentă la psihologie, cu  bursă,  în Marea  Britanie.
   Aceasta este  ținta  tatălui-medic.
 Țintă, până la  un punct,  și a fetei, indusă, prin educație. 
Altfel, ea  are un iubit, un ins  superficial,  care a trecut  bacalaureatul prin  cunoscuta metodă ”punem  mână  de  la  mână  și   facem o masă pentru comisie”,  la un liceu  neperformant din localitate, un individ   dubios, ascuns, instructor   de conducere.
Mama fetei,  Magda Aldea, (  Lia  Bugnar)  , o  bibliotecară frustrată, fragilă  fumătoare  înrăită,  retrasă într-un fel de carapace, pentru  că  nu s-a realizat profesional, acceptă , fără   comentarii,  existența  în viața   bărbatului ei  a  unei  tinere amante,  mamă a  unui puști, care urmează  să  meargă  la școală. 
 Părinții  cred, fiecare în felul lui, că  își înțeleg  fiica  și   vor  ce este mai  bun pentru ea. Greu  de  realizat.  Cutumă românească”: copilul meu   trebuie să o ducă mai bine decât am  dus-o eu„.
  Un personaj  frumos, prin suferință, este  mama doctorului,  bunică iubită  și iubitoare, suferindă, dar mereu grijulie, păstrătoare  a albumului  de familie. ( filmul  s-ar fi putut numi ”poze de familie„)
  Ceea  ce   zdruncină    echilibrul  și așa  destul de șubred  al acestei  familii este   o întâmplare  dură,emblematică  , parcă, „ pentru  tineretul  României  acestor ani , oribilă agresiune  comisă  asupra fetei,la  orele 7, 54, în preziua primei probe de  bacalaureat.(  tatăl  își  lăsase  fiica în dreptul unui șantier, situat  în apropierea școlii, dar și  a blocului amantei.)
De aici, lucrurile  se  complică:  filmul pune  la microscop   societatea  românească, intoxicată  de patologia comunistă.  
 Toate componentele  sociale trec prin  filtrul  regiei.  Replici   realiste, dure, examene  de conştiinţă, încrengături  nebănuite între  vârfurile vieții  sociale  ;poliție,  școală, procuratură,sănătate.
 ”Să luptăm  cu armele  de aici, că nu se poate altfel„ .
Eliza  obține  bacalaureatul. 
 Nu prin  pilele   înmulțite  de  doctorul,  care, ca profesionist , nu acceptă   mită, dar care  face orice,  pentru  a-și  ajuta  fiica , așa  cum  crede el de  cuviință.

Ce am  simțit eu,  urmărind filmul, deși  am pierdut destule replici, din cauza sonorului,  este  ANXIETATEA    fiecărui personaj, în parte. 
Un fel de   alienare  a  tuturor  vârstelor, într-o societatea  făcută bucăți.
 Au fost  multe secvențe  dureroase.  
Apăsătoare.
 Nu există iubire: Eliza  și-a început  viața  sexuală, cu un tip superficial, lipsit de scrupule,  dubios,  fără   ca părinții  să   bănuiască, deși fiecare susține  că o iubește, doctorul  plânge, în  întunericul unei  seri, soția  se lamentează,  mama lui   îl imploră  să treacă pe la  mormântul  tatălui, amanta  îl primește, ca-ntr-o pensiune, recomandându-i  canapeaua....
  Viitorul este incert.
 Părinții, oricât de iubitori ar fi, nu pot  dirija  viitorul  copiilor lor.
Un film  românesc  care merită   să  fie văzut  de toate  vârstele  !

p.s.  după  proiecție, au  fost  discuții de aproape un ceas  cu actorii: Adrian   Titieni  și Lia  Bognar
   Afară plouase. 
   Tineri, în număr uriaș, mulți  fumând,  în  spațiul   dintre  Teatru și Primărie,  în bubuituri...,   îl ascultau pe concitadinul lor, Smiley , învăluit în  fum  artistic.

luni, 14 mai 2018

din același trunchi



Într-o zi,  o prietenă  îmi povestea cum  fata  ei,  mamă  fiind  și ea de  niște ani  buni,  întorcându-se  dintr-o tabără într-o  țară muntoasă, o certase  rău, că a lăsat-o , de mică,  să se deprindă cu urcușul pe munte, cu  cățăratul pe pietre. Ce , mai!  a îndemnat-o  să crească băiețește.
Acolo, în tabăra aceea de munte, erau multe   adolescente  de oraș. Se plângeau tot timpul:  vai, nu pooot!  vai , alunec!vai, cât este de greu!
Bine-crescuți,  băieții  le săreau în ajutor.  Doar ea, fata  de la  munte, urca, tot urca, fără pic de ajutor. 
Ajungea, de fiecare dată, prima  în luminiș.
  Prima, dar  fără un băiat  care să o țină de  mână.

