și noi, țăranii, am ajuns să măturăm străzile din București...

„Bă, dacă nu vă luăm gunoiul câteva zile, muriţi“, spune nea Mărin printre dinţi. Numai noi îl auzim.

            Cu Ion Costache am lucrat într-o duminică. El nu aşteaptă respect de la bucureşteni. Nu mai există aşa ceva. Doar bătrânii mai ştiu ce înseamnă un gunoier. Îmi și arată. Pe o stradă din Berceni ne aşteaptă la poartă, exact cum a spus Ion dinainte, o bătrână cu două pungi de gunoi în mână. Îi dă şoferului o hârtie de-un leu şi trei ţigări. Aşa face de ani de zile, duminica şi miercurea, când trece gunoiera pe-acolo

             Ion Costache este un ţăran din satul Corbii Mari, din Dâmboviţa. Tatăl său a fost tot gunoier, s-a pensionat de la REBU. Nişte unchi şi nişte veri de-ai lui sunt tot gunoieri. Şi nevastă-sa la fel. Vreo 50 de săteni din Corbii Mari sunt gunoieri în Bucureşti, numai la REBU, fac naveta 60 de kilometri cu un autobuz de la firmă, nu-i costă nimic. „Ia interesează-te de unde e femeia care mătură scările la tine în bloc, îmi spune Ion. Bag mâna-n foc că e tot de la mine din sat. Degeaba avem pământ, dacă nu avem cu ce îl lucra. N-avem bani. Guvernanții ăștia de după revoluție şi-au bătut joc de agricultură.”

Articolul numără, deja, cei șapte ani de acasă. 

Eu l-am descoperit  acum, la cafea. L-am citit până la capăt, înghițind  cu noduri  din licoarea dulce/ amară.

Undeva, în minte, se derula tabloul mișcător al   unei lumi pe care cei mai mulți o sfidează. 

Ea, lumea  aceea, există.

 Și noi  trăim, pentru că ea  există.

http://www.viorelilisoi.ro/oameni-si-gunoaie-din-bucuresti/

în (ne) uitare

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/romanii-vor-cumpere-sat-intreg-a-l-salva-disparitie-poveste-fascinanta-ascunde-locul-parasit-biserica-drum-marmura-1_58a9d92c5ab6550cb89fdcf6/index.html?utm_source=DIGI&utm_campaign=POSTS&utm_medium=FB

în armonia de culori

Ce trupul tău îl înveşmântă,

Poeţii-închipuirii cântă
Un graţios balet de flori.” 
 Charles Baudelaire.

Dacă baletul ar fi o imensă grăd

ină, în care fiecare floare colorează amurgul cu propriul parfum, și toate florile laolaltă aduc primăvara, grădinarul , în această seară, a fost maestrul Tiberiu Oprea, prim- dirijor al Filarmonicii Pitești.
Nu, nu am fost la un spectacol de balet. A fost un concert în care toate vârstele au dansat în gând.

Astă seară , Filarmonica Pitești, dirijor Tiberiu Oprea, concert/maestruMădălin Sandu, invitată fiind o elegantă harpă albastră, Miruna Vidican, ne-a oferit tot ce poate însemna artă, bucurie, sublim!
„Invitație la dans”!
Claude Debussy- „Dans sacru și dans profan pentru harpă„
Marcel Tournier, „”Feeria, 
Charles Gounod , Balet din opera „Faust”
L. Delibes„baletul Coppelia( Vals, Preludiu, Mazurka)
Jules Massenet - Suita de balet Cidul.
Limbaj ascuns în colț de suflet, mișcare și poezie, acea scurtă nebunie care face bine oricui, iluzia că prin dans poți învinge gravitația, cum spunea cineva, ritm, uimire, dragoste, glorie, timpul în eterna-i încrâncenare, dramatism, fascinație, clocot, luptă, deznădejde, triumf, Viața!
Toate acestea într-un excelent concert!

Felicitări Filarmonica Pitești!

„La urma urmei, ești ceea ce ești. 
Peruci buclate-n cap de-ți vei înfige, 
Sau de te-i cocoța pe catalige,
Ai să rămâi mereu ceea ce ești.„!
Mefisto„ Faust„, de Goethe

siestă de februarie

demonul viorii

Motto:
 Păstreaz-o,îi spuse, vioara aceasta  îți aparține. Mi-e rușine  s-o mai ating. N-aș fi crezut niciodată că țin în casă o vioară  fermecată.„

( negustorul care i-a dăruit lui Paganini vioara Guarneri cu ale cărei sunete a  vrăjit lumea)

Doamna Diana A., diriginta  noastră, era  profesoară de latină

Din mai toate  satele răsfirate pe văile Argeșului și ale Neajlovului, fuseserăm admiși  în liceu copiii cei mai harnici,  premianți în școlile noastre  de țară.

