sâmbătă, 31 decembrie 2016

Un an s-a dus și altul vine

”Am mai trecut o cotitură și-am mai legat în vremi un nod,
Am mai închis ‘napoi o poartă şi-am mai trecut peste un pod.
Iar timpul, scotocind desaga, o nouă haină iar își scoate.
Un an s-a dus și altul vine, și toate-s noi și vechi sunt toate....„

2017 să ne aducă  pace, toleranță,sănătate și  bucurii!
La mulți ani!

luni, 26 decembrie 2016

nevăzută orchestră, sufletul

Sunt zile care  nu păstrează  mai nimic  din ce a fost, detașându-se printr-o excesivă limpezime de ieri. 
Altele  te ajută să extragi curaj  chiar din teamă, să transformi o înfrângere în  ceva  înălțător.
 Era o dimineață de Crăciun, 2007.

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2007/12/mesteacanul.html

 Nu știam  mai nimic despre  computer, auzisem  ceva despre  blog.  A fost să fie. 
Blogul meu a crescut, mesteacănul  este tot mai înalt, lumea  s-a schimbat, unii dintre prietenii de atunci sunt pulbere  de stele, alții au tras obloanele, eu însămi  fac vizite tot mai rare pe ici pe colo, mi-a rămas neschimbat acel  fel de a  visa cu ochii deschiși, de a mă minuna în fața  unor nimicuri  pline de candoare!
De a trăi farmecul lecturilor care nasc stoluri de emoții  calde, subiective, magice!
”Toate gesturile  tale sunt păsări. Rândunică atunci când te apleci spre mine, condor când mă privești, acvilă în  extazele tale de orgolioasă indiferență.
Ești numai fâlfâit și  zbatere de aripi...”
Fernando Pessoa, „Cartea neliniștirii„, pagina  340

sâmbătă, 24 decembrie 2016

sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobeam...

De ce sunt frumoase și atât de așteptate sărbătorile?
 Poate, pentru că fiecare dintre noi conștientizează, puțin câte puțin, că este parte din Miracol! 
La mulți ani, cu pace, liniște și bucurii tuturor! 

vineri, 23 decembrie 2016

Bună seara, la Moș Ajun!

Lipsește zăpada,  îmi lipsesc de acasă copiii, bărbați  de-acum, plecați  cu ale lor în lumea asta mare, și, parcă, tot mai complicată. Aș vrea  să prind din nou în oglinda sufletului luminițele din ochii  lor, întorși acasă cu  obrajii roșii de ger, bucuroși  de bogăția darurilor primite. 
Aș vrea...
Ascult colinde, le toot ascult, ador muzica asta cuminte, luminoasă,  calmă,  răspund la ușă, cu fiecare an sunt tot mai puțini colindători, o fi altfel prin alte locuri, copiii nu se mai obosesc  pentru covrigi , nici pentru nuci, portocale sau bomboane.

Culeg stropul  de  magie din candoarea colindelor!
Să vă fie masa masă,
Să vă fie  casa casă,
La anul și la mulți ani!


duminică, 18 decembrie 2016

„Ne scapă mereu în viață câte ceva,

de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de  frumos clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.Și căldura  sufletului.
M-am uitat aseară la „Oamenii Timpului„, Iași, ediția a III-a. 
Și l-am ascultat pe Maestrul Ilie  Gheorghe .
„Cel mai bun Iona”, cum l-a numit  prietenul său, creatorul piesei, Marin Sorescu.
Și l-am văzut  pe marele artist,  așezat „în cupola timpului fără de sfârșit, fără de început„.

https://www.youtube.com/watch?v=q2aQHIEcHhU


„Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. 
Chiar şi morţii.
 Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă... 
 - Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume! 
În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul. Dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare. 
- Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
 Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. 
Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu!„
Marin Sorescu, Iona

luni, 12 decembrie 2016

despre demnități

(așa sau altfel?)

