vineri, 20 august 2021

gând despre Dobrogea

 Îmi era dragă și mă chema de multă vreme .






❤
Dorința mea de a vedea Dobrogeala ea acasă a început în anii de școală, când, citindu-l pe Geo Bogza, am rămas cu un tainic dor pentru niște locuri, pe cât de reale, pe atât de misterioase.
A fost să mi se împlinească visul, la începutul vacanței din această vară!
Dobrgea!
Acolo unde natura îți dictează, parcă, acel tainic sentiment de armonie universală.
Poezie izvorâtă dintr-un timp fără margini, extraordinară proiecție afectivă, suspans propus rezolvării, așa cum simte fiecare.
După ce am văzut mările interioare de maci, atolii ne-au trimis, fără veste, într-o lume scoasă din adâncuri.
Dacă ai vreme, du-te să vezi niște locuri în care ieri înseamnă mult mai mult decât se scriu datele în calendar.❤

marți, 17 august 2021

borangicul - poezia luminii din frunze

povesti pentru prieteni

”Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre,”

Nichita Stănescu




Nu știu care să fi fost ultima oară, când am  citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia  albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.
În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau  viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă,  lumea.
N-a fost mic deloc numărul  dimineților  înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat  în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana  gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră  de lângă bucătărie  devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.
Ca să  primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina  muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.
 Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum  nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani-  amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța  nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă  delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu  un fel de vizibilă  tandrețe,   cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.
Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă,  fustă creață, prinsă în cordon.
 Au fugit în goană anii.
Fotografia cu noi două la  Târgul Titului   nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. 
   Și cu el, chemarea tainică  a borangicului.

marți, 10 august 2021

vară strălucind

  Când îmi vine în minte câte o scenă din vreun  bal al vacanțelor mele de liceană, mă gândesc că toți tinerii acelor ani iubeau  frumosul:rochii frumoase, nu neapărat  costisitoare, pentru   că acolo, în lumea satului,banii erau bine drămuiți, pantofi cu toc, părul ondulat cu drotul mamei, un acordeon, o vioară, un țambal, rânduri de  bănci   de jur-împrejurul sălii de dans, pentru că nicio fată nu venea neînsoțită de mama ei.

  
 
Întoarcerea acasă, ”condusă” de un   băiat drăguț, licean și el, sau poate  chiar student,  partenerul    celor mai frumoase tangouri, mama  la câțiva pași în urmă, luna, ah! ce lună!
  Somn târziu, că la fereastra sufletului  tot bat gânduri.
Frumos!
Acesta  era  cuvântul.

Nu vreau să fiu rea, chestia  cu  pe vremea mea este luată în derâdere, dar, ascultând în jur, uitându-mă la tinerele  de vârsta  balurilor mele, nu prea  zăresc frumosul. 
 O fi din cauza   lentilelor?
Ginșii sunt  făcuți franjuri, de parcă un câine rău i-ar fi  găsit  agățați pe undeva,  bustul , aproape gol , pe banca din fața  blocului  sau în parc,  du-te-n....mă-tii și alte picanterii lexicale colorează trecerea, de-ți stă  gândul la salut în gât.
Și mă  întreb, poate retoric: o fi prea obositor frumosul?