miercuri, 26 februarie 2020

„Gaițele„

„Destinul se  joacă  cu  niște păpuși care suntem”.
 ”Cuibul cu viespi„.


Ură fără motivații, strategică și permanentă cruzime, exacerbare a unei  cumplite furii, vorbe devenite țipete, lanț de torturi psihologice,  larmă, iritare, nebunie, coșmaruri,

schimonoseli, orchestrație  condusă din culise  de ”Fraila„, trei gaițe  din prima generație”Aneta, Zoia, Lena-”asasinează „ tot ce vrea să  scape din tipare.
În interiorul acestui  cuib de  viespi, se  consumă  drama  instabilei Margaretei Aldea,  fiica Anetei Duduleanu .(  Maia Morgestern, care  face un rol complet)
Într-o familie ”nebună„  nici   moartea   cuiva apropiat  nu  poate să  rămână dureroasă. replici ciudate,   umor, moartea  privită în latura ei spectaculoasă- toate acestea  creează un  permanent umor, cât să te prăpădești  de râs,  chiar dacă  râsul ar putea  fi  un plâns amar...

Comic de  situație, de caracter,  de nume de limbaj, umor  macabru- o familie care întrece, prin tot ce este , prin tot  ce  face , o întreagă   generație  decadentă.
  Uriașă piesă!


Magistrală interpretare!
Cum să povestești ceea ce se trăiește  doar  gustând  spectacolul în toată  strălucirea lui?

 Maia Morgestern este inepuizabilă!
  Nici  piteșteanca   Fraulen, Carmen Trandafir,  nu  a fost  mai prejos.
O Wanda    modernă,  frumoasă, pătimașă, cum doar   Manuela  Hărăbor  poate fi!

Am văzut- piesa, în urmă cu  vreo 35/ 40 de ani,  cu  Olga  Tudorache,   Draga Olteanu- Matei, Margareta Pogonat,   Leopoldina  Bălănuță, Mitică Popescu.
Astă seară,   m-am întânit cu  același extraordinar sentiment:   minunat text, extraordinară  distribuție.
Alexandru  Kirițescu  și „Gaițele sale”!
    Du-te să vezi  piesa!

Maia MORGENSTERN-Aneta Duduleanu
Carmen TANASE-Zoia
AdrianaTRANDAFIR-Fraulen
VirginiaROGIN-Lena
Manuela HARABOR/IoanaANCEA-Colette Duduleanu
Tudor ISTODOR-Mircea Aldea
DianaCAVALLIOTI-Wanda Serafim
Gabriel FATU-Ianache Duduleanu
DoinaTEODORU/AndreeaCHIRITESCU-Margareta Aldea
Ionut CIOCIA-Georges Duduleanu
Cosmina DOBROTA/Mariangela COLDEA-Zamfira

 Oproductie a„Teatrului „TonyBulandra.”

joi, 20 februarie 2020

Despre cum capcanele Limbii Române scurtează depărtările ,

 apropiind rudele

Vezi tu,   ne-am obișnuit, din nu știu ce motive, ca într-o formă de plural, să înghesuim    categorii de oameni, fără a-i cunoaște, fără a le ști preocupările, gândurile, aspirațiile, sentimentele.
 Așa că, atunci când spui „polițiști”, aduni  sub aceeași umbrelă , din start, niște persoane agresive, mereu pregătite să dea amenzi, să se răstească,  să  dea  buzna.
  Bine, nu  înseamnă  că aș nega  existența   unora care chiar se încadrează  în acest tipar.  
S-a întâmplat ca, în familia mea  (extinsă)  să  existe câțiva nepoți   polițiști- nepoți de frate și  de verișori primari. Unuia  dintre ei  i-am fost profesoară de duminică un an întreg. Venea din orășelul lui, cu trenul,  să învețe  gramatică și istorie, indiferent de vreme.
  Este absolvent al Academiei de Poliție  și al Facultății de Drept.  Pe  bune, cum s-ar zice în limbaj colocvial.
Este un excelent vorbitor de limbă română  modernă și , din câte am aflat eu de pe ici, de pe colo,  nu-i scapă  din ochi pe ai săi confrați când vine  vorba despre  scriere așa  cum se cuvine.
 Nu trec de el acte sau documente  scrise  de mântuială.