Francis Bacon, „Eseuri,” pagina 41.
p.s. cartea a fost scrisă în urmă cu jumătate de mileniu.

duminică, 11 decembrie 2016

ca un fel de comunicare

 Sunt unele cuvinte pe care, atunci când le auzi, le și  vezi.
Dacă vreau să transmit o stare, starea mea, cuiva,  ar trebui să pot  să(-mi) traduc, mai întâi, simțămintele mele în  capacitatea celuilalt de a putea înțelege și trăi ceea ce eu  simt și vreau ca și el să simtă.
El(ea)  nu este de față, așa că eu nu pot să transmit decât starea mea.
Ador înserarea! chiar dacă, nu chiar mereu, asta aduce cu sine un fel de tristețe, acea tristețe  a gândului că  noaptea ar fi  mai puternică decât ziua.
Pentru că o acoperă.
Seara aduce un strop de magie,nu-i așa?

joi, 8 decembrie 2016

dacă nu există ferestre,

ele trebuie inventate.”
 Marin Sorescu, 29 februarie 1936, Bulzeșri, Dolj/8 decembrie 1996, București

Iluziile

cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcționează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audiență
îndrugă verzi și uscate
și nici nu-ți vine să crezi ochilor
câtă credință pun ele în ele însele. 
 

marți, 6 decembrie 2016

a fost odată un Moș Nicolae adevărat!



În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.
Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.
De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.
În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...
Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.
Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.
Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.
În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.
Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.
Un aparat de radio. O minune!
Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.
 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.
De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.
Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

luni, 5 decembrie 2016

Când un om își fixează gândurile

 în afara persoanei sale, el nu-și vede de propriul drum.

Lectură de amiază

”Calea succesului seamănă cu Calea Lactee de pe cer, care este o îngrămădire sau un nod de numeroase stele mici, nevăzute fiecare în parte, dar luminoase toate laolaltă. Tot așa, există numeroase calități mărunte și abia perceptibile, sau mai curând  daruri  și deprinderi, care aduc izbândă oamenilor.
Italienii remarcă unele la care aproape nici nu  ne-am gândi. Când ei spun despre cineva că nu poate să dea greș, trec  printre alte calități și pe aceea că are un pocco di matto..( un pic de scrânteală)
Și, desigur, nu există alte două însușiri care să fie mai prielnice pentru aceasta decât de a avea un grăunte de sminteală și nu prea multă onestitate. 
Din această pricină, acei care țin prea mult la suveranul  lor nu au avut niciodată parte de succes și nu pot avea”.
Francis Bacon, Eseuri,”Despre succes”, pagina132/
anul  1527

p.s.  tot așa o fi, după  aproape jumătate de secol?

duminică, 4 decembrie 2016

bucuriile mamei

sunt, de cele mai multe ori, nerostite. Ca și temerile. 
Statornice  îi sunt  iubirea, și grija,și încrederea, și dorul.

Îmbrăcate în  mantia lor simplă, gândurile  poartă, în esență,  o lume inconfundabilă: primele  gângureli, întâii pași,întrebări, ghidușii, nedeslușite multe  cărări,oscilări, ridicări,  emoții, examene de tot felul, încercări, zidire,temei, reușite.  
Ani  laolaltă! 
când  copilul devine el însuși părinte cu griji, cu emoții, cu praguri și trepte.

Pentru mama, fiul-tată-bărbat,  toată viața, tot copilul ei  rămâne.
La mulți  și mereu  frumoși ani, Cătă!

vineri, 2 decembrie 2016

”Purta bundă ca o sfidare...„

Nestingherit  pescăruș! A țâșnit  fulgerător.Ca un miracol.Din fabuloasa catedrală a Mălinilor ninși blând, în  basm de rele și de bune ursitoare.

S-a înălțat, în plină zi de iarnă :2 decembrie 1935.
A crescut ca un Făt- Frumos,în 21 de ani, cât să umple cu dragoste și cu speranțe mii de inimi.
Cu „Primele iubiri”.
A ars .
Până la capăt.
Într-un alt decembrie, 22, în 1956, Albatrosul s-a așezat printre aștri.
În lumea lui.

