Un an s-a dus și altul vine

”Am mai trecut o cotitură și-am mai legat în vremi un nod,
Am mai închis ‘napoi o poartă şi-am mai trecut peste un pod.
Iar timpul, scotocind desaga, o nouă haină iar își scoate.
Un an s-a dus și altul vine, și toate-s noi și vechi sunt toate....„
2017 să ne aducă  pace, toleranță,sănătate și  bucurii!
La mulți ani!

nevăzută orchestră, sufletul

Sunt zile care  nu păstrează  mai nimic  din ce a fost, detașându-se printr-o excesivă limpezime de ieri. 
Altele  te ajută să extragi curaj  chiar din teamă, să transformi o înfrângere în  ceva  înălțător.
 Era o dimineață de Crăciun, 2007.

http://incertitudini2008.blogspot.ro/2007/12/mesteacanul.html

 Nu știam  mai nimic despre  computer, auzisem  ceva despre  blog.  A fost să fie. 
Blogul meu a crescut, mesteacănul  este tot mai înalt, lumea  s-a schimbat, unii dintre prietenii de atunci sunt pulbere  de stele, alții au tras obloanele, eu însămi  fac vizite tot mai rare pe ici pe colo, mi-a rămas neschimbat acel  fel de a  visa cu ochii deschiși, de a mă minuna în fața  unor nimicuri  pline de candoare!
De a trăi farmecul lecturilor care nasc stoluri de emoții  calde, subiective, magice!
”Toate gesturile  tale sunt păsări. Rândunică atunci când te apleci spre mine, condor când mă privești, acvilă în  extazele tale de orgolioasă indiferență.
Ești numai fâlfâit și  zbatere de aripi...”
Fernando Pessoa, „Cartea neliniștirii„, pagina  340

sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobeam...

De ce sunt frumoase și atât de așteptate sărbătorile?
 Poate, pentru că fiecare dintre noi conștientizează, puțin câte puțin, că este parte din Miracol! 
La mulți ani, cu pace, liniște și bucurii tuturor! 

Bună seara, la Moș Ajun!

Lipsește zăpada,  îmi lipsesc de acasă copiii, bărbați  de-acum, plecați  cu ale lor în lumea asta mare, și, parcă, tot mai complicată. Aș vrea  să prind din nou în oglinda sufletului luminițele din ochii  lor, întorși acasă cu  obrajii roșii de ger, bucuroși  de bogăția darurilor primite. 
Aș vrea...
Ascult colinde, le toot ascult, ador muzica asta cuminte, luminoasă,  calmă,  răspund la ușă, cu fiecare an sunt tot mai puțini colindători, o fi altfel prin alte locuri, copiii nu se mai obosesc  pentru covrigi , nici pentru nuci, portocale sau bomboane.

Culeg stropul  de  magie din candoarea colindelor!
Să vă fie masa masă,
Să vă fie  casa casă,
La anul și la mulți ani!

„Ne scapă mereu în viață câte ceva,

de aceea, trebuie să ne  naștem mereu.„

Mi se întâmplă uneori, fără  să mă fi pregătit pentru  asta, să trăiesc atât de  frumos clipa, că  mi-aș dori  să o prind în căușul palmei. Și când mi s-ar face dor, să-i pot deschide  zbaterea  aripii.Și căldura  sufletului.

M-am uitat aseară la „Oamenii Timpului„, Iași, ediția a III-a. 

Și l-am ascultat pe Maestrul Ilie  Gheorghe .
„Cel mai bun Iona”, cum l-a numit  prietenul său, creatorul piesei, Marin Sorescu.

Și l-am văzut  pe marele artist,  așezat „în cupola timpului fără de sfârșit, fără de început„.

https://www.youtube.com/watch?v=q2aQHIEcHhU

„Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. 

Chiar şi morţii.
 Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă... 
 - Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume! 
În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul. Dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare. 
- Mamă – aş scrie – mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
 Mai naşte-mă o dată! Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. 
Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu!„
Marin Sorescu, Iona

farduri de seară!

iarna care a venit!

despre demnități

(așa sau altfel?)