Grație internetului, eu și  un alt nepot, fiu de polițst, ( tatăl lui  este   fiul fratelui mamei  mele)  ne-am apropiat comentând, atât cât ne permite timpul,  teme  foarte interesante.
 Ca o paranteză, eu și tatăl lui  nu ne-am văzut din copilărie, că așa este  viața asta...
Deunăzi,  în urma unor discuții cu ai săi colegi, nepotul  meu, dâmbovițeanul  din Ardeal, îmi cere ”o consultație„ în legătură cu  gustosul cuvânt, dar alunecos  ca orice pește,  ”macrou„.
Cum se formează pluralul acestuia?
DEX  și DOOM2  indică, fără vreo observație, forma „macrouri”, adică îl include în categoria: mantou/ tangou/ platou, sacou”, cuvinte   alcătuite la singular  din două  silabe. 
 Ca și cosmopolitul,  feminin la originea  lui franțuzească,”șodou”.
  Așadar pluralul acestor neologisme  se termină, categoric în „uri„.
Chestiunea este  că ”macrou” este nume  de materie, precum: carne,  sânge, fasole,  brânză, substantive care  se folosesc cu o singură  formă, nu-i așa?
  Când te duci la supermaket  ceri : o cutie, două cutii etc  de macrou. 
 Spui, cumva, dă-mi trei macrouri?
 Eu  zic așa: în condiții de examen, dacă ți se cere  să indici forma de plural a substantivului ”macrou”, scrii: „macrouri„.
  În vorbire,   spui/ spun/ spunem: ”dați-mi trei / patru  cutii de macrou”.
Părerea  mea.

După ce am tot discutat  noi, eu și nepotul meu, polițistul, trebușoara asta,  am rămas, în loc de o rezolvare,  cu o altă întrebare: dacă spunem ”carne”, fără plural, pentru  că  vorba „cărnuri „ înseamnă  cantitate mare de carne și nu pluralul   cuvântului ”carne”,  putem ajunge  cu gândul și  la  alunecosul cuvânt „pește„.
 Mai știi  sloganul ”nicio masă  fără pește” nu-i așa? 
 Nu zicem  ”nicio masă  fără  un pește/ fără doi pești...
Spunem: am mâncat  ”pește prăjit”, chiar dacă  în farfuria  cu mujdei  erau doi/ trei pești.
  Nu-i așa  că  ajungem la  vorba poetului:
 „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată...”?

Tu ce  spui? 

duminică, 16 februarie 2020

pădurea și durerosul ei vals

Fiecare pădure își are paznicul ei. Așa ar trebui să fie.
Pădurea noastră este un castel viu, suntem privilegiați că o avem!

După o iarnă care  a cam fost de împrumut- poate că-și va fi ascuns ea  cojocul pe undeva- copacii și-au înălțat spinările până sus de tot, unii privesc spre cer, alții și-au unit crengile în bolți sărace deocamdată.
 Ca niște  bătrânei  la sfatul  de amiază.
 Raze piezișe pătrund greu printre ele, mângâind scorburile și coaja crăpată .
Au fost și vijelii.
 Copacii bătrâni n-au făcut față. Rafale de vânturi le-au biciuit fețele. Unii au cedat, scârțâind. Potecile sunt pline de vreascuri.Trunchiuri frânte zac uitate.
Atâtea lemne cât să încălzească  un sat întreg de bătrâni neajutorați.
Mă gândeam că ar trebui să adune cineva risipa de lemn.

Au venit și mâini mai puțin curate, au  tăiat, au tot tăiat....bieții arbori! 
 Biata pădure.! 
Ce s-a întâmplat cu castelul ei, când verde, când arămiu?