”Ea s-arată săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătina spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.„

Poate citești și aici;
http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/labis-un-destin-in-bataia-pustii-528856.html

luni, 28 noiembrie 2016

Nobila doamnă din Yodo

„...a cuprins-o un sentiment straniu.Femeile acestea erau la fel de încremenite ca florile  de cireș de afară, ce păreau artificiale în nemișcarea lor. Singură,  doar ea se simțea vie printre  toate aceste lucruri din jurul ei ...„

Nu știu cum este pe la tine, dar eu, când mă uit în bibliotecă, constat cu un nedefinit sentiment  că  am destule cărți  pe care nu le-am citit, cele mai multe dintre ele fiind cumpărate chiar de mine. Unele  au lenevit pe  noptieră,   le-am răsfoit, am citit niște pagini, ceva nu se potrivea  cu starea mea,  le-am dus frumușel înapoi  pe raft, din când în când  le-a mai venit rândul, iar am  mai citit niște pagini, dar atât.
 Într-o zi, am descoperit  că  pot face, cumva, ceva  bun și pentru ele, dar și pentru mine;  iau cartea,  mă așez frumos în locul meu preferat de lângă fereastră,( neapărat am și  o ceșcuță de cafea) deschid , la întâmplare, și  încerc să  pricep  cam ce  mi-ar transmite  cartea care nu se lasă  citită  pe de-a-ntregul...  merge cumva.

În ultimul an,  am citit  mai multe  cărți ale japonezului Haruki Murakami.Toate mi-au plăcut, fiecare în felul ei!
La începutul toamnei, având ceva timp, până la plecarea trenului , am intrat în librăria din Gara de Nord- plictisită rău vânzătoarea și  deloc amabilă- ce, mai! voiam o carte.
Tot Haruki? nu.

 Am  văzut atunci  un alt  nume  japonez:Yasushi  Inoue.  Am plătit, a venit și trenul, m-am așezat  confortabil și, în timp ce ronțăiam  niște  ciocolată amăruie, am început să citesc,deja, în primele pagini  mă pierdusem printre  câteva zeci de nume, pe care, oricum, nu le puteam reține.
„Nobila   doamnă  din  Yodo”.
  Câteva zile mai târziu, cuminte, cartea aștepta pe fotoliu, ne-am uitat una la alta, i-am atins coperta și ...cam atât.
Într-o dimineață, mi-am zis: gata, trebuie să citesc  romanul ăsta,  că doar n-o fi foc. 
Azi dimineață, am ajuns la ultima pagină, am închis ochii, am privit în urmă,  am încercat diverse comparații cu Sienkiewicz, Tolstoi, chiar și cu  Sadoveanu, Odobescu...nu, nimic nu se potrivește.este o  carte altfel. 
 Personajul principal feminin, în jurul căruia  se țes toate  drumurile cărții, Chacha, femeia care  va deveni nobila  doamnă  din Yodo, nu seamănă cu niciun alt personaj din literatura pe care eu am citit-o până acum. 

Drumul cărții urmează  două  traiectorii,care se  intersectează în lupta dintre clanurile  japoneze în cea de-a  doua jumătate  a secolului al XVI-lea,când, după uciderea  nobilului  Nagamasa și incendierea castelului familiei sale, Odani,  soția lui, O-ichinokata( cât m-am chinuit să  rostesc, nu  neapărat să rețin numele ăsta), și cele trei fiice vor trece  prin  grele și întunecate  încercări, culminând, după zece ani  cu  moartea , prin  seppuku a  O-ichinokatei, care, în împrejurări  speciale, acceptase  căsătoria  cu  ucigașul primului ei soț.( uite  nici asta nu am putut pricepe, dar ce contează ce  pricep eu...)

Cele trei fete: Chacha, Ohatsu și Kogo  rămân orfane.

„ Nu mai plângeți! De astăzi suntem orfane și trebuie să supraviețuim singure . Cu zece ani în urmă, când a  căzut Castelul Odani, tatăl nostru din clanul Azai ne-a scos afară din castel, pentru ca  noi  să putem trăi mai departe în siguranță. Iar acum,  să nu nesocotim voința mamei noastre,  care ne-a ajutat să fugim ca să putem duce o viață fericită. Mama nu a putut să scape de o moarte crudă, urmându-și soțul, dar a vrut ca noi să trăim mai departe fericite„(89)

