joi, 30 septembrie 2010

F.Chopin și A. Bruckner

 Aș vrea  să am  darul de a putea prinde în cuvinte farmecul serii care tocmai se incheie.
Filarmonica noastră și-a deschis stagiunea cu un concert extraordinar!
 Invitată specială a fost Luiza Borac.
Dacă o asculți pe doamna aceasta cu degete vrăjite, dacă îi urmărești dansul ochilor, al feței, în ritmul sunetelor ce intrec cel mai frumos tril de privighetoare ,  te rupi de tot și de toate!
O grație naturală, intr-o superbă rochie roșie, mângâind , parcă,  în zbor,  pianul!
Sala arhiplină a răsplătit-o cu flori de toamnă, ovaționând-o minute în șir.
Atmosfera de armonie  profundă a fost completată de  bagheta magică a dirijorului Tiberiu Oprea, care s-a întrecut pe sine și de  implicarea totală a  orchestrei.
Nu fac risipă de adjective, asta am simțit- o stare de încântare!
Într-o seară cu nume senin -Romantica.

dintr-o filă de jurnal


Se rupe viața în bucăți?
Nici chiar așa..hai  că ți se pare.
Ești persoană matură și te-ai vrea copil?
Nu te reține ABOLUT NIMIC. Încearcă!
Ai uitat culoarea unei voci?
Există, trebuie doar s-o cauți.
A dispărut romantismul?
Imposibil!!
Imaginează-ți o plimbare sub clar de lună. Chiar dacă plouă!
Ai rătăcit rețeta rafinamentului în vorbire?
Nu, sigur nu, o ai totdeauna cu tine!
Ai  trecut fără să vezi în câte culori s-a gătit de dimineață copacul din fața ferestrei tale ?
Nu uita- la întoarcere, ia o frunză, ține-o în palmă. Încă una, încă una..
Ai uitat cum e să primești   scrisori?
Scrie două vorbe cuiva drag. Sigur  o să-ți răspundă!
 vezi că se poate?








miercuri, 29 septembrie 2010

în treacăt

Din motive personale,  deseori, călătoresc cu trenul .
Îmi place să văd răsfoindu-se, în fugă, paginile unei cărți uriașe-felii de câmpie, un colț de pădure,  sate, cu drumuri înguste, pomi risipiți pe miriști, poteci șerpuind printre ogoare, flori răsărite printre pietre..
Mă emoționează, de fiecare dată,  diferit, unele gări.
 Cu aerul  lor special, nostalgic-  peron simplu, dale tocite, o pasarelă  agățată în aer , ca un braț  colosal, suspendat, așteptând să-l mângâie cineva..alei tăcute, bănci îmbătrânite , tocite de așteptare.
Gara de Nord mă sperie.
Da, prea multă lume, atâția indivizi ciudați, țigăncile alea- de ce le-aș spune altfel, când asta  sunt? Murdare, cu păr întunecat,  prin care n-a mai trecut pieptănul de săptămâni,.. bani zdrăngănind, printre șuvițe  soioase, sacoșele lor mizerabile, mereu deschise , gata să primească orice, inghesuiala , fără motiv, la urcarea în tren.
Și mizeria.
La prima oră a zilei , numită a curățeniei, cineva aruncase, parcă voit,  la tot pasul- hârtii, bidoane , mai mici sau mai mari, bilete de tren, câte o pagină de ziar, resturi de țigări..
Nu pot să nu mă întreb- când o să fie altfel?
 Va veni vreodată o zi  în care ,  după ce ocupi locul scris pe bilet, să poți deschide o carte, fără teamă că te agresează un cerșetor , ori că geamul” croit ”  cât o palmă , chiar în fața ta, ar putea plesni?
Se va întâmpla vreodată?


marți, 28 septembrie 2010

”cine e treaz

în spatele zidurilor are lumină în fereastră”
Încă de pe atunci vulpea era vânătorul”, Herta Muller

Lumea este haotică.
Ne schimbă pe fiecare în parte, așa cum nici nu visăm.
Sunt întâmplări, evenimente, locuri, care te avertizează, într-un fel sau altul, să nu te atașezi prea mult de o idee referitoare la ceea ce vrei, ce aștepți sau ce ai vrea să faci într-un anume moment.

