joi, 27 iunie 2019

cât le numără poștașu-n palmă?

Când frige arșița,   rareori, omul de la  țară, omul care își scoate  pâinea  de-o zi  cu palmele , își permite luxul de a  sta la umbră.
 

Adesea,  duminică spre seară, când toate au fost puse la locul lor, femeia   găsește și ea   un bob zăbavă. Sub  vișin. Sau  pe  băncuța de la poartă.

  Brusc, o  năpădesc  grijile.
   Mâine  are  multe  treburi, așa  că  fuge   în câmp , să aducă hrană    pentru animale.
  Era  duminică, sunt  niște ani, când  le-am zărit pe femeile din imagine, le ” linia  morii”.
  Știi?  mă  gândesc  așa,  și  mă întreb, mai su seamă: când își votează pensiile acelea uriașe, (  nu spun   la  cine  mă refer, că știi și tu destul de  bine) chiar  nu le trece prin gând că, măcar, din  goana  bolidului, într-o  zi   topită  de vipie, vor fi  văzut  în câmp  o mogâlgeață  vie  săpând  porumbul?

marți, 25 iunie 2019

există gri!

  Culoarea argintului, a cerului nehotărât, a râului ce  tot crește, a  mării  gânditoare.
M-am gândit la  gri, ca  o posibilă treaptă  între  alb și negru;  parcă o prăpastie  tot mai adâncă împarte societatea în acel  firav, jinduit alb și  tot mai necruțătorul negru.
Am învățat carte, eu și generația mea,  în anii în care  Mihai Eminescu   nu era întovărășit de sintagma ”poetul nepereche”,  repetată   de niște ani buni, până la saturație , în fața școlarilor plictisiți. . 
Profesorul meu de Limba  Română,  absolvent  de  Litere  și Filozofie, Domnul Gheorghe  Fulga,  la al cărui mormânt mă înclin, ori de cîte ori  duc florile  recunoștinței  mele pentru  părinți.ne  cerea  să  citim   cu creionul în  mână.  Și să memorăm  poezie și fragmente  consistente  scrise în proză.  Am continuat , profesoară fiind,  tehnica asta de îmbogățire a minții și a sufletului  copilului
  În anii aceia   deloc ușori, când   omului i se  luase   pământul ,  esența    existenței sale,  în dumbrăvioara  cu salcâmi, în timp  ce  învățam  pe dinafară  poeme și  fabuloase texte  narative , trăgând  cu urechea  la  poezia- da, chiar  era  poezie-  molcomului rimt în care  blânda vacă  rupea iarba proaspătă, ori  seara, la lumina lămpii,  am deslușit eu  tainele  cititului  cu  drag și  cu un anume rost.
Rând pe rând,  își găseau loc în memoria  mea texte  din  marii clasici,   fragmente  din ”Românii supt  Mihai- Voievod  Viteazul”-  ”Ardealul”- ce  bijuterie  literară!  ”Vasile Porojan„, al lui  Alecsandri, ” Bietul Castor”, ”Puiul” și câte alte opere  atât de  fascinante, că și  uitam  să alerg  degrabă acasă,  să mânânc ceva și să fug la școală.

Astăzi, lumea  bătătorește  căi  paralele.
 Unii văd alb, alții văd  doar negru. Fără vreo posibilitate de a lăsa loc pentru  strălucirea tainică a griului.
Mi-am verificat memoria. Greu, dar deloc imposibil, am redescoperit în minte multe strofe   din  poemul eminescian   învățat printr-a  cincea.
”Ei ,îngrădiți de lege, plăcerilor  se lasă,
Și sucul cel mai dulce pământului  i-l sug...
Și  de-ntrebați  atuncea, vouă ce  vă rămâne?
 Munca , din care dânșii se-mbată în plăceri...”

Întmplător sau nu, tocmai am citit  Amos Oz-”Cine nu este în stare sau nu este dispus  să așeze răul într-o ierarhie riscă să se transforme prin asta  în slujitorul  răului.„

joi, 20 iunie 2019

doamne în parc( statuile nu plâng niciodată)

doamne în  parc

Poate  că noaptea e zi.
 și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.
  neprihănitul  timp și-a rătăcit cusătura,
 Durată  nu-i,
cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă,  buze și ochi, 
  degete , trudă,  răbdare.
Daltă ce mângâie alb, 
mâini  sfredelind foaie cu foaie,
tandră   rănire în  așchii  fierbinți.                                       

Piatra a prins suflet din suflet,
 umeri, surâs!

 Diferite,
  fiecare  cu partea ei  de  cer,
de iarbă,  de zori înflorind 
în  timide  raze de soare.