  Se făcea școală!

Într-o oră de toamnă târzie,  diriginta  noastră-

 parcă îi văd  ochii, și mersul,  de undeva, din timp, îi aud vocea  de recunoscută altistă, glas  cadențat, în lungi perioade  egale, de fraze  clasice, ne-a vorbit despre  cel mai fascinant violonist al tuturor timpurilor, nepământeanul de legendă,  de extaz, de laude, dar și de calomnii, magicianul încununat de lumini și de umbre,  Niccolo Paganini.

Sub ochii noștri de  copii uimiți, se ivea  chipul celui ce nu  nega  că ar fi  făcut pact cu diavolul: într-o seară, când a  intrat pe scenă, a călcat într-un cui, iar apoi, vrând  să-și potrivească vioara, lumânările au căzut de pe pupitru. I s-a rupt  coarda”mi„, încă de la primele  măsuri, a cântat în trei coarde  și publicul  căzuse  în extaz.

 Altădată, la un concert, îi va  mai rămâne fidelă o singură coardă....

De ce să-mi fi venit în minte  astăzi   ora aceea de dirigenție, chiar nu știu.
Poate  pentru că de, undeva, într-un colț de suflet, păstrez  uimirea! 

Astă seară, Filarmonica Pitești, dirijor Alexandru Iosub, concert/maestru  Mădălin Sandu Sandu, ne-a oferit un concert   foarte frumos, cu un   invitat special, Florian Rago, solist  vioară.

O prezență specială, mânuind arcușul  cu noblețe înnăscută. De altfel, aveam să aflăm că maestrul lutier  Bharat  Khandekar  a construit vioara special pentru el. 

Ascultându-l , fără să vreau,  am ”văzut ” o antiteză; un blond  luminos,cu chip angelic, atât de sfios, interpretând  compoziția acelui tulburător  Paganini:  înalt,  brunet, slab, un demon cu  privirea de foc!

„Concertul nr. 1 pentru vioară„, de Niccolo Paganini

„„Uvertura  la  Oberon„,  de Carl Maria von Weber

 „Simfonia  nr. 4 în do  minor, Tragica, Renana.„, de  Fran Schubert

Un concert, aproape de suflet, frumos  ca o poveste  de iarnă, despre   magie,  lumină, îngeri și demoni, tragism și  triumf.

Felicitări  artiștilor  instrumentiști, care ne fac să  uităm, fie chiar pentru  câteva zeci de minute , întortocheatele căi ale  vieții!

și iarna se face primăvară!

Când  aduci   pe lume un copil, te copleșește  Magia!

  Cu fiecare zâmbet al lui, ești tot mai tânără, iar când  buzele i se   se adună în primele cuvinte, ești, deja, cea mai fericită MAMĂ.

Primii lui pași- primul tău examen adevărat!

El crește, tu îl înveți  mersul, și jocul,și  zborul!

Fug anii, mereu altfel, se cam schimbă  lucrurile, întreabă el, îi răspunzi tu, se rotesc anotimpuri,  tu aștepți, ai vrea  timpul înapoi, măcar  buchete  de clipe, departe  să fie aproape, acolo  să fie aici! 

Cât dor să poți cuprinde?!

Era înainte de 89. 

 Într-o seară de iarnă- copilul meu  avea vreo 3/4 ani-  am mers împreună la o colegă de cancelarie, care locuia   în spatele  blocului nostru, la parter. Eu îl pregăteam pe băiatul ei  pentru examenul de admitere.

Din holul de la intrare, prin ușa deschisă a bucătăriei,  se vedea cuptorul  deschis al aragazului. În cuptor, o cărămidă  mare, care, încinsă, sporea , cumva, căldura  din casă.

 Copilul meu  s-a uitat  curios, am intrat în  sufragerie, eu  îmi vedeam de treabă, el  își scosese   dintr-o gentuță de care nu se despărțea niciodată  soldățeii și animăluțele  de  toate felurile.  

A doua zi,  prietena mea  și-a amintit  că, din când în când, băiatul meu  tot trăgea  cu coada ochiului către  bucătărie.

La plecare, în timp  ce îl ajutam să se  încalțe, o întreabă pe gazdă, privind-o atent:

-Doamna, cum tăiați dumneavoastră cozonacul ăla  din cuptor??

La mulți ani, Vărsătorul meu iubit!