În drumurile mele, am văzut, de la fereastra autocarului, nesfârșitele, fabuloasele păduri vieneze.
 Curate, verzi, cuminți. Potecuțe însorite urcă liniștite sprintene, printre brazi, în taina zilelor de vară.
Vienezilor   nu le place  doar  muzica.
 Ei iubesc  mult pădurea!

joi, 13 februarie 2020

fiorul

Ceva din adânc îmi dă totdeauna puterea de a merge drept: este un fel de iubire, chiar religioasă i-aș spune, ceva care mă duce, fie doar  cu gândul, în locul nașterii mele.
Îmi vine adesea în minte o amiază târzie  de vară, în câmp.
 Soarele se lăsase așa, într-o rână, spre pădure, discul lui de portocală se rotea  alene, nici prea cald, deloc răcoare, cleata aluneca printre lanuri de porumb,
străjeri  erau lujeri  înalți de  floarea- soarelui,  de undeva  se răspândea un foșnet  calm, mai mult o adiere fără nume, de parcă    cerul și pământul se îmbrățișau într-o  dulce  mângâiere.
 Prin nevăzute fire.
  Nici spaimă, nici  frică de singurătate, ci doar, așa,  un tainic fior,  că  toate sunt  una.
Cleata nu mai există, am căutat-o   cândva.  
Revine doar , din când în când,   în sufletul meu, cu toată poezia unui  inconfundabil parfum 

marți, 11 februarie 2020

„Dorința

   pe care o avem când năzuim spre un anumit bine este însoţită de iubire şi apoi de speranţă şi bucurie, în timp ce aceeaşi dorinţă atunci când năzuim să ne depărtăm de răul contrar acestui bine, este însoţită de ură, teamă şi tristeţe, din care cauză este socotită contrarie sieşi.”
René Descartes.

De-a lungul anilor, am reușit  să  am o bibliotecă  frumoasă!    Multe  dintre  cărți  le aparțin copiilor mei, care  au în sânge   dragostea  de carte, dragostea de lectură, motiv care , fără  modestie o spun,  îmi  creează  un fel   special de  mândrie.
   Unele cărți îmi sunt foarte aproape de suflet, le pot mângâia  coperta  înainte de a le redeschide, le las pe ele   să-mi arate  una sau mai multe pagini speciale.
 Au ele, cărțile, acel ceva  pe care   omul nu-l poate avea: o tăcere care nu intimidează, o tăcere care te atrage, te liniștește, te captivează!

În penultimul an de facultate, profesoara de gramatică franceză structuralistă  ne-a obligat să traducem- mai apoi aveam să înțeleg  de ce-   multe pagini din „Discurs asupra metodei.”
 A fost o muncă   grea de tot, cartea păstra urmele strădaniilor mele. Și ceva  mai mult decât suflet.  nesomn,  grijă,  chiar pasiune.
O colegă nu mi-a mai restituit-o .
  Nu pot să uit cartea aceea...
Am căutat caietul în care aveam multe însemnări.  Nu l-am găsit... .

   Poate   că într-o zi,  o să dau peste el.
Cineva, un prieten  pasionat  de   matematică și de filozofie, a adus astăzi  niște însemnări   fascinante. După ce le-am citit, m-am gândit  la cartea mea, la mine, cea care traducând    din   René Descartes, învățam să  mă  cunosc.
 Și mai ales,  să  cunosc.
.
*Numai pe gândurile noastre suntem pe deplin stăpâni.„
*Cele mai mari minți sunt capabile de cele mai mari vicii, precum și de cele mai mari virtuți„.
*În fond,  mă îndoiesc și cuget, presupun tot timpul faptul că Eu mă îndoiesc că Eu  cuget, deci  că Eu  exist.
*Mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist, exist, deci Dumnezeu este.”
René Descartes.

sâmbătă, 8 februarie 2020

Sunt îngândurată

Nu doar pentru că fb mă întreabă ce fac... nu trebuie, neapărat, să detaliez, dar vreau să vorbesc ceva cu tine, dacă ești părinte, bunic/ă, rudă, cunoștință etc. al/a unui copil care merge la școală.
Merge, adică vrea să învețe carte. ( că tot vorbește lumea despre analfabetism funcțional, despre ” păi se duc la școală doar să socializeze.)
Iată ce vreau să-ți spun și să te întreb: tu, adultul, îți mai amintești un nume? Gala Galaction este acesta.
Ei, în anii când tu, dacă te apropii de 40/ 45/50, se studia în clasa a VIII-a - și se dădea la examen- o nuvelă ” La vulturi”! frumoasă, dificilă, interesantă.
Acum, în manualul pentru clasa a VII_a ( copiii au cu un an mai puțin) se „studiază” ( vorba vine) „ Moara lui Călifar”.
Ca să-ți faci o idee, atașez textul.
Citești, dacă vrei, recitești ( dacă vrei) , apoi, transpune-te în locul copilului dintr-a VII-a.
Care nu este „elevul lui Drumeș„.
Bine?

