în noaptea asta,

vrăjitoarele devin reale, spune cineva.
Arthur C. Doyle  zice că există  nopțí  când lupii sunt tăcuțí și numai luna urlă. Noaptea de Hallween
 Ca și tine, am pe blog o rubrică prin  care  aflu care sunt postările populare. Nu, pentru aș  m-ar încerca cine-știe -ce   orgolii. Așa, pur și simplu. De vreo câteva zile,  cea mai solicitată este între furci( caudine).
 Uitasem despre ce am scris, așa că  m-am dus să văd.
Data- nici mai devreme, nici mai târziu- 31 octombrie. 

De Halloween.
Să nu mi-o iei în nume de rău, eu nu cred în chestii de astea- vrăji, magie, descântece, or fi, nu știu, eu nu-mi încarc mintea//

http://incertitudini2008.blogspot.com/2011/10/intre-furci-caudine.html

Încă ceva-personajul meu este bine mersi, singurul neajuns este că din cauza frigului nu mai poate sta  în fața blocului, chiar dacă primăria a adus bănci noi.( băncuțe de lemn)

cu gene de brumă

Dimineața își temperează răpăiala printre vălătuci limpezi de nori.

Îmi place spectacolul ei fără cortină.  

 Joc indecis de felină mofturoasă, în nuanțe jilave, printre frunze, pe ramuri, în iarbă, pe alei.

Harpă rănită, atinsă mărunt de nevăzute degete, octombrie  își topește  foșnetul în tăceri de încărunțită doamnă .Într-o  confuză devălmășie, atins de  bruma nopții, verdele copacilor și-a decolorat  neputincios  palmele .

 I-am recunoscut umbrela. Nici nu este greu, la cât este de frumoasă- roșie cu  ciupercuțe albe.

   Îmi trimite un zâmbet ștrengar printre stropi. Știam că vine. Nu mi-a spus motivul.

Am zărit, așa în treacăt, ceva, între degetele ei , un buchețel.

 N-o să-ți vină să crezi. 

Nici eu n-am crezut.

Când i-am deschis ușa, fosta mea elevă mi-a pus în palme trei crenguțe  proaspete! 

Frunze în formă de inimioare, în ciorchini violacei.

 Liliac la sfârșit de octombrie! Din grădinița lor de la țară.

Oricât te-ai strădui să  deslușești legile firii, nu poți  să înțelegi mai mult decât îți spune o floare, care a învins  timpul.

Sorb cu nesaț  parfumul  din palmă!

Se duce octombrie.. .

Înflorește liliacul!

împart cu tine frumusețea clipei! 

mie mi-e drag românul

  și știu a prețui bunătățile  cu care  l-a dăruit natura. Mi-e drag să-l privesc și să-l ascult..Eu îl iubesc și am multă sperare într-acest popor plin de simțire, care respectă bătrânețile, care-și iubește pământul și care, fiind  mândru de numele său de roman, îl dă ca un semn de cea mai mare laudă oricărui om vrednic, oricărui viteaz..

Așa zicea Alecsandri despre românul  care s-a născut poet.

Să nu-mi spui  că nu mai crezi o iotă din vorbele bardului..

Că, între timp, lucrurile s-au schimbat, asta este altă poveste.

 Despre  Românul pe care îl știam eu în copilărie, se spunea,  și încă sper că mai este valabil, că  scoate apă și  din piatră seacă.. face el, ce face, drege , strică și repară și o scoate la capăt. 

Este valabil pentru omul simplu, silit  să tot inventeze, ca să supraviețuiască.

Dacă  o să te uiți la  fotografiile de mai jos,  o să recunoști, cu un pic de  simpatie,  că   și pe la alții funcționează aceeași regulă a inventivității! ( fotografiile le-am primit de la  o  colegă de școală, stabilită pe alte meleaguri)