„Oamenii care dețin posturi înalte sunt de trei ori sclavi:sclavi ai suveranului sau ai statului, sclavi ai reputației și sclavi ai treburilor.Așa că ei nu au libertate nici în privința persoanei, nici a acțiunilor, nici a timpului lor.Este o ciudată dorință aceea de a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori a dobândi puterea, pierzând libertatea, ori de a dobândi putere asupra altora, pierzând-o asupra ta însuți.Ridicarea în rang este trudnică, și prin strădanii ajung oamenii la mai mari strădanii; și uneori ea este josnică, și prin fapte nedemne ajung oamenii la demnități. Păstrarea demnităților dobândite este anevoioasă, iar coborârea este fie o cădere, fie cel puțin o umbrire, lucru trist.Mai mult încă, oamenii nu se pot retrage când doresc și nici când ar fi cuminte să facă aceasta; dar ei nu pot răbda să fie simpli particulari, chiar la bătrânețe și la boală, care ar cere să intre în umbră; fie ca bătrânii târgoveți, care vor să șadă mereu la poartă, cu toate că astfel își expun bătrânețea batjocurii„.

Francis Bacon, „Eseuri,” pagina 41.
p.s. cartea a fost scrisă în urmă cu jumătate de mileniu.

ca un fel de comunicare

 Sunt unele cuvinte pe care, atunci când le auzi, le și  vezi.

Dacă vreau să transmit o stare, starea mea, cuiva,  ar trebui să pot  să(-mi) traduc, mai întâi, simțămintele mele în  capacitatea celuilalt de a putea înțelege și trăi ceea ce eu  simt și vreau ca și el să simtă.

El(ea)  nu este de față, așa că eu nu pot să transmit decât starea mea.

Ador înserarea! chiar dacă, nu chiar mereu, asta aduce cu sine un fel de tristețe, acea tristețe  a gândului că  noaptea ar fi  mai puternică decât ziua.

Pentru că o acoperă.

Seara aduce un strop de magie,nu-i așa?

dacă nu există ferestre,

ele trebuie inventate.”
 Marin Sorescu, 29 februarie 1936, Bulzeșri, Dolj/8 decembrie 1996, București

Iluziile

cred în valoarea de schimb a iluziilor
ele se scarpină în ureche cu piciorul
ele funcționează mereu pe dos
iluziile sunt arma cu care împușcăm râsul
iluziile sunt foarte amuzante
la orele de audiență
îndrugă verzi și uscate
și nici nu-ți vine să crezi ochilor
câtă credință pun ele în ele însele.  

a fost odată un Moș Nicolae adevărat!

În ciorchini rătăciți printre frunze, înfloreau timizi cireșii. 
Grădina boierească îmbrăca haină  curată, pictată în alb și verde.

Pufăind  greoi din nelipsita-i țigară  gălbuie, răsucită  din  foi de tutun tocat mărunt, presărat  cu zgârcenie în  bucățica de ziar, păstrată  pe firida sobei, Moș Nicolae trecea  printre rândurile de  pomi.
Îndepărta un ram uscat, oblojea răni săpate  în trunchiurile bătrânilor  cireși, arunca bucuros în căciula,  tocită  de atâta purtat, bureții iviți după ploaie, buni de pus la fiert pe plita lor mereu  încinsă.

De ce  locul cel mai frumos  de pe  ulița noastră se numea Grădina boierească aveam să aflu mult mai târziu, la școală. Domnul Tică Dumitrescu  ne-a spus  așa, mai pe ferite,că la noi  în sat  locuise, vreme de   mulți ani,  o familie frumoasă și bogată,  ridicată într-o noapte târzie și dusă tocmai în Bărăgan.

În zvon de frunze și  flori, cireșii tăinuiau povestea boierească...

Cum m-am trezit eu în preajma lui Moș Nicolae și a babei lui, tușa Dumitra, nu știu.

Ce-mi amintesc cu mare drag este că în odaia lor bună, cu miros dulceag de pere dolofane, înșirate frumos, una lângă alta, pe o masă lungă maronie, pe ramele ferestrelor și pe firida sobei, am  descoperit într-o seară  ceva  ca o minune.

Tocmai venisem de la școală.
 M-a strigat la gard tușa Dumitra. Avea ceva jucăuș în  uitătură.