„Moara lui Călifar””

– Gala Galaction (1879-1961)

„În preajma unei păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar. Se privea, de când se ținea minte în bătrânii satului din ceialaltă margine a pădurii, și Călifar era „moș Călifar” din vremi uitate. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios din stuful sprâncenelor și de moara lui cu streașină de-un stânjen. Flăcăii, ce îndrăzniseră să înfrunte până în celălalt capăt pădurea grămădită între Alăutești și moară, văzuseră cu ochii flăcăilor de acum optzeci de ani. Dincolo de moară începea Căpriștea: un pământ pietros, scorburos și plin de mărăcini, în care numai Necuratul trăgea brazdă cu coarnele.

În Alăutești, în nopțile de vreme rea, torcătoarele spuneau, înviind focul, că moș Călifar își vânduse sufletul Satanei pentru nu știu câte veacuri de viață; că Ucigă-l-Crucea întinsese în iazul morii, sufletelor creștinești, un laț vrăjit; și că morarul procopsea, cu bogățiile cu care Diavolul ispiti pe Domnul Hristos, pe oricine le poftea și venea ca să le ceară. Dar lațul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce râvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți: Bunătățile cu care îl hărăzea Vicleanul erau atât de multe, și bucuria cu care îl gâdila era așa de ascuțită, că nenorocitul îndrăzneț, perpelindu-se ca un câine încărcat de viespi și râzând smintit în fericirea lui drăcească, venea de-a rostogolul către iaz și oticnea în el. Iazul și moara lui Călifar erau o născocire a întunericului. Acest iaz, în care moara se privea de veacuri, nu era un iaz ca orișicare; pentru-că pe fața lui nu se izvodea, niciodată, nici o undă. De-a pururi, fața lui sta linsă, limpede, înghețată, ca un stei de sare străvezie, într’un ram de trestii și de sălcii. Zăgazul, ce se înălța în coasta morii, era – spuneau creștinii înfiorați – întărit pe dedesubt cu oasele acelora pe care îi ispitiseră comorile Satanei și veniseră la Călifar ca să-i procopsească. Moara sta, sub învelișul ei cu streașină de-un stânjen, ca un cap cu gânduri rele, subt o pălărie trasă peste ochi. Nimeni nu văzuse moara în umblet. Morarul măcina numai pentru stăpânu-său Nichipercea, – și cine știe pe ce vreme. Se spunea însă că, atunci când Călifar ridica stăvilarul și slobozea pe scoc cimpoiul apei, apa fluera cum flueră un șarpe încolțit de flăcări; iar de subt făcău, se scurgea în spumegai de sânge. Și câte nu se mai spuneau! Câți îndrăzneți, din sat și de pe aiurea, furați de minți, prostiți de Naiba și sorbiți de iazul fermecat, nu erau de pomenire șezătorilor din Alăutești! Și frica nevoiașilor se înghesuia pe lângă vatra pâlpâitoare; iar curajul voinicilor stătea drept, cu mâna în pieptar: nouros, gânditor și pare-că gata de-o încercare.

Printre cei voinici era și Stoicea. Stejar în port, oțel în braț, isteț cât vrei; însă copil din flori, biet Stoicea: nici tu tată, nici tu mamă, nici tu stare părintească, îl găsise răposatul popa Radu în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei, și-l luase în casa-i pustiită. Dar Stoicea nu se făcuse nici de șapte ani și popa Radu își urmase soția în pământ. De atunci sărmanul Stoicea crescuse pe la pragurile tuturor, copil din flori și de pripas. Și azi era voinicul Stoicea. Dar cine te vrea de ginere, când ai crescut din mila satului și când păzești viile celor cu fete de măritat? De aceia Stoicea vedea bine că nu se putea căpătui în sat la el; și de multă vreme gândurile lui pribegeau prin negura pădurii spre moara ni Călifar.