Copiii   generației mele, din satele  de  câmpie,  munceau alături  de părinți, cât  și cum puteau ei:  băieții  mânuiau, de  mici, coasa și secera, duceau  noaptea  caii la păscut ,  nu prea aproape  de sat,  trezite în toiul nopții, fetele  își însoțeau părinții  la culesul  tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau  doar  noaptea, pe  răcoare  și  pe  rouă.
 Ascultau  doar  susurul Argeșului și  zvonul ciocârliilor.
  Se  făcea,  fără teorie, educație:   nu, copilul nu era exploatat, învăța   din anii preadolescenței că nimic  nu se obține fără muncă.    Muncă cinstită,  aspră, dar  frumoasă, în felul ei.
  Când  mergea  cu  vitele  la păscut, sub poale de pădure sau pe clete  mereu înverzite, în singurătatea  lui, copilul își încerca, poate  cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de  gânduri.
Și, n-o să-ți vină  să crezi, citea.
Îmi vine  în minte  titlul unei  cărți, pe care  am citit-o într-o vară  frumoasă, ”Luntrea  sublimă„.
 Solitar, în mijlocul  imensității  vii, mai și cânta, asculta  zvonul  vânticelului prin lanuri și prin ierburi,  simțea  soarele  prieten și, în desenul  lor   nestingherit, urmărea  norii, rostogolindu-se  în  drumul lor  fără țintă.
  Învăța  să  trăiască armonia  cosmică.

joi, 10 mai 2018

treceri

Se  întâmplă , uneori, chiar  când te aștepți cel mai puțin,  ca realitatea  să-ți potolească, așa  cum știe ea  mai bine,  multe   nerostite doruri. 
 Ceva, ca  o voce a  trecutului-prezent, tot ce ai fost și ce 
ești, fără  să poți  face o separare, înfioară lucruri și locuri..   Retrăiești, cumva,  ca-ntr-o oglindă mișcătoare,  șirul  treptelor  urcate, coborâte,   văzute, uitate. 
Un alt fel de timp. 
Timpul  regăsirii.
   Colegul meu  de bancă  din amfiteatrul, pe atunci ”Sala 1„, Petrică,  a  venit   la Pitești să-și  rezolve  niște  probleme.
 Ne-am revăzut  în  locul  de unde  ne-am  luat , cu   mulți ani  urmă, zborul.
   Clădirile, încăperile,  coridoarele, ferestrele   sunt la locul  lor.
 Prea  multă liniște....eram  mulți studenți ,  noi, biografiile  noastre, detalii  de tot felul   se imprimau  în  discuții lungi, înaintea  cursurilor, în sălile de seminar.
 Am căutat astăzi   firul narațiunii  de atunci.

Am  prins  doar  frânturi  de poezie  nerostită  și  de  fugare amintiri , am cules, în  graba  zilei , un pic cețoasă,  frumusețea  clipei!
  Și parfumul  verdelui  de  mai!
În  petale  de  trandafir. 

miercuri, 2 mai 2018

la jumătatea primăverii!

”Cu dărnicie, către lume,
Trimite-al Raiului tărâm
În dulci parfumuri îmbăiată –
Suava floare de salcâm.”

marți, 1 mai 2018

Dacă tot mă întreabă fb


 la ce mă gândesc.
la al nostru Întâi de mai
(răspund eu.)
Dacă , și numai dacă, Dumnezeu sau altcineva și mai tare ar fi pus o vorbă bună undeva, astfel încât vreuna dintre cunoștințele mele să primească un job ( sună mai cool decât dregătorie) prin Ministerul Învățământului, ( eu zic așa cum se spunea pe vremea mea) aș fi putut să știu cu exactitate câți elevi din școlile noastre sunt , în acest Întâi de mai, aproape de finalul clasei a V-a.
La ce ar folosi asta?
( s-ar întreba unii.)

Răspunsul meu ar fi că toți copiii care ar promova clasa, cu cel puțin nota 5, ar putea avea șansa , cred eu, fără să se teamă atunci când sunt chemați la tablă de către un profesor , de către director, inspector etc., să ocupe câte un înalt fotoliu prin nu știu ce dregătorie de STAT.
Adică , dacă ar ști cât-de-cât din materia testului pentru luna care tocmai începe , ar putea să fie siguri, că la câtă carte știu, s-ar bate, în săbiile științei de carte, cu oricare dintre adulții-înalți-dregători, contemporani cu ei, micuții, de nici 12 ani împliniți.
Drept care, mai jos, vezi  temele pentru verificarea de după trei/ patru luni de la începerea clasei a V-a.
Cu observația că, din septembrie până în martie, elevii aceștia au mai trecut prin sita a cinci / șase asemenea teste .
-genul epic
- textul narativ, timp spațiu, acțiune, personaje literare
-semnificația textului
- text multimodal
-comparația
-pronumele personale și de politețe
-adjectivul( propriu-zis, provenit din alte părți de vorbire)
- gradele de comparație
- descrierea unei persoane
-autoportretul .

 Tu ce spui?