joi, 23 mai 2024

călători cum suntem

  Anotimpurile nu se rotesc de dragul nimănui,

mișcările lor sunt obiective ,
se pierd spre a renaște,
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați de ceva nedeslușit.
Dacă
toamna este,
cumva,


partea nevăzută a fiecăruia și a tuturor,
în așteptarea albului de iarnă,
Primăvara
ar fi dorita fără de sfârșit poveste,
chiar și când cerul ei se mai întunecă....
Undeva, intuim
vara cu mult roșu în obraji,
cu neobosite cărări.
Anotimpurile-
oglinzi tremurătoare în rotirea vremurilor,
revenind,
mereu,
la copilul din suflet...

miercuri, 22 mai 2024

când totul se contopește în tot!

Ce vreau să spun este că nu povestesc pentru a crea o pagină de literatură,nici pentru a forța starea cuiva spre a  trăi emoții, nici  să  sugerez în vreun fel profunzime în a se gândi despre școală, profesori,reacții bune. 

Povestesc, pentru că, ori de câte ori am simțit că vreau să mulțumesc cuiva pentru ce sunt  și pentru ce am fost, imediat după părinții mei, îndatorată  îi sunt profesorului meu de Limba română,  Gheorghe Fulga.

  S-a stins de niște ani... cred  că i-ar plăcea  să știe  că mulți dintre foștii elevi care  l-au ascultat  povestind ori s-au lăsat conduși de  lumina înțelegerii  gramaticii îi rostesc numele cu smerenie, respect și recunoștință.
 S-a întâmplat ca ,ieri, să vorbesc(la telefon, de  bună seamă, că altfel nu prea se poate) cu o fostă colegă de școală. Este contabilă, dar, când  am  adus noi vorba despre anii de școală, imediat ea a asociat cuvântul ”carte” cu  numele profesorului nostru.
Domnul Fulga!
 Recunoscut pentru cultură și talent pedagogic în toate satele din jur! La vremea aceea, nu înțelegeam cât de important este să ai un profesor adevărat. 
Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe,niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie, aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială, pe care am transmis-o, mai târziu, și eu elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție memorării textelor frumoase și importante, scrise fie în versuri, fie în proză. Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul", Sobieski și românii”.
Nu știam pe atunci că voi deveni profesoară de limba romană-poate că simțeam, cumva, în marea mea admirație pentru profesor. 
Absolvent de Litere și Filozofie- asta aveam să aflu ceva  mai târziu- domnul  Fulga refuzase o catedră universitară, în București. 
Venise în satul copilăriei sale, să ne învețe carte pe noi, copiii din cele trei sate ale comunei.
  Înalt, îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la școală , adesea, cu o motoretă vișinie "Simpson", impunea respect asociat  cu un fel de  teamă tuturor:copii, părinți,colegi.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când, nu știu din ce cauză, nu l-am mai găsit, am suferit cumplit .
În primul trimestru, subiectul tezei cuprindea povestirea  unui fragment din " Amintiri din copilărie", de Ion Creangă, și diverse exerciții de morfologie, sintaxă, vocabular.
Erau subliniate cu creion roșu două sintagme, cu o greșeală de scriere, care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".
La sfarsitul tezei, domnul profesor a adăugat:
" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere, este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt din vorbele dumnealui, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe întâia mea teză.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.
Am absolvit secția„ real„( obligată fiind) a unui liceu teoretic foarte exigent.
Nu am fost admisă la Facultatea de Filologie, Universitatea București, în primul an, așa  că, primind o catedră de suplinit chiar în școala în care învățasem, am ajuns colegă de cancelarie cu profesorul meu. 
 Din primul salariu, mi-am cumpărat  niște botine gri, foarte elegante. 
 Eram tare mândră!
  Domnu Fulga  și-a ridicat o sprânceană:
- De mâine, să le pui  la păstrare, pentru când vei fi studentă!

Au trecut anii.
Vremea fuge ca nebuna...
Eleva de odinioară și-a împlinit  visul:profesoară de limba română.
Aproape patruzeci de ani de muncă cu elevii.
 Sunt mulți, sunt puțini, deja țin de trecut.
Necruțător este timpul!

