vineri, 29 august 2014

blând zbor,

 zidit  în lemn și  obidă, cerând, parcă, Cerului   binecuvântare  peste Pământ!
Sabia Arhanghelului  Mihail  a luat chip de  turlă,  amintindu-le  celor   ce  au  dorit  să-i  supună  credința  că  Dumnezeu i-a  ascultat  ruga.
Mândră ca și  moroșenii, care au  primit  ceva  din semeția   brazilor,  turla îmbrățișează  văzduhul.
 Bat  vânturi, o scaldă  ploi și viscole, se  apleacă în dreapta  și  în stânga, dar  își  păstrează  verticalitatea de  axis  mundi,  rezistând  în fața tuturor  vitregiilor.
Construită  pe un  soclu de  piatră, mânăstirea Peri din Săpânța  este  cea  înaltă  bisericuță de  lemn, din Europa,poate  chiar   din   lume.
Povestea ei  păstrează  ceva din  soarta  vitregită  a  Maramureșului: pe la 1391, nepoții  lui  Dragoș au  construit în  mijlocul   unui  loc binecuvântat o  biserică, ca  semn al recunoștinței  lor pentru   credință .
 În  1761, ea fost  distrusă, pentru că localnicii  nu voiau să  treacă  la  catolicism. Peste  mai  bine  de două sute de ani, asemenea Păsării Phoenix, biserica  a  renăscut  din  propria-i  obidă,  și  pe  locul  unde   cândva  s-au   tradus:  Psaltirea   și Evanghelia,  astăzi  biserica, a cărei  turlă înseamnă șase ani  de  muncă, fiecare șiță purtând  semnul  securii meșterului  Ioan Macarie, se  înalță   spre  cer, ca o  flacără  vie  .
 75  de metri au însuflețit  lemnul, sub   mâna  magică a  meșterului  Ioan  Știopei, Buga  de la Bârsana, urmând  întocmai  planurile arhitectului Dorel  Cordoș  .
Văzând-o, te pierzi  în visare, te uimește misterul rezistențéi  unei asemenea  siluete, spintecând  zarea. 

Muzica, pictura, chiar  poezia  pălesc, în fața acestui   simplu, dar  măreț  edificiu!
Suport   de  piatră, zvelt   trup   de lemn , stropit   cu   sudoare  și  credință,ocrotit  de munți  și  de cer.
 Admirație, uimire, încredere, verdele  brazilor   și  albastrul  celest  își unesc puritatea  în  îmbrățișarea  credinței!

duminică, 24 august 2014

dacă

ai ajuns în Maramureș, fă-ți timp și mergi pe malul drept al Izei, la Mânăstirea Bârsana.
Atestată  într-un document  datând  din 21iulie 1390,  când  pe locul ei  de astăzi ar fi existat ”un câmp  mănos al mânăstirii„ contemporană cu alte două minunate lăcașuri-Biserica Albă și mânăstirea de la Peri, Bârsana este un mic colț de rai!  
Suflet  din sufletul   Drăgoșeștilor,  bravi  voievozi ai Maramureșului!
Construită în   lemn,  în tradiție  locală,  ea renaște   după 600 de ani  de   la   menționare, arcuindu-se  spre cer  în limbajul nescris , subtil, curat  și  intim  al emoțiilor și al   trăirilor  lăuntrice.
Loc de odihnă  pentru   ochi, minte și suflet! 
Poezie în verde   smălțuit cu  florile cele mai alese!
Paradis simbolic și  adevărat!
Istorie, legendă, autenticitate, har, dăruire, obidă,rugăciune  și  neodihnă,  felinar  aprins  întru  luminarea  omului!

joi, 21 august 2014

prea devreme?


Nu  am niciun fel  de  simpatie  politică, nutresc,însă,  un mare  și  profund respect pentru  acei oameni, care  direct, răspicat, adesea, într-o sintaxă domnească ,își exprimă,în  ocazii regale, adevărate,puternice  sentimente    patriotice.
Asta, într-o  vreme,  când a  vorbi  despre Patrie și Patriotism   presupune o  mare artă, prin care  mi  se transmite   mie, ascultătoarea/cititoare, identitatea profundă cu  vorbitorul. 
Cine  poate face asta?