„Adicăte, ce ar fi să fac o încercare?… Ce am, și ce-o să pierd! Părinți nu, rude nu, drag nu sunt nimănui… În lumea întreagă, sunt eu de capul meu… De altă parte, slab de înger nu mă știu; stafii și pricolici n’am văzut niciodată, de atâta vreme de când pasc eu cireada satului pe la Saele, pe la Cimitirul-Vechi, prin Câmpul-Pârcălabului și pe unde vrei… Ce vorbă! să te smintești când ai vedea înainte-ți prăpăd de comori și de odoare. Numai să le simt în mână, că știu eu cum să mă port și cu Călifar și cu Stăpânu-său… M’am hotărât: mâine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna, prin pădure, spre moara lui Călifar.”

Și Stoicea așa a făcut. A doua zi, când soarele se învârtea și se suia, rotoghilă arsă în foc, pe dealul Alăuteștilor, Stoicea băgă cireada în luncă, aruncă ipingeaua pe umăr, ciomagul pe ipingea, și pieri într’un fluer, pe subt goruni.

Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe-deantregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strâns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. Punctul către care se îndrepta era miază-noapte. Din câte auzise, dacă țineai drept spre miază-noapte, într’o jumătate de zi ajungeai la moară. După multă și anevoioasă cale, Stoicea eși într’un luminiș în mijlocul căruia un stejar lăsa brațe noduroase și bătrâne peste un norod de dediței. Ostenit și pare-că uns la inimă de aleanul florilor, Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și se culcă, cu soarele la sfârcul opincilor: „Când mi-o veni până la ochi o să mă deștepte”. Stoicea dormi un pui de somn, cât se târăște umbra de un stat de om, și când razele îl înțepară în pleoape se deșteptă. Se sculă înviorat și se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna întoarse cu flăcările în jos. Când trecuse bine de amiazi, lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau de vale, o sclipitură ca de brici. Era iazul morii lui Călifar. Merse ce mai merse și moara i se făcu înainte. Moara – ca orice moară; dar iazul pare-că sta subt ea prea luciu și prea sloi. Pe pod, morarul fereca piatra: Barbă sivă, sprâncene de mușchi uscat, nasul – cioc de cucuvae.

— Mai bun lucru, moș Călifare!

— Mulțumim d-tale, nepoate. Ce vânt te-a suflat pe subt atâta negureală de pădure și te-a dat de-a dura până la moară la mine?

— Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s’a dovedit, ca unul care procopsești pe oricine vine să te roage să-l procopsești. Iacă pentru una ca aiasta am venit și eu.

— Bine, fătule, să te procopsesc. Îngădue-mă să sfârșesc de ferecat aiastă piatră; mai am să-i dau câteva ciocane. Dar cum te chiamă? Și trebue să-ți fie foame… Te poftesc să mănânci cu mine, că nici eu n’am mâncat. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. Iată că am sfârșit. Până una alta, fă de te spală, căci ai scuturat pe tine toți painjinarii din pădure… Vezi, pe scara aceia.

Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag și intră în scara putredă, ispitind-o cu luare aminte din vârful ciomagului și dintr’al opincii. „Moș Călifar – un unchiaș hârbuit! Il scutur de zilele ce i-au mai rămas, dintr’o palmă!… Iazul care nu face unde, – dar aistea ce-s? Vorbe de babe! Să mă spăl și să las copilăriile”. – După ce se spălă pe mâini, își făcu pumnii găvane, îi cufundă în iazul rece și scoțându-i plini de apă și le murmur și-i azvârli în obraji…

A, ce vis întârziat! Stoicea sare de pe pingea și înțelege cum că l-au deșteptat picăturile reci ale unei ploi vijelioase, izvodite pe neașteptate din seninul mințitor al zilei. „M’am păcălit cu socoteala mea: soarele, în loc să-mi ajungă până la ochi și mă trezească, a tras peste mine țolul ist greoi și leorcăit. Ce te faci acum? Subt stejar nu stau că e rău de trăsnet. Încotro s’o iau: înainte, spre moara lui Călifar, ori înapoi spre sat? Pe ce vreme o fi? Bre, ce vijelie! Auzi cum se frâng moșnegii pădurii. Să mă întorc spre sat și să tai ziua de azi pe răbojul celor pierdute.”