Domnul Fulga își odihnește pasiunea sub o cruce albă, nu foarte departe de școala unde am învățat.
În adâncul sufletului meu- sunt convinsă că și în sufletele altora- numele lui  se asociază cu o străfulgerare  luminoasă, duioasă, caldă.

duminică, 19 mai 2024

”Cerul sărută pământul prin ploaie,

  pământul sărută cerul prin flori.„Rabindranah Tagore.


Îți scaldă sufletul și ochii, de cum dă colțul ierbii. Cineva le risipește generos peste tot, la margine de drum, prin lanuri, zăvoaie, păduri.
Unele cresc și pe stânci, înving arșița, ploile și vântul.
Eternă seducție a vieții, umbreluțe pentru cele mai frumoase culori și parfumuri!
Vorbesc în graiul lor fără cuvinte.
Își adună filozofia vieții întrecându-se în arome și mii de nuanțe. Pâlpâiri în stropi de gânduri.
Miracole ascunse printre petale împrumutate din brâul curcubeului!
Culege cu ochii închiși, un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...
Ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.
În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă
Toate sunt îndrăgostite!
Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă!
Nici de zborul amăgitor al fluturilor.Ziua toată își scaldă trupurile zvelte în atingerea blânda a vântului prieten...

Îmi plac margaretele: deși par rigide, sunt atât de elegante cu pălăriuțele lor ușor zimțuite, cochete ca niște domnișoare de pension.
Privesc lumea, cumva, pe furiș.
Timide, cum sunt, nu ar recunoaște nicicum că toate sunt îndrăgostite de Soare; își rotesc, tăcute, căpșoarele după el.
Amorez permanent, le- a cam frânt speranțele...
în zilele noroase, pelerinele lor de bal sunt cam șifonate.
Ceva rămâne, totuși, de admirat: o anume noblețe!
Și când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășite, lujerele grațioase își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ele de culcare.
Laudă somnului sub clar de lună!

p.s cele din imagine nu sunt în starea lor de domnișoare clipocindu-și genele; le-am furat surâsul,strecurandu- mi mâna printr-un gard metalic. 😘

joi, 16 mai 2024

sufletul, ca o orchestră ascunsă


 Copiii generației mele, din satele de câmpie, munceau alături de părinți, cât și cum puteau ei: băieții mânuiau, de mici, coasa și secera, duceau noaptea caii la păscut, nu prea aproape de sat, trezite în toiul nopții, fetele își însoțeau părinții la culesul tutunului și al cânepii, pentru că treburile astea se făceau noaptea, pe răcoare și pe rouă.

Ascultau doar susurul Argeșului și zvonul ciocârliilor.

Se făcea, fără teorie, educație: nu, copilul nu era exploatat, învăța din anii preadolescenței că nimic nu se obține fără muncă. Muncă cinstită, aspră, dar frumoasă, în felul ei.
Când mergea cu vitele la păscut, sub poale de pădure sau pe clete mereu înverzite, în singurătatea lui, copilul își încerca, poate cu teamă la început, curajul de a-și învinge spaimele, temerile pricinuite de fel și fel de gânduri.
Și, n-o să-ți vină să crezi, citea.
Îmi vine în minte titlul unei cărți, pe care am citit-o într-o vară frumoasă, ”Luntrea sublimă„.
Solitar, în mijlocul imensității vii, mai și cânta, asculta zvonul vânticelului prin lanuri și prin ierburi, simțea soarele prieten și, în desenul lor nestingherit, urmărea norii, rostogolindu-se în drumul lor fără țintă.
Învăța, fără să fi citit undeva, să trăiască armonia cosmică!💖

luni, 13 mai 2024

de dor!

Îmi place luna mai, în drumul ei către vară!

Cu ie diafană sau purtând rochițe înflorate.
Cu fuste crețe sau conice. Îmi plac sandalele ei, prinse în curele.
Și cât de elegantă este, când se înalță pe tocuri, cu mantou pufos și eșarfe de mătase.
Iubesc mersul ei ștrengăresc, sfidând anii, problemele, incertitudinile.