 Aseară, până târziu în noapte, l-am ascultat cu   aceeași voluptate   cu  care, cândva, îmi plăcea să stau nemișcată, în fotoliul meu  de lângă  fereastra, urmărind serata  muzicală  a domnului Iosif Sava, pe Maestrul Dorel  Vișan..

 Un privilegiu!
Dacă   nu ai  avut norocul  meu să   participi  la o  vie lecție  de  istorie/ etică/ estetică/ cultură/, am    luat   notițe  și pentru tine.

A  fost  vorba  despre   cum   ar trebui  să arate   viitorul  președinte, în  viziunea Omului  și  Artistului   Dorel Vișan.
Nu știu  ce mi-a plăcut   mai   mult: puritatea exprimării,  limpezimea trăirilor, ironia  dulce- amară  presărată  printre rânduri, cuvântul sfătos, tonul  cald, profunzimea ideilor..ascultă!
Zice  Domnia Sa  că,  dacă pentru fotoliul  prezidențial   se înscriu   doritorii  ca  la  facultățile fără examen   de  admitere,  realitatea românească   seamănă   cu  un  lung   tren, pe care   călătorii sunt  puși să-l   conducă , așa,  pe  rând, după  cum  și-au ocupat  locurile  prin compartimente.

Dureroasă alegorie...
Românul  are nevoie  să-i  fie   vindecate rănile.
Și  asta  nu  se face   înghițind   multe  pahare   cu apă rece, cum recomandă  tămăduitorii, sperând  într-o  beție   generală..măiestria  începe  cu  examenul   de  admitere!

Alesul   este  slugă  pentru  ceilalți.
Pentru ȚARĂ.
Îi  respectă   hotarele!
Și artistul   rostește   vorba  lui Ștefan  cel Mare, care a  domnit 47 de ani” Eu am fost  biruit la  Războieni și la Chilia, Moldova  a  biruit  pretutindeni!”
„Oh! pădure tânără!...  unde  sunt  moșii  voștri? Presărați la Orbic,  la  Chilia,  la Bata,  la Lipnic,la Soci,  pe Teleajen,la Războieni..Unde  sunt    părinții noștri?  La Cetate  Albă,  la  Scheia,  la Cosmin...„și  pe oasele  lor  s-a  așezat  și stă  tot  pământul  Moldovei, ca  pe   umerii  unor   uriași!”

  În  persoana  Omului  -președinte,  trebuie ca tot   neamul  să  găsească:
omenie
dreptate,

loialitate,
credință
curaj
 strategie.
Ca să fie astfel,  din mai  multele drumuri  pe care  s-ar merge,  el trebuie  să aleagă o singură Cale.
Cum?

Să fie
-  flexibil ,  dar  calm
-respectuos, dar  boier
-puternic,  dar maleabil
- tolerant, dar  ferm
-inteligent,  și   nu  arțăgos
-să  nu oscileze
-să aibă  capacitatea de  nu  lucra  pentru  un scop despre  care știe  de la  început  că   nu este   bun
-să vadă cu ochii lumii,și   nu  va  fi  părtinitor, așa nimic   nu va  rămâne  nevăzut
- să știe  să asculte   cu urechile  poporului și  va fi  drept, nu va  fi   nimic   ce   nu  va  ști
 să  gândească    cu   mintea țării,  și  nu va greși  nimic.//

Sunt   mulți  președinți, mulți   prim- miniștri  în  lumea  asta,  se  vorbește  doar  despre    câțiva...
Suntem  țara  cu   regi ai  asfaltului...fără  asfalt,  tâmpitul  stă   lângă Geniu și-i  spune  și „bă”....// 
 Artistul    își găsește tonul, genul și   și forma cea mai  curată a emoției  pe  care o  transmite  dincolo   de sticla  televizorului- istoria   se  desfășoară  parcă atunci,  simplul  fapt  devine realitate-
 De  ce  lipsește martirul  Brâncoveanu   din  manualul de Istoria  Românilor?  așa   se numește- Istoria  Românilor,  nu „istorie”..
  Jertfa lui   nu este  doar  a  românilor,  este  jertfă universală- câți  dintre   comandanții noștri  ar putea  să-l urmeze,câți  le-ar da fiilor   o asemenea învățătură, întru  păstrarea  credinței strămoșești, cu prețul vieții??//
De ce  să învețe  copiii  de pe cartea  numită ”Limbă  și  comunicare?
 Cartea de  căpătâi a românului  este și  trebuie  să  rămână Limba și  literatura  română!//
Niciun  președinte   nu  le poate  ști  și  face pe   toate-  el  trebuie  să știe  și  să vrea a-și alege  sfătuitori  deștepți, pricepuți, corecți, morali, nepătați ...marele necaz   al căderii noastre   este   căderea  morală,culturală, educațională...
El  trebuie  să   fie  cultivat, să fie ”boier, să  cunoască  legile   sufletului, să  cunoască  Istoria   neamului  său!//
Rămâne  loc,   mereu, pentru   una   sau  mai  multe  fabule