Dar Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. Cu cât da să se îndrepteze, cu atât se pierdea mai mult, prin niște curpeni încâlciți, prin niște viroage în care putrezeau copaci trăsniți și printre niște gropnițe din care ieșeau, cum ies coastele din stârv, rădăcini nălbite și întoarse. De altă parte, furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor, crâșnea, frângea și dădea chiote. Numai niște picături mari și rare fluierau prin frunze, ca gloanțele. Stoicea mergea grăbit, îngrijorat o leacă și încotro îl mâna vijelia. De la o vreme băgă de seamă că, împreună cu el și tot de vale, mergeau de zor, furișându-se pe după stufuri, droaie de jigănii cu patru picioare: cerbi, căprioare, vulpi, ba chiar și lupi. Toate aceste lighioane fugeau ghemuindu-se și scâncind, ca subt spaima unui bici de foc. Ereții fugeau și ei; hărțuiți de vijelie, se dădeau în scrânciobul aripilor câteva clipite și cădeau – săgeți. Dar iată că lighioanele încep să chelălăe și să urle cumplit. Lupii se reped de vale nebunește, luând vulpile în picioare și amestecându-le cu pământul; iar cerbii sar în lături, desfundând cu coarnele stufișul. Furtuna se face și mai amarnică și se rotește și fâlfâe și craune pe deasupra pădurii ce s’a rărit fără de veste ca o scorpie dușmană. Dar atunci povârnișul, de pe care vijelia mătura pe Stoicea în răzmerița jigăniilor pădurii, se frânse dintr’odată în pieptul unui deal alb și drept ca zidul. Spuma lighioanelor se tăie în două, în trei, și pieri în suciturile văii, iar Stoicea dădu fuga la adăpost într’o ocniță ivită subt deal. „Unde naiba să fiu eu aici? De când sunt nu mi-a călcat piciorul prin locurile istea! Trebuie s’o fi luat, în zăpăceala mea, în spre Soare-Scapătă și m’am apropiat de hotarul munților. Bine că am găsit încai un adăpost.”

Nu sfârșise gândul, și furtuna îi aduse la ureche un nechezat de cal, un ropot de copite și un țipăt de femeie. Cât ce sări din ocniță, și un roib i se poticni înainte, iar din șeaua lui se sprijini în brațe-i o copilă spăimântată:

— Săi, bădiță, că m’a luat în goană o ursoaică glontuită!

Într’adevăr, namila venea prăpăstioasă, întărâtată și de rană și de larma crescândă a unui corn și a unor câini de vânătoare. Stoicea făcu vânt copilei în scorbora de var, pe când calul se ridica și pierea în stufișuri, așteptă dihania până se apropie bine și-o trăsni de-i risipi creerii.

— Să trăești, bădiță! și să știi că sunt fata boierului Rovin: n’o să-ți fie voinicia pe degeaba. Mă chiamă Tecla. Am ieșit cu tata, cu frații mei și cu vătafii noștri mai mult într’o plimbare decât la vânătoare. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai când dăduserăm peste ursoaică; și, cum s’a nimerit, că eu m’am răzlețit încoace cu ursoaica în spinare. Dar iată că vin ai noștri.

Călăreții se vedeau sărind de prin tufari și încârduindu-se pe lungul văii; iar câinii, sosiți mai înainte, chelălăiau împrejurul dihaniei moarte, se gudurau împrejurul domniței și se întorceau cu ștafete de bucurie. Boierul Rovin, boiernașii Rovinești și oamenii lor săriră din șele, înconjurară pe domniță și pe Stoicea, strânseră de mână pe voinic și nu se mirară prost de risipa creerilor namilei.

— Cine și de unde ești, voinice? Mi-ai scăpat fata dela moarte și-ți voi plăti boierește. Dar n’ai vrea să te bagi la noi? Cu un așa voinic s’ar ține mândră curtea mea.