Din acest  moment, eu, cititoarea, am făcut cunoștință  cu o filozofie de viață specială, cu o istorie sângeroasă care, în numele puterii, încrâncenează frați și surori, părinți și copii, spintecă vieți,arde orașe, toate, în numele puterii.  Nu spun că mi-a fost ușor să înțeleg asemenea  deasă pânză  construită în secole.
Legile  sacre ale  acestui neam de shoguni o poartă pe Chacha pe un drum fără întoarcere, ea  devenind   concubina  celui  mai important nobili al acelor vremuri, Hideyoshi,  el însuși unul dintre aprigii  dușmani ai  familiei tinerei femei. 
„Cel mai puternic om  din Japonia dormea lângă ea..Mulți din clanul  Azai muriseră de mâna lui Hideyosi, la fel O-ichinokata, și Katsuie. C. își aducea aminte durerea de pe chipul mamei ei, când aflase că Manpukumaru fusese tras în țapă de Hideyosi, căci acea tristețe i se întipărise adânc în sufletul ei de copil”.

Asupra acestui bărbat avea putere de viață și de moarte. Chacha și-a adus aminte unde-și ascunsese pumnalul.”
  O completare „concubină” era, pentru acele vremuri, un titlu de  mare noblețe, Chacha era  prima dintre multele  alese de  nobilul  cel puternic.Cumva, mai importantă  chiar decât  Doamna din Palatul  de Nord, soția știută de   toată Japonia. 
A fost aleasă Chacha  nu doar pentru că era  frumoasă, deșteaptă și nobilă.  Ea îi va aduce temutului  bărbat  urmași.Primul lor copil însă, va muri  la doar trei ani.
.”Pentru Chacha,  Hideyoshi  nu mai era  nici dușmanul de moarte, nici tiranul care se folosise de trupul ei, nici războinicul desfrânat ce-i trezise în suflet demonii geloziei. Egali în fața durerii, erau doar un bărbat și o  femeie, cu inimile  pline de suferința pierderii copilului lor. Un soț îmbătrânit și o soție tânără.”
 Rămas fără moștenitor,  bătrânul conducător părea să fie pătruns de sentimentul efemerității.
Fericirea  li s-a mai arătat o dată.
Pe 3 august, al celui de-al doilea an  al erei Bunroku, s-a născut Hirohi, în cinstea  căruia,  tatăl a  construit  un  un castel. Chacha  se dedică trup și suflet creșterii și educației moștenitorului lui  Hideyoshi.
Nu-ți mai povestesc, dacă îți place istoria, dacă vrei să pătrunzi într-o lume  pe cât de fascinantă, pe atât de sângeroasă, citește  cartea..

O carte  ca o panoramă a unui secol- al XVI-lea,  nobili, shoguni,  războinici, seppuku, alianțe, trădări, dezbinări,  frați , fii, surori, tați, bunici, unchi -rude, dar  prea  repede  sângeroși dușmani, căsătorii  fără iubire, săbii și sânge,samurai și serbări, imense bogății,sinucideri, ceremonii și  pârjol, incendii,ritualuri, castele, jerfe și ofrande, ostatici,  seniori și vasali, dansuri sacre,concubine, chimonouri, ritualuri, războaie  dese  mai ceva decât schimbarea anotimpurilor...
O lume  sângeroasă, o  lume  de  războinici și, printre ei,  femeia.acea femeie  care  învață că”virtutea cea mai de preț este puterea de a răbda”.

Un roman rotund ca un secol.. .deasupra  războaielor- sărbătorile florii de cireș  și de pruni!

vineri, 25 noiembrie 2016

chimia, ah, chimia!

”Un  bun chimist este de douăzeci de ori mai folositor decât cel mai bun poet”- spune asta  un rus, Turgheniev, deși , pe la noi se zice  că dacă ar trebui să includem în  tabelul  lui Mendeleev plumbul  folosit  de Bacovia, acesta ar fi trebuit să aibă valența aurului.

păreri și păreri!

Altceva  vreau eu să-ți spun: nu se poate  să-l fi uitat, în ce mă privește, multe nopți  mi-a înjumătățit în primul an de liceu.
La „babacu „ nostru nu prea aveai cum să promovezi dacă încurcai„perioadele„.Și , mai ales,dacă  nu știai  pe de rost numele tuturor elementelor chimice,  însoțite de
 năbădăioasele lor valențe.
Despre Mendeleev vorbesc.
Și despre  tabelul lui.
 Te-ai întrebat vreodată cam cum o fi arătat domnul care ne dădea atâta  bătaie de cap?
L-am descoperit astăzi,  din întâmplare, într-un album virtual, primit  în dar de la un prieten,. Albumul  este  creația altui mare  nume  rus, pictorul realist, Ilia Repin
Iată-l!  