Măgarul şi privighetoarea - George Ranetti

   


Nu ştiu prin ce fărădelege
Ori vicleşug de nepătruns,
Măgaru-odată a ajuns
De dobitoace ales rege.
Pe mândru tron se răsfăţa,
”Măria-ta"-i zicea poporul,
Pierdut era cutezătorul
Care greşea
Spunându-i: ”măgăria-ta",
Că ştiţi că orice parvenit,
Când s-a-nţolit,
Îi e necaz şi-i e ruşine
De orice-aducere-aminte
A joasei sale origine.
Mai ştiţi că chiar de-al lor părinte
Nu mai vor unii ca s-audă,
Aşa a fost şi cu măgarul
Ce pretindea că armăsarul
Arab de sânge pur 'i-e rudă.
Ş-odată ce s-a apucat
Măgarul cel încoronat?
Să dea-n palatu-i o serbare,
Dar una mare
La care,
Spre-a face-o şi mai lucitoare,
Poftit-a pe privighetoare
Să părăsească codru verde,
Pe musafiri să îi dezmierde
Cu farmecul cântării sale.
Privighetoarea a cântat,
Dar trilurile-i triumfale
Pe suveran l-au supărat,
Căci prea au fost aplaudate.
- Hm, hm, cânţi frumuşel!
Binevoi să zică el,
Dar cu mai multă maiestate
Cânta-voi eu! - O, cântă, sire!
Strigau curtenii cu grăbire;
Iar urechiatul de pe tron
Cântă un imn, strident, barbar,
Cântă-n sfârşit ca un măgar.
Iar raţe, gâşte, ce erau
La curte dame de onoare,
- Ah, majestate - murmurau -
Ce voce dulce, răpitoare!
- Hei, tu ce zici, privighetoare?
Măgarul întrebă-ngâmfat,
Şi ea smerit a cuvântat:
- Măria-ta-s uimită, zău,
Şi umilită îţi declar
Că glasul meu pe lâng-al tău
Parcă-i un zbieret de măgar!

marți, 19 august 2014

fântână fără izvor, Ruginoasa Apusenilor


După   câteva dimineți  cețoase,  stropite  în plesnet  de bici   mocănesc, soarele  s-a înălțat fără  pată, dincolo de culmile proaspăt  îmbăiate ale  brazilor.

Drumul  păstrează  ceva  din  curățenia  binefăcătoare  a ploii,  care  i-a  mai descrețit fruntea brăzdată  de  riduri adânci..la  câți   bușteni transportă  camioanele   zi și   noapte,  nu este de   mirare că s-a îndoit  așa… 

Pornim  în  drumeția atât  de mult  așteptată.

Nu prea am  luat  în seamă   numele  locului,   mi-am pregătit,însă, cu  grijă  încălțările  potrivite,  am pus  în rucsac bidonelul   cu apă, câteva pătrățele  de ciocolată   și  un   măr  mare, roșu.

Autocarul  a  rămas, cuminte, la baza  muntelui, în vreme  ce  uriașul  grup-  vreo nouăzeci  de  copii și  doisprezece adulți- în mare parte   doamne- a primit dezlegare  de  la șef să-l  urmeze. Nimeni   nu  trebuia   să-l  depășească,  nici  să   părăsească drumul  marcat, o potecă  șireată, printre  șiruri   de  brazi, 
însoțită   curtenitor   de   susurul     răcoros   al  unui  pârâiaș  zglobiu.

Deocamdată, nimic  spectaculos,  verde   sănătos, răzlețe   flori  albe și aurii, ferigi  stufoase.