Și Stoicea primește dintr’o vorbă! Și-și pune opinca în scara unui armăsar boieresc și-și alivănește bâta, cu un cap pe umăr și cu celălalt în zgrebenii spumegoși de coamă; și se pierde cu ceata vânătorilor prin dumbrăvile și prin poienile moșiei Rovineștilor; și ajunge pe înnoptate la curtea boierească… Și ajunge el, Stoicea văcarul din Alăutești, sluga cea mai deaproape, omul de toată încrederea și vechilul peste toți vechilii moșiilor boierului Rovin, numai în câțiva ani. Dar norocul îi fuse mai prietin decât ar fi îndrăznit să viseze, căci domnița Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavând ce face, îi dădu pe Stoicea; îl făcu ginere și-l așeză bun stăpân în cea mai mare din moșiile rovineștene. Și iată-l pe Stoicea: boierit de Vodă, cinstit de o lume întreagă, iubit de nevastă, norocos în copii, norocos în roadele pământului, norocos în toate celea, ca în poveste! Căci copiii lui Stoicea creșteau bărbați și mândri; căci văcăria lui păștea în suhaturi pe care deabia le înconjurai în trei zile de umblet; căci oile lui albeau islazul până în zare, ca omătul. Și zilele lui Stoicea treceau voioase, pline, limpezi ca unda pârăului de munte și ca visul. Câteodată, prea arare, parcă își aducea aminte de ceea ce fusese: „Eu sunt Stoicea, copilul lepădat, care crescui pe la ușile străine? Eu sunt cel care mă hotărâi într’o zi să mă duc la morarul Călifar ca să mă procopsească?… Norocul mi-a eșit înainte la drumul jumătate, și în loc de moara lui Călifar am nemerit în brațele domniței Tecla, și într’o boierie cât două.” Însă Stoicea n’avea vreme să se prea gândească la trecutul lui, căci zilele îi treceau senine și repezi.

Dar într’o zi, intră în curtea lui Stoicea, pe un cal în spume, un vătășel, din partea lui socru-său, boierul Rovin.

— Boer Stoiceo, sărutămu-ți dreapta, așa te îndeamnă zornic boerul Rovin, socrul boieriei tale, să-ți ridici în sârg nevasta și copiii și ce ți-e mai scump din câte ai, și să fugi spre munți, că de două zile a intrat în țară pârjolul tătăresc și se apropie ca mamaCrivățului.

Vătășelul n’apucase să sfârșească bine vorba, și de pretutindeni năvăliră în curte argații, pândarii și ciobanii moșiei, răcnind cu toții: „Tătarii! Tătarii!” Atunci boier Stoicea alergă în curte, cu capul gol, și porunci tunător:

— Rumpeți peste șanțuri zăgazul heleșteului. Ridicați podul. Intrați în casă: unii dintre voi druguiți ușa slugărească, grămădiți pe ea lemne, lăzi, dulapuri și ce găsiți; iar ceilalți scoateți din tainiță butoaele cu iarbă și cu gloanțe, șușanelele, pistoalele și iataganele. Și în Tătarii ce vor îndrăzni să apropie de ușă vărsați de subt streașină și prin ferestre un foc necurmat.

Boier Stoicea intră și el în casă, prin ușile cele mari, groase de o palmă; le închise, le izvorî și încrucișă pe ele drugii de fier. Apoi din scară strigă către coconi:

— Niculceo, Andrei, Zamfire, aduceți-mi, dragii tatei, hangerul, buzduganul și chimirul cu pistoale. Eu străjuesc aici, voi pe la ferestre.

Boier Stoicea își simți inima în piept, când zări departe, în fundul iatacului, printre cizmele prinse în hora primejdiei, pe jupâneasa Tecla îmbrățișându-și coconașii. Dar ceasul era grabnic. Poruncile abia i se îndepliniseră; Stoicea aruncase prin toată casa, din pod și până în beciuri, ochi de vultur și porunci de mâna a doua, când, întors în scară, văzu, prin ferestruia de deasupra ușii, pe Tătari izvorând din zare în roiuri negre și apropiindu-se ca umbra unui nor. Caii lor săriră ogărește peste șanțurile lunecate și iată-i pe dușmani, hâzi și crunți, clocotind împrejul casei. Din ferestrele cu zăbrele dese, de subt streșini, din pridvoare, coconii și argățimea împușcară în Tătari. Boier Stoicea se încredință că ușa slugărească, zdravăn întărită pe dinăuntru și apărată aprig de șușanele, nu putea să fie străpunsă de dușman; dar ușa boierească, peste care se vărsa învelitoarea prispei, îngriji pe Stoicea. Și într’adevăr Tătarii, la adăpost de gloanțe, tăbărâră pe ea. Topoarele lor cădeau ca grindina.

— Spurcații o să spargă ușa, cât e ea de groasă. Veniți, feții mei, să scoatem scara și s’o întărim în ușă.