Subtilă și sofisticată, capricioasă ca o pisicuță blândă, cum doar știe ea să fie, seducătoare prin umblet și grabă, pentru că aduce parfum de iarbă crudă, ploi în plete, flori în șorțul ei de acuarele.


Se întâmplă ca vântul, gând îndelung reținut, să izbucnească în râs  sau în plâns .
Se întâmplă ca episodul acesta tainic, de gând și de suflet, să devină realitate.
Se întâmplă pur și simplu să fim noi înșine.
Să fii ceea ce nu vei mai fi niciodată.
Și atunci, zvâcnirea de lumină este Dorul!💗

sâmbătă, 11 mai 2024

macul dictează lecția vieții!

 Pâlpâiri sfioase, joc indecis în verdele crud al amiezii!

Roșu !
Roșu inconfundabil!

Nerostite promisiuni în fuga timpului.
Suave flori umanizate, câteva petale ușoare,fine ca o fustiță transparentă,pudică totuși.
O decență firească, femeiască, chiar dacă macul, în povestea lui, trebuie să fi fost bărbat.
Vântul poartă semințele cum vrea el, din mijlocul câmpului până în margine de drum.
Licăriri stacojii printre cioburi, șine, pietricele, scrâșnet de roți, pași, gânduri, promisiuni, batiste, geamantane doldora de visuri.
Macul dictează lecția vieții.
Nobil și supus în același timp, gânditor și neobosit, mereu îmbrăcat în purpura îndrăgostitului.!
Splendoare, curaj, veșnicie de-o clipă, firicel firav într-o lume care aleargă...

