duminică, 27 septembrie 2020

am fost la vot

”Mai aruncați niște vreascuri 

în soare

Că,


uite, a şi început să pâlpâie

Pe feţele noastre,
Făcându-le frumoase şi urâte,
Făcându-le noapte şi zi,
Făcându-le anotimpuri şi ani. ”
Marin Sorescu
  De fiecare dată, am votat cu un anume fel de optimism, aș putea zice chiar cu  oarecare  încredere. Și cu  emoție, da, sincer. Se întâmplă așa, pentru că, de o jumătate de secol  de când, cetățenește, aparțin orașului , votul se face în același loc:grădinița  unde  copiii mei  și-au petrecut  câte trei ani.  
Așteptând  să-mi vină rândul-câteva minute  doar- am revăzut  cu o căldură  anume:aleile, locurile de joacă, sălile cu scăunele și jucării, încăperile  altădată  pline de larma  copiilor.Și mi-am amintit cât de greu  ne-a fost să ”prindem”  câte un loc pentru cei doi fii, grădinari în vremea  cealaltă.  Nu știu dacă  o fi altfel  acum.
 Vreau să sper că  este  bine!
Eu am votat pentru civilizație.Astăzi, ca și în celelalte rânduri.
Orașul este frumos,natura a fost generoasă. Trivale, parcul Ștrand,parcul Zăvoi sunt câteva locuri  minunate, doar că privindu-le constați  că lipsesc grija și dragostea pentru arbori,  iarbă și  flori, pentru  sufletul omului  care, la sfârșit de săptămână,  caută liniște și  răgaz.
Joi seară, la întoarcerea de la concertul Filarmonicii, am  ajuns în lumina  teatrului Davila, mai mult pe orbecăite.  De vreo opt luni, zona este împrejmuită  cu  garduri înalte  dincolo de care nu  prea  poți observa că s-ar fi mișcat ceva
.Șantier.
  Trecătorul  este silit să ocolească  spațiul  unde  clipocea  fântâna colorată, și, mai ales, trebuie  să calce cu mare  băgare de seamă,dacă vrea să-i rămână picioarele întregi.
Cine știe cât va dura până când  centrul orașului  va primi  botezul  trecerii civilizate...
Știu  din  experiență că nimic  durabil nu se poate  ridica  ușor. 
Oașul  aparține  oamenilor, civilizația  ei o construiesc.
Citeam undeva  că  dacă vrei să  iei pulsul unei  comunități, trebuie să te uiți în ochii  femeilor  cu care ți se intersectează  drumul.
 Astăzi, nu am văzut  priviri în care  să  mă  fi putut uita,  lumea  privea în jos.
Nici în ochii mei nu  s-a uitat careva.
  Mi-aș dori  să  trăim frumos, să ne privim, să putem zâmbi.  Să răspunzi  salutului  copilului care vine   de la școală, în felul bunicii mele  „sărut ochii„!
Așa, ca o paranteză;în satul copilăriei mele, toată lumea saluta pe toată lumea. Astăzi, aud  cucoane  care, ca  vârstă  mi-ar fi fost eleve, lăudându-se  că nu-și cunosc  vecinii de apartament.
   Nu-i așa  că această indiferență, acest tip de însingurare, care nu poate, nicum, să genereze  empatie,  cumsecădenie, respect  lasă  urme  adânci?
Am fost la  vot!
  Cu  speranță. 

luni, 21 septembrie 2020

O legendă vie, Castelul Peleș

  



https://www.facebook.com/rizea.gina.5/posts/3537584752960678



Bineînțeles că de pe internet poți afla fel și fel de amănunte despre Castelul Peleș Părerea mea este că dacă nu l-ai văzut este o mare pierdere.
Castelul Peleș este un tărâm căruia dacă îi treci pragul uiți de toate câte sunt dincolo de zidurile sale.
În drumurile mele prin câteva metropole europene, am văzut niște castele fabuloase.
Peleș este unic!❤️
Am adus doar câteva imagini, pentru că mi-ar fi trebuit săptămâni, poate luni , să văd, să notez, să meditez asupra lucrurilor mângâiate cu sufletul și cu mintea..
Nu doar două ore, cât durează o vizită.
Ce am văzut eu astăzi și alții, asemenea mie, a fost o întâlnire cu amprenta adâncă a unei nobleți nu doar prin istorie și prin naștere, ci prin erudiție, cultură, educație, încărcătură emoțională.
România modernă făurită de regalitate!
Fă-ți un cadou de suflet și vezi Peleșul, în splendoarea lui de tezaur!❤️

luni, 14 septembrie 2020

peste amintiri, pandemia...