Boier Stoicea se repezi pe scară în jos; dar când fu să ajungă pe treapta din urmă, din ușa de stejar, în care răpăiau topoarele tătărești, îi suflă în față un vânt așa de tare, că-1 azvârli înapoi și-l dădu în vine… Iar un glas de cucuvaie și de luare în râs îi îngheță ficații:

— Bre, ce tărie de flăcău!… căci ce s’a izbit cu un pumn de apă în ochi, îmi căzu ca un boboc de gâscă.

Stoicea se ridică în două picioare, răjghinate de trei coți unul de altul, și holbă împrejuru-i niște ochi de smuls din somn și de ieșit din minți…

— Unde sunt?… Ce s’au făcut tătarii?

— Ce tătari, nepoate?

— Unde mă aflu eu?… Unde e casa mea? Unde sunt slugile mele?

— Ce casă, ce slugi, nepoate?

— Unde e nevasta mea, Tecla, fata boierului Rovin, – copiii mei, moșia mea, averea mea?…

— Vino-ți în simțiri, nepoate Stoiceo. Ești la moara lui Călifar; ai venit din Alăutești ca să te procopsesc.

Stoicea ascultă gură-căscată și cu ochi de tâmp; apoi, apucându-se cu mâinile de păr își sgâțână capul ca pe o tigvă, din care ai vrea să scoți un gărgăune.

— Te-ai desmeticit? Eu sunt moș Călifar, și tu Stoicea din Alăutești; ai venit ca să te procopsesc. Ce zici… te-am procopsit?

— Tecla mea! copiii mei! casa mea! averea mea! Vai de mine și de mine!…

— Vezi bine, toate aistea-s procopseala pe care mi-ai cerut-o. Ți-am făcut pe plac.

Stoicea sfredelea în pământ cu ochii. În sfârșit, își cunoscu ciomagul răzimat în scară, își simți obrajii uzi, și-și strânse mințile-i trântite de calul Necuratului. În câteva clipite, cât își aruncase în obraz un pumn din apa fermecată, Diavolul îl purtase în șea pe întinsul unui veac de om; îl măturase în furtună, îl întâlnise cu Tecla și cu boierul Rovin, îl însurase, îl îmbogățise, îl boierise… și suflase în visul lui ca într’o beșică, nimicindu-l!

Stoicea se aplecă și-și luă ciomagul.

Batjocoritor, morarul se înțepenea pe stinghiile podului ca o uriașă cucuvaie sură.

— Jivină drăcească, vreau să intru în iad, legat într’un tei cu tine!

— Ce pomană ți-ai face! Sunt trei sute de ani de când port în oase o viață blestemată, și sunt afurisit să nu pot să mor decât omorât.

— Ține atunci!

Creerii vrăjitorului se sleiră pe pod. Stoicea se duse pe zăgaz și, cu capul înainte, spintecă adâncul străveziu.”

duminică, 2 februarie 2020

„Pământul are loc pentru toți”


Dacă n-ar fi drama din Ditrău, cu și despre pâine,  am fi uitat câtă răutate se adună în om. Câți demoni  se  declanșează,  la o adică.
 De ce?
 Eu chiar nu știu. Poate știți voi.
Eu  doar îmi amintesc un cântecel pe care îl învățau  copiii  într-o tabără internațională:
 „ Mânuțe albe,  mâini subțiri și negre,
  Mânuțe  galbene, mânuțe arămii
Să împletim în jurul lumii salbe.


Și s-arătăm voința   noastră de copii.
Că este  loc pentru noi, toți, sub mândrul soare,
 Și noi vreme pace


Pace-ntre  popoare...„
  Știu  să-l cânt, deși au trecut  niște  decenii  de  când l-am auzit prima oară.
Este treaba ta   cum vei interpreta.
  Eu cred, deopotrivă, în versul   47 din ”Vânătorul  din Alpi„, de  Schiller... Îl  știu din studenție. Alte multe decenii
 Poemul vorbește despre o căprioară urmărită  de omul- vânător până sus către crestele muntelui.
  Jos- prăpastia, în urmă    el, urmăritorul ucigaș.
 Se aude vocea   duhului munților:
” De ce aduci moarte și jale până aici  la mine?
 Pe Pământ este loc pentru toți„.