sâmbătă, 4 mai 2024

Titanul și prințesa


nu doar povești pentru prieteni
„Îmi iubesc pământul natal, nu pot sta nicăieri, printre străini, mai mult de două luni, paşii mei pornesc singuri înapoi spre ţara mea de care mi-e dor, mi-e dor.„
George Enescu
19 august 1881, Comuna George Enescu/
4 mai 1955, Paris, Franța.
Într-o zi de culoarea mierii arse, din toamna anului 2020, am pășit pragul ”Casei Memoriale George Enescu”, de la Cumpătu, Sinaia.
Se legănau duios brazii, pietrișul fremăta sub pași.
În pacea locurilor adia ceva din măreția sufletului marelui muzician, mult admirat de către Regina Elisabeta, Carmen Sylva, care i-a recunoscut talentul, oferindu-i,pentru studiu, an de an, un colțișor special la Peleș.
La Sinaia, George Enescu a conceput ”Rapsodiile„, „Cvartetul pentru pian, vioară, violă și violoncel nr. 1 în Re major„, dar și opera ”Oedip”, dedicată Marucăi Tesanu-Rosetti.
.Din câștigul primului turneu american, compozitorul și-a construit „Vila Luminiș,„ care păstrează, prin sobrietate și intimitate, o atmosferă extraordinară. Ceva monahal, parcă simți în camera maestrului .
În 1927, Yehudi Menuhin a luat lecții de vioară cu marele compozitor la Vila Luminiș, moment care a însemnat începutul unei mari prietenii și al unei colaborări deosebite.
Peste tot plutesc amintiri!
Într-o seară de revelion, ascultându-l pe George Enescu, invitat la curtea lui Ferdinand și a reginei Maria, prietena ei, Maruca s-a îndrăgostit fulgerător.
Muzicianului nu-i venea tocmai bine să fie tratat ca un lăutar de curte, așa că, deși îndrăgostit și el, nebunește, a plecat la Paris, rămânând acolo până după război.
Această a treia dramă a zdruncinat echilibrul, și așa precar al prințesei, care , deși ținea enorm la frumusețea-i neasemuită, decide să-și arunce acid pe față.
Enescu se întoarce, cumpără o casă cu vedere spre Cișmigiu și, în 1937 , cei doi se căsătoresc.
Martoră le-a fost Cella Delavrancea.
Un biograf al compozitorului va povesti momentul ceremoniei, când Alice, fiica prințesei, și-a sărutat mama, ignorându-l total pe mire, căruia nu-i ierta curajul nedemn de a se căsători cu o prințesă.
Pe lumea asta sunt și au existat prințese adevărate, născute cu sânge albastru, răsfățate de soartă, totuși femei, cu univers lăuntric deschis uneori, bine tăinuit adesea, imposibil de înțeles , mai mereu.
S-a născut să fie frumoasă, tulburătoare, orgolioasă, deșteaptă, în stare să rupă inimi și să se topească de iubire, să dăruiască, să fie dulce și otrăvită, în același timp, după cum singură mărturisea într-o carte – jurnal.
Maruca a fost una dintre cele mai frumoase românce aristocrate, de la începutul secolului trecut.
Ca domnișoară, s-a numit Maria Rosetti-Tescani, păstra în nume atmosfera tainică a pădurilor încâlcite, pe unde lupii și urșii se adunau la povești în vremuri netrăite.
A fost iubită de bărbați la ale căror inimi n-au ajuns prea multe femei-Mihail Cantacuzino, Nae Ionescu, Dinu Lipatti, George Enescu.
La 18 ani, superba înaltă adiere cu păr negru de aramă, după ce visase cu ochii deschiși într-o căsătorie ca-n povești, a acceptat să-i fie mireasă boierului Mihail Cantacuzino.
El iubea, însă, mai mult decât orice, vinul, în care căuta tot adevărul celor lumești- a înșelat-o chiar cu sora ei..aveau , deja, doi copii, separarea totală va fi doar sufletească, cei doi rămânând sub același acoperiș.
Un accident de mașină al soțului aventurier o va arunca pe tumultuoasa văduvă în iureșul unei vieți devastatoare.
Prietena intimă a Marucăi , regina Maria , și istoricul Dan Falcan vorbesc despre întâmplările care au urmat.
Cu doisprezece ani mai mare decât Nae Ionescu, care o iubea pârjolitor, pentru vitalitatea ei imposibil de egalat, prințesa s-a dăruit nepământește într-o iubire eterică, în domeniul transcendental al spiritului, din care cei doi s-au hrănit, hăituindu-se, șapte ani.
Maruca a încercat de câteva ori să se sinucidă....
Ce parfum i s-ar potrivi acestei domnițe medievale, cu suflet de vulcan mereu în fierbere?
Poate că în el ar trebui să se topească toate esențele adâncurilor, taina pădurilor fabuloase de la Tescani, vraja serilor pariziene, tumultul muzicii lui Enescu, nesfârșirea visului albastru, pacea tihnită a casei de lângă Sinaia.
Ziarele vremii povesteau că Enescu o diviniza pe Maruca, trecându-i cu vederea trădările.
S-au mutat la Paris, unde el, pe jumătate paralizat, s-a stins.
Maruca i-a supraviețuit 13 ani.
Cei doi s-au regăsit sub lespezi, în același cimitir, Père-Lachaise, Paris.
„Nu devii bătrân, fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân , fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul.„
George Enescu.

vineri, 3 mai 2024

O zi cu liniște în suflete să avem!


 Din prima zi a „Săptămânii Patimilor„, aștept, cu un fel de emoție deloc ușor de explicat, Vinerea Mare.

Frânturi de certitudini îmi vin în minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate si așezate cuminți într-un decor primitor. În copilăria mea , oricât de modestă i-ar fi fost familia, fiecare copil primea hăinuțe noi.
Le îmbrăca pentru prima oară,în seara când se dădea pe sub masa din mijlocul bisericii, încărcată cu flori.
Se adunau în fața crucii Mântuitorului toate culorile si aromele: tămâie, ceara, zambile, cerceluși, leuștean proaspăt...corole de verde și roz.
Biserica devenea neîncăpătoare.
Iar omul, omul, indiferent de vârstă, rang, haine era smerit.
Fuge timpul...
Omul?
Nu știu ce să zic.

joi, 2 mai 2024

Joia Mare

 de cu zori în spuză

❤
Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați, adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet în scară spre cer, prin zorii iviți între pleoape grele de somn,
perdeaua de alb , vișini, pruni și gutui, apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră,
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie, rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele, așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița,
zicea nașa Rada, sprijinită în bățul alb, noduros,
Joi Mari, spunea bunica
- rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță,
ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.❤