Brusc,  poteca   se ascunde, colți ascuțiți  de pietre  ies   de  niciunde, raze piezișe  lunecă plăpând  printre  brazi  și  rădăcini, bolovani  uriași  stau   de-a  curmezișul, lumină  filtrată printre frunze  și  crengi, un petic de  cer, arbori tot mai  rari,  urcuș  tot  mai  abrupt,  nu ai vreme  să  te întrebi   ce este  cu  tine,  ce vrei  tu, de  fapt, de  unde vii, încotro  te   îndrepți. 
 Escaladare prudentă este tot   ce  contează.  
 Exiști  dincolo   de lume, simți, urci, cauți  puteri,  nu există  teamă, doar   grija  să   nu pui  piciorul   greșit, un  colț   de piatră, fire și   crengi, printre   vârfuri  de brazi, o palmă   de cer, susură  îngânat  izvorașul, gândirea   include raționamente  simple, emoție, da,  n-o  să-ți   vină  să   crezi,  ceva  mi-a trecut prin   minte,  i-am spus cuiva ,  mi  se  părea  cunoscut drumul,  așa  văzusem  eu,cândva  cu  ochii   minții urcușul Agripinei, îi trăiam  fioroasa-i   măreție.

Nici  nu știu  cum și  când a dispărut  oboseala,  poteca s-a  domolit, așternându-se blândă  la  drum, în arcuiri de felină, câteva zvârlituri ,  din    nou  teren  drept , îți   tragi  sufletul,   o înghițitură   de  apă, un cubuleț   de   ciocolată,  ochiul   se  obișnuiește   cu  basmaua smălțuită în  verde,  margarete răzlețe,  tufe  de  frăguțe, smocuri  de afine  aromate.

    O   poieniță   de  vis- mulți turiști,  cauți  ceva, de ce-ai  venit până aici??/  

 În dreapta- genune fără  margini,  fântână  fără apă,  pasagere fâșii de  pământ, necuprinsul  cuprins, rădăcini de abis, spațiu   fizic   croncănind  amenințător, umbră și vis,  cer imens   deasupra,  gol  dedesubt, cremene  și  zid,  rugină și   brazi, poezie și  spaimă, columne   de cremene orânduite în  vremi, straturi de  ere- Pietrele  Galbenei, Cetatea Ponorului,   Platoul  Padiș.

Roșu sticlos, atracție și  spaimă, un  copac  doborât, limpede boltă de  un albastru  nesfârșit, splendoare și  derută, porți   de paradis, extaz și  curiozitate.

Care să  fie diferența dintre   genune  și vis?

 Du-te și   vezi!//
 Groapa Ruginoasa este situată în Munţii Bătrâna, pe teritoriul comunei Pietroasa, din judeţul Bihor, cam la 1km de localitatea Vârtop,( unde se  află  o  renumită  pârtie  de schi)  comuna Arieşeni, judeţul Alba. Pornești  din  Arieşeni, pe șoseaua  principală, spre Vârtop,continuând  drumul  spre Ștei.
Dacă  citești informațiile  înscrise  pe  un  panou, aflat  la vedere, o să afli că  urcușul   măsoară  vreo 800 de metri, pe care  ar urma  să-i  parcurgi în  20 de minute. 
Rămâne  să te convingi!
 

sâmbătă, 16 august 2014

„creștin bun m-am născut eu”

În cascadele istoriei noastre, din care,cândva, țâșneau izvoarele sacrificiului pentru credință și neam, eroii au devenit, cu timpul, simpli soldăței de plumb, străjeri în lădița cu jucării a istoriei. Peste ei, s-a așternut pojghița rece a uitării. Manualele de gimnaziu și de liceu nu au loc pentru martiri, altele fiindu-le prioritățile. Și dacă, pe la examene, absolvenților li se propune să închege câte un eseu despre eroism, patriotism, jertfă, aceștia rezolvă ușor problema, tehnica bine  cunoscută, în asemenea cazuri, fiind aberația. Da, așa o numesc copiii. Și, la urma urmei, asta și este, nu?
 Îmbrăcați elegant, cravata asortându-se la ceremonialul momentului, mai-marii zilei își amintesc de gloria înaintașilor doar  cu prilejul spectacolelor   din  campaniile electorale. 
Despre martirul-Domn, Constantin Brâncoveanu,( 15/26 august 1654/ 15/26 august 1714) vorbesc faptele, vorbesc locurile! Ele pătrund în casa sufletelor noastre prin fereastra observației, prin ușa spiritului treaz. 
Dacă ai vreme, mergi în Țara Făgărașului! 
Pe valea râului Sâmbăta, la
poalele munților, într-un peisaj blând ,ca o mângâiere, te vei întâlni cu spiritul celei mai profunde conștiințe a neamului- Mănăstirea Brâncoveanu dăinuie peste veacuri și peste
opreliști.
 Este ctitoria Domnitorului Constantin Brâncoveanu, care, în 1696, a zidit în piatră o mănăstire.
 "Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Taci, drãgutã, nu mai plânge
Cã-n piept inima-mi se frânge
Taci si mori în legea ta
Cã tu ceru-i cãpãta !"