 Carul  frânt, de Anton Pann Si carul in drum frangand, Ca si alte dati l-a dres Si la casa sa a mers. Copilul sau alergand Si carul frant dres vazand, Il intreaba: “Taica! dar Cine-ti drese carul iar?” Tatal sau raspuns i-a dat: “Eu, fatul meu, cine alt?” “Apoi cine te-a-nvatat?” Copilul iar a-ntrebat. “Nevoia, copilul meu, Ea stie ce nu stiu eu” “D-apoi unde sade ea?” Copilul sa stie vrea. “In padure”, i-a raspuns. Si la treaba lui s-a dus. Deci copilul mai crescand Si la padure mergand, Peste loc rau cum a dat, Franse carul incarcat Si, sa-l dreaga nestiind, Fluiera, la el privind. Apoi aminte s-adus Tatal sau cum i-a fost spus. S-incepu a alerga In sus, in jos, s-a striga: “Nevoie, nevoie, fa! Vin’, ma-nvata, ori il fa” Dupa ce a vazut dar Ca striga intr-un zadar, Sa apuca singurel, Cazneste destul la el, Potrivit, nepotrivit, Bine rau, a ispravit. Acasa daca a mers S-il vazu tatal sau dres, Ii zise : “Ei, fatul meu! Nu e cum iti ziceam eu?” “Nu - ii zise suparat - Nimenea nu m-a-nvatat. Iar tatal sau cam razand Ii dete raspuns zicand: “Ba chiar nevoia a fost, Carea-nvata p-orice prost; Ca ea de n-ar fi venit, Tu atat n-ai fi caznit. Ea arata sa incepi La orce nu te pricepi, Apoi bine, rau, muncesti Si tu-n lume sa traiesti”//
prin politică se vor fi citind parabole? 
 un cadou muzical de la Octav-

omul este un univers închis,

 dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.//
Conflicte, corupție, furt, se fură orice, chiar și moaștele sfinților, icoane, cruciulițe, voturi, bani, gențí, ștampile, averi,  toată lumea aleargă, pe jos  sau cu mașina,  nimeni nu mai are timp pentru nimeni,  banul deschide toate ușile, se moare cu zile, se moare de foame, se moare din cauza unor cure draconice de slăbire, o tânără  șoferiță  a vrut să înghită procesul -verbal care o incrimina, prostituția are diplomă pedagogică,  se vinde ulei comestibil, în loc de mir, vremea nu mai ascultă de niciun anotimp..
Să îndrăznești să  speri că există  șanse  pentru mai bine?
Fă-ți timp și citește!
 Sigur  nu vei regreta!  

Stăteam într-o după-amiază din săptă­mânile astea la o terasă. Stăteam de vorbă cu maestrul Dorel Vişan. Despre ale noastre. Vorbeam şi făceam intervi­ul acesta. La un moment dat, în timpul lui, mă gândeam ce meserie frumoasă e asta. Să te întâlneşti cu oameni de talia lui, să pui ce întrebări vrei. El să-ţi răspundă. Frumoasă meserie, dom­nule! La final, maestrul să dea un telefon cuiva, să aducă o carte pentru prietenul său. Referindu-se la mine. Pentru o oră, vara asta, am fost prietenul maestrului Dorel Vişan.
Ce v-a făcut mare?
Dorel Vişan Munca. Credinţa într-un ideal. Şi cre­dinţa în iubire. Credinţa că nimic nu se face fără atmosfera de iubire. Artiştii, însă, niciodată nu s-au iubit între ei. Întotdeauna au avut credinţa că fie­care dintre ei e cel mai bun. E bine. Dar până la un punct.
Pe dumneavoastră vă iubiţi?
Dom’ne, mă iubesc în măsura în care pot să mă înţeleg. Aici e, cred eu, clenciul unui destin: cât poţi să te cunoşti? În general, poţi să te cunoşti prin relaţiile care se bazează pe iubire. Asta e, cred eu, cea mai mare încercare a lumii. S-au perimat instituţiile şi relaţiile care se bazează pe iubire. Ne uităm cum fraţii se ceartă în faţa ţării la televizor. Mame şi fiice, la fel. Televizorul a ajuns un loc spur­cat.

