Nu știu care să fi fost ultima oară, când am citit, scris cu litere strâmbe, afișul lipit pe vreuna dintre curțile satului Primim gogoși de mătase, alături de hârtia albă, cu decupări circulare...e mult de atunci.În satul meu din câmpia Argeșului, toate femeile creșteau viermi de mătase, gândaci, cum le spunea, fără vreo spaimă, lumea.
N-a fost mic deloc numărul dimineților înrourate, când, supravegheată de ochiul atent al bunicii, înarmată cu un cârlig lung de lemn, atentă să nu-mi scape sacul de pânză albă, agățat de după gât, m-am cocoțat în bătrânul dud din grădină. Frunza, hrana gândacilor, trebuia să fie mereu proaspătă, crudă, curată.
În fiecare vară, o cameră de lângă bucătărie devenea casa lor, paturi suprapuse, ferestre acoperite,un zumzet neobosit. Erau tare mâncăcioși.
Ca să primească bani buni pe gogoșile perfecte, de culoarea aurului, gospodina muncea toată ziua, uneori le schimba așternuturile chiar și noaptea.
Bunica mea, măicuța, nu vindea toate gogoșile, improvizase ea un fel de mașinărie, nu-mi vin în minte detalii, știu doar că punea gogoșile la topit și scotea din ele un fir subțire, fin, pe care apoi îl țesea la război.
Rezulta o mătase cum nu am mai văzut vreodată,borangicul!
La cinci/șase ani- amândouă eram născute în aceeași zi de iunie, asta aveam să aflu târziu, când măicuța nu mai era, pentru că am pierdut-o chiar în prima mea zi de școală-m-a dus la tanti Niculina lui Iedu, o doamnă delicată, cu ochi de artistă, care mi-a lucrat, cu un fel de vizibilă tandrețe, cea mai frumoasă rochiță la care aș fi visat vreodată.Borangic auriu, brodat în ajure mici, mânecuță bufantă, fustă creață, prinsă în cordon. Au fugit în goană anii.Fotografia cu noi două la Târgul Titului nu mai este...în fâlfâire de vis, dorul și-a făcut loc undeva într-un colțișor de suflet. Și cu el, chemarea tainică a borangicului.