Da, voiam să o văd.
Mai precis, voiam să o ascult pe scriitoarea Herta Muller, în dialog cu Gabriel Liiceanu.
Am cumpărat și  am citit două cărți dintre cărțile traduse la noi.. Am adunat nedumeriri și întrebări..
Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că a procura un bilet pentru un asemenea eveniment, desfășurat la Ateneu, ar fi o problemă. Ei, uite că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg.
Aud că participanții au fost, cei mai mulți , invitați. Adică nu , neapărat, cititori.
O prietenă s-a învoit de la școală și a a venit tocmai de la Cluj, special pentru asta. A trebuit să facă drumul înapoi, în aceeași zi.
Sigur, s-ar putea spune că este bine și corect să te informezi dinainte cum stau lucrurile.
Pe internet, nici sâmbătă, nici duminică, nu a apărut nicio informație , care să avertizeze, cumva, că nu s-ar mai găsi bilete.
Ar mai fost întâlnirea de astăzi, de la librăria Kretzulescu.
Am renunțat.
Nu pentru un autograf voiam să particip la evenimentul așteptat cu emoție.



”Se spune că în vis, furnicile sunt mătănii”. Animalul inimii.

sâmbătă, 25 septembrie 2010

”andante melancolic

si gratios care pregateste admirabilul adagio al iernii.” George Sand

Frumoasă ca o divă, șăgalnică, în  mersul ei imperceptibil, printre ierburi,  flori, păduri  și pajiști, cochetă  cu discreție, ținând  în degete lungi, de pisică leneșă, nuci plesnite în coajă, ciorchini zemoși de tămâioasă,  copilăroasă  pe sub prânz,   sobră  către asfințit,  colorată în obraji, când  cu puf de crizanteme, când palidă ca frunza ofilită de   tei, cu un ochi râzând, cu altul plin de lacrimi reci, de  brumă, doamna asta, cântată cu  patimă, orgolioasă, dar plină de dor, tăcută și rea, supărăcioasă din te miri ce, blândă ca o mănușă fină,  o fi fost cândva femeie?


object h
<

vineri, 24 septembrie 2010

remember







În urmă cu exact un an , scriam:

DIVA- Mărie  și Mărioară


Când Maria Tănase cântă, dincolo de vocea ei, inteligenţa se simte în permanenţă trează. E o inteligenţă ca un spărgător de nuci: un instrument care a spart coaja lucrurilor pentru a ajunge la miezul lor preţios.”Geo Bogza