Unii sunt şi plătiţi pentru asta. Unii joacă roluri, maestre.
Exact. Dar locul e spurcat. Toţi marii cărturari ai lumii, toţi marii formatori de opinie, toţi marii iniţiaţi ai lumii au propovăduit domolirea patimi­lor omeneşti. Conştiinţa omului se construieşte într-un mediu cultural şi civilizat. Nu mai avem aşa ceva. Avem un stup bezmetic.
Care e patima cea mai serioasă cu care v-aţi luptat în viaţa aceasta?
Patima necunoaşterii. Deşi Goethe spunea că toţi cei care au mai ştiut câte ceva şi au avut curajul s-o spună au fost sau răstigniţi sau arşi de vii, întot­deauna m-a preocupat ideea cunoaşterii. Am lup­tat împotriva lenei. Asta a fost lupta cea mai minu­ţioasă. Pe urmă, au fost patimile legate de iubire, de ură, de invidie, de curaj, de adevăr. Întotdeauna am considerat că trebuie folosit adevărul. Doar că adevărul încurcă. Omul, cum spune Pascal, toată viaţa luptă să-l găsească. Iar când l-a găsit, adevărul încurcă.
Aţi jucat în filme, în mare parte, oameni cu orgolii puternice. Nu ştiu de ce v-au găsit doar roluri d-astea…
Pentru că eu sunt un orgolios. E în tempera­mentul meu. Am jucat mulţi negativi. Dar per­soane foarte simpatice. Orice negativ trebuie să fie simpatic. Dacă nu e simpatic şi nu beneficiază de propriile sale patimi, el nu poate să fie negativ. Trebuie să aibă un comportament invers acţiunilor sale. De-aia sunt greu de jucat. Personajele negati­ve trebuie să aibă un instinct al răului. Doar că, pe calea răului, niciodată nu se pot face lucruri mari.
V-aţi debarasat de toate marile roluri în care aţi fost?
A fost una dintre marile mele încercări. Singurul cu care am avut probleme a fost Creangă. Pentru a-l găsi şi apoi pentru a mă despărţi de el. A mă despărţi, dar a rămâne mereu cu el. Adio, dar rămân cu tine!
Nu cumva omul, când se umple prea mult de el, se desparte prea mult de Dumnezeu?
Ba da. Eu m-am ferit tot timpul de asta.
Vorbeam despre orgoliu.
N-am fost atât de orgolios decât în sensul de-a lupta, de-a găsi căile mai bune, uneori chiar prin mici compromisuri. Viaţa toată e un compromis. Depinde când îl faci. Şi până unde mergi. Asta-i şti­inţa compromisului!
Negociem cu diavolul?
Cred că negociezi cu diavolul din tine, cu par­tea mizerabilă a omului. Omul e un univers închis. Dar, în cadrul universului său, cade spre sublim sau spre mizerabil.
De ce vă e dor, maestre?
Îmi e dor de… cum e melodia?
N-o ştiu.
E o melodie… Dom’ne, îmi e dor de vremea când mergeai la televiziune şi vedeai culoarele pli­ne de artişti.
România dumneavoastră nu mai e la televizor.
Nu mai e. E o viaţă deşucheată. Am bătut toată lumea. N-am văzut aşa ceva. La noi e foarte mult zaţ. Mult zaţ şi prea puţină cafea. Şi zaţul ăsta mai e şi fiert de trei, patru ori. Iar românul îl înghite. Aici e marea mea întrebare. Cât de uşor de manipulat e neamul acesta?!
Tot timpul noi am fost uşor de cucerit.
Da. Pentru că am fost creduli şi beţivi. Dar beţivi în sensul bun al cuvântului. E un neam ciudat. Un neam de răscruce de drumuri.
De cine vă e dor, maestre?
Îmi e dor de maică-mea. Ea spunea aşa: Mă, co­pile, cine nu te iubeşte nu te merită“. Asta a fost deviza vieţii mele. Din cauza asta m-am apropiat doar de oamenii care m-au iubit. Eu sunt d-ăla, am scris şi într-un psalm: Doamne, arată-mi cărarea şi apoi nu te mai preocupa. Că o să te miri de ce-o să fac!.