Noi am depășit  cum a dat Dumnezeu  anii aceia cu ore grele de chimie, între timp, aflu că  savanții au mai  descoperit alte patru  elemente, astfel că rândul șapte al tabelului va fi complet.
Sărmanii  elevi!grea  viață!

Dacă, amintindu-ți de  Mendeleev, brusc, ți s-a făcut  dor de chimie, uite, poți să  vezi ce mai scrie  și pe aici, că oricum, note nu mai primești.

joi, 24 noiembrie 2016

teatrul, ca și filmul,

vor exista cât timp există societate umană, chiar dacă tehnologia viitorului va transforma arta spectacolului. Niciodată însă tehnologia (cred eu) nu va putea înlocui sensibilitatea omului, fără de care nu ştiu cum am putea trăi cu adevărat.„
Emil Hossu,
 24 noiembrie 1941, Ocna Sibiului/25 ianuarie 2012, București

https://www.youtube.com/watch?v=Va9vXPkBZlE

miercuri, 23 noiembrie 2016

de bună dimineața , la moș așteaptă!

Este  ora la care ar fi trebuit  să fie în clasă, dacă ar fi avut cursuri  dimineața. Sau să se pregătească de plecare spre  școală, dacă ar fi învățat după amiază.
Venind  din nordul cartierului, adunați în ceată, ca la colind, cei  opt/nouă tineri, îmbrăcați la fel, amestec de nea și de cer, ca să fie recunoscuți că  se află în  slujba  celui care-i păstorește,  împărțeau, cui accepta să primească, pliante cu promisiuni, care mai de care mai  plăcut mirositoare. ( nu mă îndoiesc de asta, bineînțeles)

În  secunda următoare, am zărit freza aceea de poveste, sursă de inspirație pentru pamflete dedicate la încheierea deloc de invidiat a nu știu câtor mandate de mai mare peste cetate.  
 Și, m-am gândit, fără să vreau ,că nesătulă și fără simțul măsurii ființă   poate fi  omul.
 Sau așa sunt( doar) unii.

duminică, 20 noiembrie 2016

ca-n visul tău dintâi...

Dac-am putea să luăm , așa, toate stările, să le amestecăm încet, cu sufletul, și apoi, fără  să ascultăm  timpul,  să pictăm pe pânza asta  uriașă  doar frumusețea!
dac-am putea.... 

 Când o să-i vezi numele scris aici, o spui repede; aaaa, proletcultistul ăla de Beniuc( 20 noiembrie 1907, Sebiș/ 24 iunie 1988...)
 Treaba ta, poate ai, totuși vreme să asculți

marți, 15 noiembrie 2016

parfumul cărților cu frezii

”Există pe lume o mulțime  de lucruri inexplicabile  de care habar  n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc  rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo  nu știm nimic...Absolut  nimic”

A.J.  Cronin, Gran Canaria.”, pagina  290.

I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte,  voiam să-mi amintesc  acțiunea, primeam  doar  vagi semne, finalul, da, finalul  este  extraordinar:
 „Inima i se  strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața  i se  făcu albă ca varul. Inima  zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.

 Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria,  m-a  cuprins  așa, un fel de tristețe,   gândindu-mă  cât de  necruțător este timpul  care șterge din minte impresii pe care cândva  le simțeai mai puternice decât  orice.
 De ce  să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept.  O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet. 
Și m-am culcat cu gândul că   mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc  romanul lui Cronin. 
Sunt atât de  îngălbenite paginile, așa de  uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
 Și tot gândindu-mă   că  mai am  două cărți  care  mă așteaptă,  a apărut, nici eu nu știu cum,  o idee - teatru radiofonic!


Am ascultat  dramatizarea, cu cartea  alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
 Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!