Dacă pe pământ n-ar fi suferință și boli, astăzi ar fi implinit 96 de ani.
Trăiește !
Dincolo de timp! Pentru că este nemuritoare! Cine nu-si amintește vocea ei , in gâlgâiri de must proaspăt, turnat in ulcele de lut roșu ars?
Fiica de florar din mahalaua Cărămidarilor bucureșteni, a debutat la teatrul de revistă bucureștean, condus de marele Constantin Tănase.
Cu pseudonimul Mary Atanasiu a apărut apoi in revista” Cărăbuș Express”.
Cu vocea ei inconfundabilă a cucerit, a iubit, a suferit, i-a fericit pe mulți .Bărbați frumoși si bogați i-au așternut covoare de flori, la picioare. Însoțite de cereri in căsătorie.
 A cântat pentru celebrități ale timpului- președintele Turciei, regele Mihai I al Romaniei , regina Elena, mamă.Au ascultat-o, vrăjiți-președintele Americii, Hoover, George Enescu, Constantin Brancuși, Andre Gide, Yehudi Menuhin.
Era idolul tuturor romanilor.
 Multe dintre textele  cântecelor ei ii aparțin-”M-am jurat de mii de ori”, Cine iubește si lasă’, „Mi-am pus busuioc in păr’,’Habar n-ai tu’,’Geaba mă mai duc acasă”, „ Aseară ți-am luat basma”,’ Trenule, mașină mică”.’Când o fi la moartea mea”.
A fost Mașa in filmul „ Cadavrul viu” , după romanul lui Tolstoi. Și Anica, din „Ciulinii Bărăganului”, după cartea lui Panait Istrati. Si Jeny Spelunca, din „Opera de trei parale” a lui Brecht.
 Drumul către celebritate a fost un lung șir de hățișuri- un concurs de miss ratat, la 15 ani, pentru că nu era formată, deși ulterior a devenit o frumusețe , alături de care nume sonore feminine, ale timpului, se ofileau in uitare, pe coperte strălucitoare.
O familie săracă, in care toti munceau in grădina de zarzavat, pentru supraviețuire.Abandonul scolii.O idilă scurtă cu un medic stagiar, la 16 ani, in urma căreia, dupa un avort, n-a mai putut fi mamă niciodată. Lipsuri, multa muncă .Privațiuni. Arest.
Talent . Uriaș.
Primele cântece , la radio , in 1938 , au facut-o celebră. Apoi, alături de Constantin Brancuși, cu care, pentru o vreme si-a împărțit iubirea, a participat la „Expozitzia Mondială de la Paris.  După 19 ani, în care a vrajit lumea, întrecându-se cu trilurile păsărilor și cu suspinul izvorului tzashnit dintre pietre , avea sa primească titlul de „ artist emerit”.
La nici 50 de ani, MARIA TANASE a aflat cel mai neiertator adevăr- avea cancer la sân. Nu s-a operat. Și-a susținut ultimul concert , până la căpat, deși simțea că nu mai are putere.
Sfâșiata de dureri, le-a spus celor din sală că nu mai are de trăit.Vestea s-a răspândit fulgerător.
Se zice ca toți- care o auziseră sau ii știau doar numele- plângeau in hohote.
Chiar și țiganii din mahalalele îndepărtate ale orașului.
 Peste 3 zile, privind lumea, fără să o vadă, s-a despărțit de toți. Și de toate.. Ii avea alături pe bătrânul ei tată și pe bărbatul pe care nimeni nu știe dacă l-a iubit vreodată- doctorul în științe juridice, Clery Sachelarie, un boier scăpătat, împătimit al curselor de cai.
Când viața n-a mai vrut-o in tumultul ei, lăsându-i sufletului libertatea de a urca la stele, Artista și-a dorit , în urmă-i , o fântână.
Undeva prin Făgăraș, de unde venise mama ei.Ca semn al trecerii printre oameni. Un izvor, din care trecătorii, potolindu-și setea, să și-o amintească. În năvalnica ei dragoste de lume.. Fântâna nu s-a construit niciodată.
A rămas Dorința.
S-a înălțat , peste timp, Mitul.
Dăinuie, neîntrecut, Cântecul .
Fericirea se măsoară in clipe...de tine depinde cum profiți de ele.”Maria Tănase












alfabet fără litere





















joi, 23 septembrie 2010

amintiri albastre

Portugal .Dacă, dintr-un motiv,  total străin de tine,ți s-a întâmplat să  pierzi toate fotografiile, semne fizice ale trecerii tale, unice, poate, prin locuri dragi, îmi vei înțelege starea...
 



 Noroc că pe lumea asta există prieteni!
  
Am recuperat o parte din farmecul unei fabuloase croaziere pe Duoro,

            Porto, intr-o splendidă zi de august 26.     La noi , ar fi apus soarele.
În Portugal, strălucea, în toată splendoarea lui astrală!!
Fotografiile sunt un dar din partea unei Doamne, căreia îi mulțumesc.( se văd și ajurele bluzei mele).

Senzația este că mângâi  timpul prin ochii altcuiva...cu sufletul tău.
O poveste, păstrată în clipe..în vocea depărtării.




miercuri, 22 septembrie 2010

unii exploratori

 sunt visători. Cu ochii larg deschiși.
Cât cele mai  limpezi semne de mirare!!

Lexical,  ar face parte din aceeași familie cu  nepotism, realitate care le aduce unora mari , bune , prospere și nesfârșite   beneficii. Nu doar pentru o viață.

  Pentru mine, este un diminutiv. Îl folosesc toți cei care știu să alinte .
 Sună ca  un  clopoțel.
 Și se cheamă  nepoțel.
 Noi doi avem o relație specială. Cine să-i recunoască bunele intenții, pasiunile și strădania?
 Cine alta decât eu?
Ș-apoi, cine trece pe aici, sigur îl va recunoaște
http://incertitudini2008.blogspot.com/2010/07/povestea-unui-leu.html

 Dacă nu vă temeți sau dacă aveți cunoștință , măcar, de o lume populată  cu- pume, dinozauri, nativi violenți,dromeasauri, cuguari- a  nu se confunda, cumva, cu cangurii, citiți  http://jurnaldeexplorator.blogspot.com/

Să spuneți (da)că v-a plăcut!!