Aţi pierdut mulţi oameni…
Îmi e dor de toţi. Nu ierarhizez. Am pus-o în faţă pe maică-mea. Pot s-o pun şi pe nevastă-mea, pe care am pierdut-o tânără şi am crescut copiii mai departe. Nu m-am mai recăsătorit.
O dramă ca aceasta cum se depăşeşte?
O depăşeşti prin faptul că, după pierdere, eşti mai mult cu ea decât atunci când exista. Înţelegi? Când exista te mai certai, mai discutai, te mai iu­beai. Acum, ea e total în gândul tău. Relaţia e de cu totul altă natură. Acum, îi urmezi sfaturile, în­demnurile, dorinţele. Asta e o experienţă legată de cultura omului. Un om primar nu poate pricepe. El are doar regre­tul. Şi drama. În fiecare dramă e un beneficiu. Nu poţi despărţi lucrurile. Aşa cum nu poţi des­părţi comicul de tragic. Pentru un artist, sunt lucruri pe care trebuie să le cunoască.
Se plânge şi de fericire. Şi de tristeţe.
Vin din alte impulsuri. Din alte emoţii. Dar nimic nu se poate schimba în interiorul omului fără emoţie. De asta tea­trul, azi, nu are aceeaşi eficacitate. Nu transmite mesaje care să emoţioneze şi să-l facă pe om să manipuleze nişte declicuri care se întâmplă în mintea şi sufletul lui. E diferenţă între suflet şi minte. Mintea se poate explica. Ţine de conştient. Sufletul nu se poate explica. Ţine de Dumnezeu. Nu poţi să explici sufletul omului. E o treabă în­chisă. Aşa a făcut-o Dumnezeu. Dar poţi să înţe­legi anumite lucruri.
Vă controlaţi toate emoţiile?
Nu toate. Unele sunt constructive, altele nu. Cele constructive sunt cele în care te uneşti cu tine. Când te îndepărtezi de tine, emoţia e distruc­tivă. Atunci se bazează pe orgoliu.
Cum se vede viaţa de la 75 de ani în jos?
Pe mine nu mă interesează niciun număr, dacă eu sunt sănătos, sunt voinic, mănânc ce-mi place. Dacă spun „60 de ani“, la 60 de ani un om e bă­trân. Când eram mai tânăr, la 50 de ani deja omul era bătrân. La 70, ziceam: „Dom’ne, ce mai vrea?“. Eh, acum nu mă interesează niciun număr. Nicio­dată să nu spui că eşti bătrân. Sau că eşti bolnav. Tot timpul să spui invers: „Nu-s bătrân, dom’ne!“. Dacă eu mă simt bine, înseamnă că nu sunt. Coor­donatele existenţiale ale omului se fac prin men­tal. Auzeam aseară nişte interviuri la înotătorii ăştia extraordinari. Spunea un băiat că cei care înving o fac pentru că sunt pregătiţi prin mental. Zice: „De multe ori, noi suntem mai puternici ca muşchi. Dar ei sunt pregătiţi mental. Aşa câştigă“.
Ultima întrebare: vă deranjează sau vă îngrijorează obiceiul românilor de a-şi aprecia maeştrii doar după moarte?
Mă îngrijorează şi mă şi deranjează. E o dovadă a vieţii prefăcute pe care o ducem. Molière spunea, acum câteva sute de ani, că nimeni în zilele noas­tre nu mai are ruşine. La această oră, în România, am ajuns iar la punctul ăsta. Roţile s-au învârtit şi au venit în semn. Lumea e făcută din oameni care merg spre sublim, oameni ziditori. Şi oameni care merg spre mizerabil, oameni distrugători. Există perioade de timp când ziditorii sunt mai puternici şi mai mulţi ca ceilalţi. Atunci, zona înfloreşte. Are o perioadă de refacere. Vine apoi o vreme în care distrugătorii sunt mai mulţi. Cum e acum la noi. Atunci, e normală această manifestare. Când moa­re, de exemplu, Păunescu. Vin mii de oameni, cu­tare şi cutare. Apoi nu mai vorbeşte nimeni. Româ­nii mint. Cei care spun adevărul sunt prea puţini.
interviu cu Dorel Visan, realizator- Radu Buzăianu