 Laolaltă ,
 în lumea albă  de piatră, 
blândă  trecere a clipei  fără de glas,
în repetabilă , grea  nemișcare...  Gina  Rizea

miercuri, 12 iunie 2019

o carte

” Bucuria unui copil sau tandrețea unui cuplu strălucesc pentru toată lumea, sunt  întotdeauna un loc însorit”

Departe, chiar  prea departe de a fi un  dulceag roman de dragoste, dacă ar fi  să  ții seamă de titlu, ”Clar de femeie”, de  Romain  Gary, lituanianul cu mamă evreică, pilot în Forțele Aeriene franceze, diplomat, regizor al unui film cu  Romy Schneider și Yves  Montannd,  ce actori, ce vremuri!  traducător,   singurul scriitor care   a  primit de două ori „Premiul  Goncourt”.
 ”Clar de femeie” se  citește în câteva ore,  ploioasă rău amiaza de ieri, când am început  lectura  pe care am terminat-o puțin după miezul nopții.
  O carte construită dintr-o înlănțuire  de metafore  profunde-  el și ea,   două ființe cu câte un amestec de  experiențe  profunde:  iubire, educație, disperare,  cunoaștere, demnitate dăruire,  drumuri, escale, lume, Alain Folain, cu părinți irlandezi, 45 de ani, pilot pe  linii   foarte lungi, beat de nefericire, pentru că soția pe care  a iubit-o  cu disperare,Yannik,  bolnavă  fără  scăpare,  tocmai a hotărât„ Până aici, gata., nu vreau  ca moartea  să câștige  și mai mult decât ia cu sine. Am fost fericiți și asta ne creează obligații față de fericire”
 ,”Fără feminitate  nu vei putea trăi ” îi spusese  soția  sinucigașă chiar în acea noapte, pentru că  există, încă ,  boli incurabile..

”Tot ce făcea din  mine un bărbat se afla la o femeie”.

Lidia  Towarski, 47 de ani, o femeie interesantă,  ”poți ajuta pe cineva, când tu însăți ai nevoie de ajutor”, fericită în primii zece ani de mariaj,  evreică  văduvă, cu soțul  viu,  un  bărbat frumos, doborât  de  urmările dezastruoase ale unui accident în care  el conducea, victimă fiindu-i  micuța fiică,boala lui,  jargonafazia îi afectase o parte a creierului, controlul vorbirii îi fusese pierdut în întregime””E mustabac și  mo-moșu dar mănișile  bebează pliciplici..”

  O stație de taxi,  un flaut indian, un spectacol de circ, o florărie,  senoir  Galba...
”Mai bine să lași focului ceva, decât să pierzi tot”.

 Dacă  vei citi  cartea,   zăbovește pe la paginile40/ 43..”.există, bineînțeles, limite fizice, trebuia să ne  separăm respirațiile, să ne îndepărtăm, să luăm distanță, să ne trezim, să ne dedublăm, și întotdeauna asta asta este o pierdere. 
Când ai două corpuri ești doar pe jumătate”.


„Lumea se apără cum poate„.

joi, 6 iunie 2019

Dă, Doamne, să ne fie bine!

Și de-ar fi ca nimeni să nu-și amintească tocmai astăzi să-mi aducă flori, nu aș avea motive de întristare, pentru că o nevăzută mână, cu multă tandrețe și înfiorată grijă, și-a adunat între petale atâta dragoste, că poate întrece orice alt gest.❤️
Mă crezi sau nu, trandafirul meu japonez nu uită niciodată să-mi amintească , în felul lui, că trebuie să prețuiesc fiecare clipă,!
Și să-mi bucure ochiul și sufletul.!❤️
Așa că eu învăț de la el să privesc cu încredere înainte!
Și ce zi de ziua mea- Înalțarea Domnului !❤️

duminică, 2 iunie 2019

Astăzi am strunit timpul!


Duminică pe sub prânz,  curat  de după ploile zilelor trecute,  satul  își   adună     suflarea  în  inimă  de răspântii .
Tresaltă salcâmii în alb de ciorchini, un clopot  răsună din  bisericuță,  ies   femei în grupuri,  drumul se așterne printre  alte case - multe noi- localnicii  au muncit care încotro.

S-au întors  pentru a  ridica   gospodării și case arătoase.

La școala  cu un singur rând de clase,  în dreptul căreia m-am oprit, cu inima încărcată de mari emoții, pentru că aici  mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.


 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica.
 Când își plecau rușinați capetele, pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase, îmbrăcați , de multe ori  cu  hainele  fraților mai mari. .
După ore, câțiva  mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele 

Revăd cu nostalgie  drumul meu, de mers zilnic pe  jos, de  7 kilometri dus, tot atâția întors.Ultima stație de autobuz era la Racovița.
 Astăzi   la Conțești este capăt de linie.


  Construită în 1936,  clădirea  al cărei prag  l-am trecut eu  în urmă cu aproape  cincizeci de ani, înnegrită de ploi și zăpezi pe  dinafară  și de fumul  sobelor  bătrâne pe dinăuntru   este acum albă. 
  În cele patru săli se  joacă grădinarii!
M-am oprit, am  văzut lumea  și  locurile, lipseau  doar copiii.Și foștii mei colegi de cancelarie.
Am insiprat parfum de salcâmi și de  trandafiri, am  mângâiat cu    nostalgie   totul!
    La noapte, dacă se va îndura, luna   o să  poleiască totul,  cocoșii   vor trâmbița  deșteptarea după  aceleași nemărturisite   secrete,  se va ivi o altă zi,  o altă săptămână...