Imbrohorul se-ncrunta
Gealatii se-nainta
Si spre blândul copilas
Dragul tatii fecioras


La pãmânt îl arunca
Si zilele-i ridica.
Brâncoveanu greu ofta
Si cu lacrimi cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica
Pe copii se arunca
Îi bocea, îi sãruta
Si turbând, apoi striga:

"Alelei, tâlhari pãgâni
Alelei, feciori de câni,
Trei feciori eu am avut
Pe toti trei mi i-ati pierdut !
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Sã fie pe gândul meu,
Sã vã stergeti pe pãmânt
Cum se sterg norii de vânt.
Sã n-aveti loc de-ngropat
Nici copii de sãrutat !"

Turcii crunt se oteleau
Si pe dânsul tãbãrau:
"Câini turbati, turci, liftã rea
De-ati mânca si carnea mea
Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !

Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !"


miercuri, 13 august 2014

Mocănița, trenul amintirilor



Spunea cineva- nu mă întreba cine, că nu știu, nici  numele cărțíi  nu mi-l amintesc- că  sufletul   este   dependent  de creier, așa   cum  călătorul ar  fi, bunăoară,  dependent de vehiculul  care îl  transportă.

Nu, să  nu  mă  acuzi, cumva,  că  intru  în  cine  știe ce filozofie,  vreau doar să  povestesc un  picuț  despre cea mai  fascinantă   drumeție, din săptămâna  trecută, care a ocupat  trei  sferturi  de zi- plimbarea  cu „ mocănița„.

Pentru  20 de kilometri,  cât  măsoară   drumul  de la  stația  Vișeul  de Sus până la Paltin, locomotiva  înghite cât  balaurul  din poveste:7 metri steri de lemn, 6 metri cubi de  apă, 30 kg de cărbune,  5litri de  ulei industrial,  10 litri   de ulei pentru  cilindru.  Se oprește de câteva ori   să-și  mai  tragă  sufletul:la  Valea Scradei, Novăț, Glimboaca , Novicior.

 Patru  moroșeni  o conving să  străbată cuminte  Valea Vaserului, situată  sus  de tot, tocmai unde  se agață  harta în cui, ducând   în spinare oameni  și cherestea: mecanicul,  ajutorul  de mecanic, șeful  de tren și frânarul.

Dacă  te interesează, pot  să-ți spun  câte  ceva  din  ce am aflat și eu în  pauza de dinaintea   reîntoarcerii la Vișeul de  Sus, citind informațiile aflate la vedere, pe ferestrele   cabanelor- o locomotivă rezistă  40  de ani,  în fiecare an  făcându-i- se patru revizii: la 60  de  zile,  la 120, la 240 și  o reparație   cu ridicata.

„Mocănița  de pe Valea Vaserului„-  numele  îi  vine de la localnicii  mocani  din zonă-este cunoscută   în întreaga lume,  fiind  ultima  cale ferată  forestieră activă, pe care  circulă locomotive cu  abur.//

La  prima oră a  dimineții, gara   era ticsită de lume, orășeni  și  moroșeni, turiști  și localnici, fiecare chemat acolo   de  treburile proprii. 
Furnicar  colorat în  toate nuanțele firii.
 Burnița  mărunt, în plesnet  de bici.
 La munte nu  trebuie   să te  minunezi   că  plouă,  pentru   că   imediat  iese   soarele.

Viață  pulsa  altfel  decât credeam că  știu.