”  Harvey  cită din memorie: Lasă-mă  să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip  măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„

p.s. am mai multe imagini, dar  acest domn, care se  numește internet, zice că am  adus prmulte fotografii. ea 

luni, 14 noiembrie 2016

ca un surâs la poarta Lumii

 Superbă dimineață de  noiembrie, când  din oceanul de albastru soarele și-a ridicat o pleoapă  străvezie, dăruindu-se, parcă, trup și suflet celor care   încă mai  tânjeau după  fuga verii! 
 Și dacă  nu te-ai dezmeticit încă, află  (  mi-a   reamintit și mie  cineva) că  poți  să faci, cum s-ar zice, o călătorie pe dinăuntru, în  timp ce-ți pregătești cafeaua, adică să te  bucuri  de   niște imagini  superbe- tablourile lui Claude Monet, că astăzi este  ziua lui.  
Nu-ți rămâne decât  să dai un clik și ...https://www.youtube.com/watch?v=kWfjxgER7Uk&feature=share


Și mai este ceva   frumos de tot cu ziua de astăzi, mai precis diseară, dacă n-ai aflat încă :un fenomen astronomic magnific, când  Luna se va afla la cea mai apropiată distanță de Pământ(ceva similar s-ar mai fi petrecut în  ianuarie 1948)
Specialiștii spun că Selena, ce  frumos sună, satelitul natural al Pământului, va apărea cu o dimensiune cu 14% mai crescută şi va fi mai strălucitoare cu 30% faţă de normal. Acest eveniment va mai avea loc pe data de 24 noiembrie 2034.

Și dacă nu mă crezi  că  ador luna, uite, vezi aici:

Ce și cât  ne aparține din lumea asta, nu putem  afla, ce  putem afla, în orice clipă, este, cred, că putem bate, cu speranță,  la ușa ei.
Sau că putem privi cu ochii minții și ai sufletului  dincolo de noi!  

sâmbătă, 12 noiembrie 2016

joi, 10 noiembrie 2016

pe Pământ

și  sub soare este loc pentru toți.”


O spune  poetul  Johann Christoph Friedrich von Schiller
 10 noiembrie 1759Marbach am NeckarBaden-Württemberg/ 9 mai 1805Weimar,
 înnobilat în anul 1802, 
 poet și dramaturg german,  unul dintre „prinții poeziei germane”.


Urmărită în  munți, o căprioară se simte  fără scăpare: jos prăpastia, nu prea departe- omul. 
Cu arc și săgeată.
Se aude atunci duhul munților:
-Omule, de  ce aduci jale și moarte până aici, la mine?
Pământul are loc pentru toți!
Friedrich. Schiller, ” Vânătorul din Alpi.„


Un bloc este o comunitate. Cât o stradă , cu locuințe concentrat așezate, pe verticală și pe orizontală. Uriașă cutie de chibrituri, perete lângă perete., .
Cu vremea, ne deprindem unii cu alții, vrând-nevrând. Atâtea familii, o singură ușa , atâția pași, o singură scară.//
De când îl știu, este pensionar.
Vara, o șapcă albastră, trasă pe ochi, iarna, o căciulă rusească-cum de nu i-or fi găsit-o moliile ?
Veșnic la pândă. Și la atac!
Obiectivul-țintă-câini, pisici, vrăbiuțe, mingi rătăcite în zona lui de acțiune .
Nimic nu-i scapă.
Nimeni nu-i face față.

În fiecare zi, o tânăra își duce și își aduce copiii la și de școală.
Trei. Niște bomboane de fetițe- hăinuțe cu glugi, cizmulițe înalte, căciulițe roz cu ciucurași.
La prânz, mama le ajută să coboare din mașină.
Fiecare scoate din ghiozdan laptele și cornul.
Mama desface capacele paharelor, așază cornurile alături și, dacă se întâmplă ca Dolma și Richi , maidanezele adoptate de comunitate, să fie pe aproape, le așteaptă până își termină masa.
Grijulii și atente.
Una dintre surori adună paharele goale și le duce la container.
Nu, nu este mereu așa. Astăzi cățelușele au întârziat.
N-o să-ți vină să crezi...
Aflat, din întâmplare, în dosul capotei autoturismului, care nu cred să fi avut nevoie de vreo revizie, omul cu căciulă rusească așteaptă.
Calcă prudent.
Ai zice că se plimbă.
Bocancii lui strivesc cutiile.
În pete mari, laptele se prelinge către băltoaca dintre două mașini.
Stâlcite, cornurile s-au amestecat cu noroiul bocancilor.
Vorbele mi-au înghețat pe buze.
p.s. există legi care să –i oblige pe oameni să fie oameni?//