vine iarna

La școală, după Crăciun
- John, cum aţi petrecut Crăciunul?
- Tata a adus un pom frumos, l-am împodobit, am primit multe, multe jucării  şi tare ne-am bucurat.
- Şi tu, Jimmy?
- Am făcut un pom de Crăciun, am cumpărat o mulţime de jucării, şi tare ne-am bucurat.
- Dar tu, Nathan?
- Noi avem o prăvălie cu jucării şi ne-am uitat la rafturile goale.
  Tare ne-am bucurat!//

Ce te-ar bucura?

când amintirile..

În urmă cu vreo  câteva săptămâni,  aflându-mă  în București, unde participasem la  bucuria nepoțelului meu, scriitorul,  am zărit, în fuga mașinii, undeva,  pe  zidul unei clădiri, pe un poster uriaș,  o privire cunoscută. 

Giani Morandi,  invitat să concerteze la București!

M-am luat cu ale mele și am uitat de eveniment.

Aseară,  l-am  revăzut pe un post de televiziune.
 Aceiași ochi frumoși, jucăuși, ceva mai triști, învăluiți într-o discretă  umbră de melancolie sau poate că mi s-a părut. 
 Rulau imagini în paralel- tânărul și simpaticul actor,   în  cel mai drag film al  adolescenței  generației mele- In ginocchio da te-  și el,  bărbatul de astăzi, zâmbet  fugar,  riduri adânci,  întrebări, frânturi de răspunsuri.

Pentru o clipă,  timpul și-a pierdut răbojul, am pătruns   cu ochii sufletului în   cea mai   ascunsă cămăruță intimă, unde s-au adunat de-a valma  imagini,  incertitudini,  întrebări,  tresăriri,  am revăzut   modesta sală a  căminului cultural, mulțimea de  adolescenți,  care pe scaune, care așezați  pe  tocul ferestrelor...
 Cel mai solicitat film- alb/negru,  actori tineri, frumoși,  ce dialoguri, ce peisaje,  muzica, ce muzică! 
Câți ani  au trecut?  nu mai socotesc,  nu contează.
 Astăzi, poate că filmul  nu înseamnă cine-știe- ce. 
 Atunci era colosal!
O poveste de dragoste. 
Una dintre acele candide experiențe, dincolo de care timpul își pierde  tic/tacul,  iubire, trădare,  regret,  iertare. 
În genunchi!
 De șapte ori l-am văzut . Se speriaseră și părinții. Săptămână de săptămână , același film.
Câte lacrimi, ce durere!

Ieri,  domnul din studio își privea  duios, în oglindă,   viața.
Astăzi va concerta în București.
 Mă încearcă un fel de   părere de rău că poate n-ar fi fost rău  să ajung la spectacol . 
Prea târziu, pentru regrete.
 Adun în gând  crâmpeie de vis, de dor, de aduceri-aminte!

Să îndrăznesc o întrebare?  am răscolit ceva  ascuns în vreun cotlon de suflețel?  

Octav prpune  o replică prezentă

de pe la noi

( așa o fi și pe la alțíi?)

  Se spune că apar, la tot pasul,  niciodată sau foarte rar împreună,  patru  personaje foarte cunoscute : Fiecare, Cineva, Oricine și Nimeni.

Într-o zi, trebuia efectuată o muncă importantă, la care Fiecare trebuia  să   ia parte.

Fiecare era convins că, neapărat,  Cineva se va ocupa, adică  Oricine ar putea să o facă.  Cu toate astea,  Nimeni nu a făcut-o.
 Au trecut mai multe zile ,  chiar mai multe luni.
 Într-o bună zi,   uitându-se în maldărul  de hârtii de pe birou ,

 Cineva a aflat că Nimeni n-a făcut ceea ce trebuia și  putea să facă  Oricine.
 El s-a  supărat foarte tare,  pentru că responsabilitatea revenea la Fiecare.

Din poveste , mult mai este..

Fiecare credea că Oricine ar putea să o facă, dar Nimeni  nu voia să recunoască sincer  că Fiecare se sustrăgea de la treabă.( din zori și până-n seară). Au trecut ani mulți. Contează câți? 
 Fiecare face cum vrea. Și ce vrea, pentru că , fiind democrație, Oricine  poate să decidă ce este bine. Pentru el . 
 Fiecare face cum vrea și ce vrea, când vrea. Important este să nu-l vadă Cineva. Este de preferat să nu afle  chiar Nimeni .

Dar , cum fiecare poveste, care are un capăt, are și un posibil  final,așa că

la sfârșit,   s-a ajuns la concluzia că  Fiecare critică oricând  vrea el pe Oricine, chiar pe  Cineva, în timp ce Nimeni nu face   niciodată ceea ce  Fiecare sau Oricine ar fi putut și ar fi trebuit  să facă.