În  doar câteva clipe, am trecut pragul odăii lor  mari. 
Vorbea cineva, parcă și plângea. Un copil. Altcineva povestea.

Vocile veneau dinspre peretele  cu două ferestre. Dintr-o cutie pe care moș Nicolae o fixase  pe un răftuleț.

Un aparat de radio. O minune!

Din cutia maronie curgea o poveste..
Peer Gynt!
Cât să fi stat eu acolo, nu mai știu.
Ce știu bine de tot este că , în fiecare seară de miercuri, până când tata a pus și el în perete un  radiou micuț, căruia nu-i mai știu marca, de cum mă întorceam acasă de la școală, aruncam ghiozdanul și fuga! la  cei mai buni dintre vecinii pe care i-am avut vreodată.
Ascultam teatru radiofonic.
Acolo sufletul meu de copil a învățat să se întrebe.

 Astăzi- o fi întâmplare sau nu- este Ziua celor duși. ..m-am gândit la cei doi bătrânei, la  minunea  cu glas de copil, la serile noastre cu aromă de pere zemoase.

De la prietenă, tocmai am aflat că  în prima zi de noiembrie  se sărbătorește Ziua Radioului.

Dincolo de fereastra mea,  un nor roșcat, cu margini  rozalii împrăștie aer tomnatic.
Atâta calm.
Atâta pace!

Când un om își fixează gândurile

 în afara persoanei sale, el nu-și vede de propriul drum.„

Lectură de amiază

”Calea succesului seamănă cu Calea Lactee de pe cer, care este o îngrămădire sau un nod de numeroase stele mici, nevăzute fiecare în parte, dar luminoase toate laolaltă. Tot așa, există numeroase calități mărunte și abia perceptibile, sau mai curând  daruri  și deprinderi, care aduc izbândă oamenilor.

Italienii remarcă unele la care aproape nici nu  ne-am gândi. Când ei spun despre cineva că nu poate să dea greș, trec  printre alte calități și pe aceea că are un pocco di matto..( un pic de scrânteală)

Și, desigur, nu există alte două însușiri care să fie mai prielnice pentru aceasta decât de a avea un grăunte de sminteală și nu prea multă onestitate. 

Din această pricină, acei care țin prea mult la suveranul  lor nu au avut niciodată parte de succes și nu pot avea”.

Francis Bacon, Eseuri,”Despre succes”, pagina132/

anul  1527

p.s.  tot așa o fi, după  aproape jumătate de secol?

bucuriile mamei

sunt, de cele mai multe ori, nerostite. Ca și temerile. 

Statornice  îi sunt  iubirea, și grija,și încrederea, și dorul.

Îmbrăcate în  mantia lor simplă, gândurile  poartă, în esență,  o lume inconfundabilă: primele  gângureli, întâii pași,întrebări, ghidușii, nedeslușite multe  cărări,oscilări, ridicări,  emoții, examene de tot felul, încercări, zidire,temei, reușite.  

Ani  laolaltă! 

când  copilul devine el însuși părinte cu griji, cu emoții, cu praguri și trepte.

Pentru mama, fiul-tată-bărbat,  toată viața, tot copilul ei  rămâne.

La mulți  și mereu  frumoși ani, Cătă!

”Purta bundă ca o sfidare...„

Nestingherit  pescăruș! A țâșnit  fulgerător.Ca un miracol.Din fabuloasa catedrală a Mălinilor ninși blând, în  basm de rele și de bune ursitoare.

S-a înălțat, în plină zi de iarnă :2 decembrie 1935.

A crescut ca un Făt- Frumos,în 21 de ani, cât să umple cu dragoste și cu speranțe mii de inimi.

Cu „Primele iubiri”.

A ars .

Până la capăt.

Într-un alt decembrie, 22, în 1956, Albatrosul s-a așezat printre aștri.

În lumea lui.

”Ea s-arată săltând și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireș.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătina spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.„

Poate citești și aici;
http://jurnalul.ro/cultura/arte-vizuale/labis-un-destin-in-bataia-pustii-528856.html

Ziua Națională a României

La  mulți ani, România!