miercuri, 9 noiembrie 2016

marți, 8 noiembrie 2016

Toți oamenii fac ceea ce trebuie

să facă, nu gândim și nu făptuim la fel și nu e drept să-i judecăm pe alții după noi înșine„,
Margaret Mitchell , 8 noiembrie 1900, Atlanta? 16 august 1949, Atlanta.

 În picuri lungi, dimineața își despletește  răcoarea. Brusc, noiembrie și-a amintit că nu-i mai stă prea bine în dans nestingherit de frunze amețite . 
Ce pânză frumoasă, dincolo de fereastra mea; mesteacănul își ține în degete firave buchete de bănuți portocalii, tăcut, bradul primește odihna de-o clipă a gureșelor păsărele, alungate de șmechere coțofene, în alb-negrul lor, limpezit de ploaie.
 Răstoarnă cerul din barbă întrebări.

 Nu prea mă pricep la zodii, și de m-aș pricepe, ce explicații să afli că, într-o zi de noiembrie a mult așteptatului secol XX, se ivea pe lume, tocmai în Atlanta, Margaret Mitchell, scriitoarea , care avea să dăruiască lumii un nemuritor roman ”Pe aripile vântului„? ( ți-o amintești pe Scarlet O, Hara„La urma urmei, și mâine este o zi...„)
 Uluitoare ecranizări! 
Și tot într-o zi de 8 noiembrie, în 1935, undeva, la periferia Parisului, venea pe lume irezistibilul Alain Delon, cu cei mai frumoși ochi albaștri din câți vor fi fost vreodată! 
Și ca să nu uit, de astăzi, Mihai Șora intră în al doilea secol de viață. Cum să uiți că el ți-a dăruit ”Biblioteca pentru toți„, în care a adunat acele minunate cărți albastre și roșii care ți-au fermecat copilăria și adolescența ?
 Ce toamnă!

duminică, 6 noiembrie 2016

”Ceea ce vedem

nu-i alcătuit din ceea ce vedem, ci din ceea ce suntem.„
Fernando Pessoa, Cartea Neliniștirii, 472

Sărmana ființă omenească!

  E capabilă de  toate relele, dar în ea se  găsește  și comoara  binelui„
Mihail Sadoveanu, 5 noiembrie 1880,Pașcani/19  octombrie  1961,  Vânători, Neamț

Deunăzi, absolut din întâmplare, aflam din  blogul cuiva, care a mers la școală în aceeași vreme cu mine, cum i-a fost lui spălat creierul, în gimnaziu, când a trebuit să  fi făcut cunoștință cu  poeziile unora, femei și bărbați, aflați  în totală  obediență față  de regimul   instaurat   în vremea aceea. Nu fac politică, nici nu discut chestiunea, chiar dacă, absolventă de Filologie fiind, poate că  n-aș fi chiar străină  de  fenomenul literar.
Manualele  noastre de Limba Română cuprindeau câte  o poezie scrisă de Nina Cassian, Veronica Porumbacu, Mihai Beniuc, Dan Deșliu (uite  că alte nume ”rele” nu-mi mai amintesc) dar atunci, în gimnaziu,  profesorul meu de  Limba Română, regretatul Gheorghe Fulga, căruia  astăzi, ca și-n alte  rânduri,  îi  dedic  un pios gând de recunoștință, ne-a   învățat  să iubim  literatura. DA!  Să o iubim! Memoram  cu mare plăcere pasaje mari din ”Scrisoarea III, din ”Pastelurile” lui Alecsandri, din poezia socială a lui Coșbuc,  ne plăceau „ Fabulele „lui  Alexandrescu și  Donici , dar și  ”Amintiri din copilărie”,  ”Ardealul”( știu și astăzi  , pe dinafară, întreg textul din manual)  ”Un om năcăjit„, ”Domnu Trandafir„, deși,  citeam și texte precum”Mitrea ”Cocor”,  „Desfășurarea”„Să nu uiți, Darie!”.