Parfum de toamnă blândă, la Târgu Titului!

sunt ani de atunci...
într-o zi ca asta

Ca un fel de motto: „a-ți ucide visul este ca și cum ți-ai strivi sufletul.”
În noaptea de dinaintea zilei de târg- Ziua Crucii-lumea era în fierbere mare. Cred că în toate satele de pe valea Argeșului se întâmpla cam la fel.Puțini dormeau.
Când luna încă nu plecase la culcare, căruțe gătite de sărbătoare, trase de cai ageri și puternici, cu funde roșii împletite în coamă, zburând, nu alta, făcând să tresalte clopoțeii în salbă, părăseau curțile, încadrându-se din mers într-un drum al bucuriei nespuse.
Cuverturi frumoase acopereau cele două rânduri de leagăne bine fixate de cu seară în căruța înțesată: fiecare aduna din gospodărie tot ce se putea vinde la un preț bun: legume și fructe, nuci, mături, cojoace și ștergare, pastramă și must, pânză țesută la război.
Era tristețe mare să nu ajungi la târg: fetele nemăritate aveau rochii noi, flăcăii își lustruiau pantofii cumpărați din economii serioase, strălucea în soare părul uns din belșug cu ulei de nucă.
Spectacol mare, ca-ntr-o poveste! circ cu dresură de șerpi, cai și căței, bărci zburând în marele cerc de iureș sălbatic, norocul în biletul păsării verzi, „ciocu cu norocu„ rățuște cu pene roșii și puf din belșug, agrafe, oglinzi, păpuși cu rochițe încrețite, muzicuțe și pești fără solzi, curelușe de plastic, batiste cu flori într-un colț.
Atenție mare la iuțile fuste prea largi, cu bani adunați în cozi nespălate, mereu pricepute să-ți ghicească norocul.
Turtă dulce în căsuțe și flori, poșete de iască, străchini de lut, acadele și flori de hârtie, grătare, fum, praf, muzică, voci, bucurii, amiază cu soare, rude, prieteni, vârstele toate, luciri în priviri, bucuria zilei, mers țesut fără spaime.
Departe, mereu tot aproape...

joi, 10 septembrie 2020

Un concert altfel, la Filarmonica Pitești!



„Arta dăruiește aripi!”,

Victor Hugo
De două ori, în viață, am purtat mască ”artistică”, întâia oară, în liceu, la un fel de bal mascat, când, interpretând-o pe Isolda, a trebuit să fiu descoperită de către partenerul meu, Tristan.
Prea multe amintiri nu am din acea seară. în jurnalul din anii de liceu, am păstrat doar inimioara.
A doua oară, s-a întâmplat, la Londra, într-o excursie. Se apropia începerea anului școlar britanic și copii de toate vârstele împânziseră spațiul din jurul castelului, unde artiști profesioniști interpretau roluri celebre din istoria englezească. Elevii erau invitați să „trăiască” istoria pe loc. Purtând măști.
Aveau voie și adulții să se implice.
Am cumparat o mască și , pentru o vreme, am fost ducesă.
Din martie, cred că nu greșesc, masca nu mai este deloc un obiect purtat doar de amorul artei.
Astă seară, după niște luni bune, am fost la concertul Filarmonicii, cu mască.
Nu doar eu, toată lumea prezentă în sală.
Și, bineînțeles, artiștii.
Am urmărit cu bucurie copilărească evoluția
Orchestrei Simfonice a Filarmonicii,dirijor, maestrul Tiberiu Oprea, concert/ maestru, Mădălin Sandu, invitată, mezzosoprana, Maria Miron.
Ce voce, ce prezență!
În câteva rânduri, am privit sala ; mai puțină lume, fețe ascunse. Bucuria se intuiește, nu se poate citi pe fețe.
S-a schimbat viața, sigur toate se schimbă într-un timp.
Masca a devenit un articol mai important decât oricare altul, un articol care a pus stăpânire pe oricare dintre noi, devenindu-ne stăpână. Într-un fel, s-a învestit cu dreptul de a respinge orice apropiere.
Cu toate acestea, seara asta a primit strălucirea muzicii!
Artiștii s-au întrecut pe ei înșiși, rupându-ne de asperitatea unei realități încrâncenate.
A fost o seară frumoasă, așa cum doar muzica izvorâtă din suflet o poate crea.
Piese frumoase, interpretare încărcată de bucurie, muncă, talent, dăruire!
Ernesto de Curtis – Non ti scordar di me și Torna surriento , *** - Cielito Lindo, Augustin Lara – Granada, Jolt Kerestely – Copacul, Vicenzo de Crescenzo – Rondine al nido, Pietro Mascagni – Ave Maria, Bedrich Smetana – Dans din Mireasa vândută, Jeronomi Gimenez – Intermezzo din La boda de Luis Alonso, Josef Strauss – Plappermaulchen, Jules Massenet – Suita de balet Cidul (selecțiuni), Manuel de Falla – Dansul focului din Amorul vrăjitor și Antonin Dvořák – Dans slav în sol minor, nr. 8, Furiant.

Mulțumiri și felicitări, Filarmonica Pitești!💓
Într-o lume  anormală, faceți să vibreze sufletul celui care vine la C concert!💓

joi, 3 septembrie 2020

o verighetă neagră, de aramă,


un târnăcop, un degetar, o ramă..”


  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte  de  89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în   gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii,  în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...

„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”

 DE CE?
 ”Lidice”, Eugen Jebeleanu


Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încăpuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu -ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic niciunul. Ne uitam pe geam
cum rând pe rând zburau în urma noastră
cîte un sat, câte o pădure-albastră.

Războiul se sfârsise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, când, fără veste,
maşina străbătu șoseaua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe câmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm până-n zare amândoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărâmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sârmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un târnăcop, un degetar, o ramă...

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă...
Vârâsem unghiile-n carne adânc...
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plâng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele... ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plangea.
Mâna-i, arzând, pe-a noastră o strângea:
- Tovarăşi... N-am mai spus niciun cuvânt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
neînvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescând din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălțându-se vatră

mai vie decât satele distruse
din Lidice-n pământurile ruse.
Cât munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ți amintești, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!„

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lidice