În loc de  formula  cunoscută ~ș-am..., una  mai de-a noastră:

 foaie verde și-un dudău/ noi o ducem  foarte ..bine!//

sursa: de la lume adunate și  pe ici/pe colo( doar câte  puțin) îndreptate.
 Că la asta se pricepe Oricine! 

 Pardon, Fiecare. 

Sau  Oricine.

Ca să nu se supere Nimeni. 
ee?  cum  o fi? 
p.s. începe (dacă  n-o fi, deja  prea 
 târziu )uichendul! 








Modart ne-a  făcut un cadou- Elisei și mie!!

patru anotimpuri

 într-o superbă seară de joi, cu Filarmonica piteșteană. 

Vivaldi și nemuritoarea lui muzică!

Sala mare a cs a fost neîncăpătoare, atâția tineri laolaltă n-am mai văzut de multă vreme.

Patru anotimpuri, patru concerte diferite-Primăvara, concertul  nr. 1 în Mi major, 
Vara,  concertul nr. 2 în sol minor,
 Toamna, concertul nr. 3  în Fa major, 
Iarna , concertul  nr. 4 în fa minor.

Patru  cicluri succedându-se  gradat , în armonii  de o extraordinară  forță sugestivă, tablouri  însuflețite   de  sonorități  specifice fiecărui anotimp.

Primăvara își deschide zorii, prind viață mugurașii,  în  susurul   vesel al  izvoarelor, peste  văi și peste  dealuri  se revarsă bogăție de  triluri,  ning pomii în livezi, adieri  cuminți  se pierd printre stropi de ploi nestingherite, undeva răsună  un poem  pastoral- ciobanul și câinele său-  nopți cu   fulgere ce spintecă cerul.

Vara își   picură  rodul, se adună apele, păsările  se întrec  cu zborul fluturilor,  soare cald  mângâie holdele, ard raze,  se bucură cerul,   cucul își strigă numele,  zvon de vânt dulce coboară peste sat.

Toamna!

Sigur ai ascultat-o de multe ori!  

 În arcușul vrăjit al vâlcencei  Meda Stanciu, Autumno , în haina ei cu trenă lungă,  aleargă năvalnic prin  podgorii și grădini, șuieră vântul,  se topesc șoapte în zvon de cocori,  frunze  valsează în aerul parfumat, se rărește  pădurea, clipește  mărunt, prin rariști  soarele,  se întunecă zarea.Cad, în stoluri,  frunzele.

În hlamida-i diamantină, însoțită  de tonuri prelungi, 
 iarna își așterne blana pufoasă, clinchete de zurgălăi străbat depărtările. Se încheie un an!

Sub bagheta  maestrului Mihail Ștefănescu, astă seară, Filarmonica  ne-a purtat într-o lume  feerică, dominată de trăiri intense, în care  trecerea timpului  pare deposedată de tristețe.

Natura este acel Nemărginit  templu sfânt, cascadă vie   de muzică albastră, ce se contopește  sublim, cu toate stările sufletești, surprinse în splendida lor simplitate ! 

Este Ziua Armatei române!

Te poți uita în ochii  copilului  tău,  spunându-i  că  iubirea de  patrie este cea mai  mare  mândrie a românului?
 Dar poezia asta o mai știi? Era în manualul  de Limba Română, pentru clasa a V-a !
Ai memorat-o, sigur!
Din  89  nu se prea  se mai citește. Poate, cumva, pe la orele de lectură suplimentară. 
Doar dacă profesorul numără peste 40 de ani.

Sergentul, de Vasile Alecsandri

Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!"
Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Și o cămeșă  ruptă bucăți pe dedesupt,
Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față
Zbura ca o lumină de glorie măreață,
Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Și crucea "Sfântul Gheorghe" și a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Și vede nu departe în fața lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de gardă-mparatească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.

În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăși privea ades cu drag,
Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.
Deodat' el da cu ochii de sarbedul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Și mult se minunează, Și nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
S-oprește regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumețul, s-apropie de el.

Și-i zice cu blândeță: "De unde vii ,străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decorații cum, cine ți le-au dat?"
"Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Știu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... si pe dată
Cu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șanț..."
"Dar ce rang ai ,voinice?" "Am rang... de dorobanț!"
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.//
La mulți ani, ostași!