Când, în  sfârșit,  mi-am  ocupat locul  de lângă   fereastră și   mocănița a pornit pufăind agale,  m-a învăluit cald  acea trăire tăinuită  printre amintiri pe care, copil fiind , am simțit-o  urcându-mă  prima  oară, în   trenul    dinspre Titu  către București!   
Neobosită,  mocănița își poartă   trupul  de  uriaș gândac  pe  o cale ferată  îngustă de 760 mm,  străbătând  o  vale de-a dreptul fabuloasă. 
Dincolo  de geam, ( vagonul  în care am călătorit  era închis) se alege  lumea cu ale ei- o lume impetuoasă,  ca și neobositul Vaser,  țesută  în  pagini  de poezie aspră, incertă, tulburătoare, o succesiune de verde și de vălătuci  de fum.

 Căsuțe vechi, vile cochete, îngrijite  grădini  de zarzavat, în care  fasolea cu  flori  roșii  se  încolăcește pe araci înalți,  bușteni, așezați geometric, 
garduri  de  sârmă, alături de porți înalte, după  cum se descurcă  proprietarul, poduri și tunele, acoperișuri  de  șindrilă, livezi de meri, excavatoare, halte, fluiere  iuți, moroșeni   strângând fânul în șiruri
 alungite , spinări  de stânci, coame  zburlite, păduri de  verzi  sulițe cătând către  cer,  trifoi și  magnolii, poteci printre brazi,  nuci  încărcați de rod, camioane,  pietriș, ferigi  printre  flori  galbene și  mov,  păstrăvării,  troițe  prin curți, rufe pestrițe pe câte o culme sprjinită  între doi  pomi, bătrâni  și  tineri, turiști  curioși- natură   și   om  într-o  împletire  ordonată, din  care nu   lipsește  miraculosul.
La Paltin, popas  de  un ceas- ploaie și soare, mese și  băncuțe de lemn lustruit, cafea  și clătite, muzică pentru  toate gusturile, suveniruri, fuste crețe, basmale înflorate,umbrele  colorate,  fețe destinse, voci  calde, învăluitoare.
Semnal  de  chemare, călătorii își păstrează locurile,zâmbește știrb  și  soarele, mulțumită,  mocănița  pufăie rotocoale de fum, pe drumul ei de întoarcere, răsucit printre  arbori și  ierburi. //



sâmbătă, 9 august 2014

geografia



 face istoria. Napoleon

Vacanța mea și-a desenat singură  conturul: două încărcate drumeții transilvane, în care sentimente,  gânduri, visuri, idei   s-au întrepătruns de la  sine; înlănțuiri de lucruri concrete, luate laolaltă,  separate totuși ,nici eu nu   știu cum.

 Totul  s-a  contopit  în tot,  croindu-și  drum  aievea.


Transilvania  de la sud  până  sus   de tot, unde  se agață harta  în cui-  locuri, oameni, priveliști,  două secvențe  de  viață autentică, niciodată  ruptă  de   atingerea  întâlnirii cu  ceilalți , bucurii  și mirări, clipa de zi, clipa  de noapte,  lumea așa cum o văd eu,  comună, și totuși, mult  diferită   de felul   în care o  văd  alții.

 Lumea   împânzită  de  vise  și  visuri,  lumea   lipită  de văzul ,  de  auzul meu.

Un  drum spre Transilvania   trece, se oprește, mereu doar cât ai clipi, prin Sibiu.
Cât să poți gusta din farmecul unuia dintre cele șapte  importante cetăți medievale ale Transilvaniei, când  ți se cere să nu întârzii un minut din   mai puțin  de patruzeci și când-doar el știe de ce - aparatul de fotografiat  pune bețe în roate...
Elegant, liniștit, ales parcă  să-ți odihnească ochiul și gândurile, joc de șah cu  nenumărate combinații, discretă împletire de vechi și   nou, mărețe zidiri trainice, turnuri sclipind în soare, statuia lui Gheorghe Lazăr, scrutând  protector veacurile, străduțe cu flori la ferestre,  mulți  trecători vorbitori de germană, lipsiți  parcă de griji, terase cochete,  (am  sorbit în fugă cel mai  aromat și consistent  suc proaspăt, prilej  de  a o  ruga pe chelneriță să imortalizeze clipa) așa l-am zărit  la  capătul  celei de-a  doua părți din  odiseea mea transilvană a lui 2014.
Hotărâm  să găsim o zi/ două,  când să vedem, în  pas lejer  Sibiul, încercând  să-i descifrăm   sufletul în exprimarea lui elevat spirituală.