Astăzi este  ziua lui  Mihail Sadoveanu. 
Mulți îl critică, i se tooot descoperă pete negre, ca și lui Marin Preda, ca și altora.
Știi ceva?
Noi  nu am fi ceea ce suntem, dacă nu i-am fi citit pe toți, așa cu toate ale lor.
De  ce să arunci cu noroi în Eugen Jebeleanu?
 Ai citit „Elegie pentru floarea secerată„ ?Dacă   răspunsul este nu, du-te și caut-o!
Ai citit „Taine „, dar ”Hanu Ancuței”?
Fă-ți timp  și  deschide cărțile astea vechi, prăfuite,  abia după aceea să   vezi dacă, în școală,  ți-a fost spălat, cumva, creierul.
Am căutat  pe internet„Taine„, pentru că-mi este greu să   transcriu textul din carte. 
Să știi că nu l-am găsit, în schimb, am  descoperit  fel și fel de  site-uri   cu rezumate și ”comentarii”, unele  de-a dreptul jalnice, la îndemâna   elevilor leneși.

În vară, am fost într-un loc minunat. Mi-am lăsat sufletul să povestească-

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2016/07/in-dumbravioara-de-la-marginea-satului.html

vineri, 4 noiembrie 2016

Trompeta, personajul unei seri de toamnă!

„Eu sunt o cadențare de bine
Eu sunt o-ncrucișare de harfe
și trompete,
De leneșe pavane
Și repezi farandole ”
„Ecce homo„,
Ion Minulescu
Condusă de maestrul Alexandru Ganea, Orchestra Filarmonicii Pitești ne-a oferit o seară regizată altfel decât până acum:
O mai mică orchestră, pentru 
„Simfonia nr. 2 în Si bemol major, de W/A. Mozart
”Concertul pentru oboi, în varianta pentru trompetă mică și orchestră de coarde”, de A. Marcello„
„Concertul pentru trompetă mică și orchestră,în Re major, de Antonio Vivaldi/J.S. Bach, când concert- maestru a fost domnișoara Alexandra Mirea , solist trompetă- Sergiu Cristea, șef de partidă trompetă în Orchestra Operei din Timișoara.
Exuberant, strălucitor, optimist cuceritor segment muzical!
În partea a doua a serii, domnul Mădălin Sandu și-a părăsit fotoliul de ascultător, ocupându-și locul de concert-maestru, orchestra s-a completat, pentru ca noi să ascultăm într-o splendidă realizare: 
”Simfonia a V-a, Reformata„ de Felix Mendelsohn-Bartholdy.
Delicioasă psihologie a instrumentelor de suflat, claritate și limpezime sonoră, forță și optimism, ample acorduri de suflet!
O seară frumoasă, cu participarea plină de elan a Orchestrei Filarmonicii noastre, care, cu fiecare concert, ne face părtași la marile bucurii ale muzicii.
Strălucitor  final  într-o  desfătare  de  broderii artistice!

Felicitări acestor oameni minunați, care compun Filarmonica Pitești
!

miercuri, 2 noiembrie 2016

laolaltă, dar nu împreună

Trec adesea pe strada asta, îmi place să-i ascult liniștea, să-i calc pietrele, să trag cu ochiul prin curțile înflorite de toamnă. În clădirea din spatele copacului ăstuia golaș, am dansat de multe ori!
„Turist!„
Aseară, întorcându-mă pe jos, din cealaltă parte a orașului, m-am uitat la copacul, până mai ieri încărcat de frunze și de păsări. Cu degete desperecheate, debarasat, doar el știe cum, de orice pretenții, cată spre cer.
Crescută lângă el, o tufă verde sfidează răcoarea,și-a încolăcit nenumăratele-i tentacule în jurul tulpinii singuratice, sorbindu-i, parcă, toată viața...și mi-am amintit de o carte citită mai greu, „Furie„,Salman Rushdiev.”Drepturile nu sunt niciodată acordate de către cei ce le dețin, sunt luate întotdeauna de către cei lipsiți de ele.„, pagina 210