”Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!„
Undeva, în buricul capitalei, într-un colegiu important, s-a petrecut ceva care a stârnit avalanșa. Ca de obicei, după ce piatra a fost aruncată, apar discuții. Dacă rostul lor ar fi bun,adică dacă părțile implicate și noi, spectatorii, am învăța ce se face și ce nu trebuie să se facă NICIODATĂ la școală, și cu ființa umană, în general, poate că n-ar fi rău.
Mie mi se pare, însă, că, deși „cunoscătorii„ au sărit imediat în apărarea DEMNITĂȚII, chestiunea devine tot mai urâtă.
Să ne înțelegem: din respectiva situație, fie ea comică/întâmplătoare/obișnuită, declanșată de către un adult sau de către niște tineri înzestrați cu un umor care face să ți se cam oprească râsul în gât, lumea este tot mai divizată, tinerii îi apostrofează pe adulți, adulții se suspectează între ei. Și nu sunt niște adulți oarecare, sunt profesori.
Ba mai mult, urmează o anchetă, care să stabilească...ce să stabilească?
Am citit cam tot ce s-a scris despre respectiva situație.
Am servit școala aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje importante.
Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.
Nu am avut tot timpul cântarul în poșetă, dar nu am acordat note sub presiunea cuiva.
M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.
Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită de multe ori.
Mereu am luat-o de la capăt.
Nota pe care i-o acorzi unui copil poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar poate fi ceva extrem de important pentru altul.
Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul să procedezi la întâmplare.
Notele se acordă RITMIC, ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și semne de întrebare etc.
Sunt profesori, am cunoscut destui în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui nu știu la ce să se aștepte.
Este corect, este moral, din partea
dumneavoastră,domnule profesor eminent ?
Ce vrei să demonstrezi prin asta?
Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?
Sau că un copil, indiferent de situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit să înghită, pe nemestecate, umorul sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul preferat unora, insuportabil altora?
De aici până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.
Cineva, un adult, care o fi trăit o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac mult conflictele, ziariștii sar la gâtul cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred cunoscători, aspectele esențiale ale problemei se pierd printre rânduri, discuția ține o vreme, poate că se dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic„ iar școala șchioapătează mai departe.
Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce alți olimpici români vor ajunge la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii își folosesc genunchii pentru susținerea verticalității.