marți, 21 septembrie 2010

a fi

De    sâmbătă dimineața,  când plec la tară, până duminică seară, când mă întorc acasă, nu deschid televizorul.
Refuz , categoric, deși abonamentul include un număr dublu de posturi, față de cel din oraș.
Se întâmplă lucrul ăsta, nu doar pentru că pot sta afară 10-12 ore, ci , pentru că , pur și simplu,  îmi  doresc   să  exclud televiziunea din viața mea, măcar așa, puțin câte puțin.
 Duminică seara, nu m-am putut abține, era prea aproape de mine televizorul.
Am văzut cea mai stupidă cu putință știre, însoțită de imagini sinistre. O fată, studentă la arhitectură, dacă nu greșesec, a participat la unul dintre cele  mai imposibile concursuri.
 Ce mai!
 a sărit cu un pian în Dâmbovița.
Inițial, am crezut că mi se pare, că nu înțeleg dar chiar s-a întâmplat.
Ieri, am vrut să aflu ce e cu ea- trăiește, Dumnezeu știe cum va trăi..trăiește, medicii au făcut minuni.
Mi-au  rămas în minte   niște intrebări, ca niște înțepături, după toată povestea asta prin care  respectiva ființă voia să intre în cartea recordurilor, probabil..
În  colțul  ăsta  de  lume, unde ne-am găsit locul,  viața,  chiar dacă este personală,  dacă ești stăpân pe ea, nu mai valorează nici doi bani?
Cum de se permit asemenea monstruozități?
Cum de se transmit lumii imagini absolut îngrozitoare ?

luni, 20 septembrie 2010

” limba noastră

   ” - i o comoară..”Vă mai amintiți poemul lui Alexe Mateevici? era în cartea de  literatură română pentru  clasa a VI_a.  Versurile  se memorau pe muzică. Cu mare drag.//
De dimineață am primit un dar.
M-a emoționat  într-un fel anume. 
E frumos și bine  să afle cât mai multă lume 

Într-o localitate din Munţii Pamir se vorbeşte limba română
Întâmplarea de mai jos mi-a fost povestită de un scriitor tadjic, acum vreo zece ani. Mi s-a părut instructivă prin ingeniozitatea de care dă, câteodată, dovadă basarabeanul nostru când e pus în condiţii-limită.
În primii ani de după război, un compatriot de-al nostru, ca să scape de deportare, a fugit în.... chiar locurile către care erau deportaţi unii dintre consângenii săi.
Adică nu chiar acolo, dar cam încolo. S-a ascuns în nişte munţi de la celălalt capăt al fostei URSS, undeva aproape de frontiera cu Afganistanul, într-un aul din Badahşanul-de-Munte al Tadjikistanului, într-o şcoală pierdută în Munţii Pamir, şi a predat toată viaţa sa, timp de aproape cinci decenii, limba franceză.
Aulul era mic, situat între două prăpăstii de munte, rar cine ajungea în acel sătuc, rar cine pleca din el.
Până aici nimic prea neobişnuit. Au mai fost cazuri din acestea.
Şi cu estonieni sau armeni care s-au ascuns în colhozurile basarabene şi cu basarabeni care s-au ascuns în închisorile din Siberia .
Dar inventivitatea acestora păleşte pe lângă cea a eroului nostru.
S-a întâmplat ca în toiul restructurării un tadjic sau o tadjică din acel cătun să coboare – cu „parașuta"?!, cu funiile unor salvamontişti?!, cu ajutorul alpiniştilor?! – ca să-şi încerce puterile ca să intre şi el (sau ea) la o instituţie de învățământ, unde urma să susţină şi examen la limba franceză.
Dar, spre stupefacția membrilor comisiei de examinare, deşi aceştia erau mari specialişti în studiul limbii franceze, nici unul dintre ei n-a priceput nici o iotă din ce le vorbea în franceză candidatul. Fostul elev, cel mai bun la obiectul respectiv din acea şcoală, a rămas şi el foarte surprins că aceştia nu-l înțelegeau.
Alertată, comisia a anunţat pe dată ministerul, iar Ministerul Învățământului din Tadjikistan a trimis o inspecţie să vadă ce fel de franceză se predă acolo în aulul cela din creierul munţilor, de n-o poate pricepe nici un specialist.
Ajunşi la faţa locului, membrii comisiei au constatat cu stupoare că mai bine de patruzeci de ani, în loc de limba franceză, basarabeanul nostru le predase mai multor generaţii de tadjici limba... română. Cu atât mai mult, le-a recunoscut membrilor înaltei comisii, de-acum bătrânul profesor, că o alta el nici nu cunoaşte.
Până la urmă comisia a fost de acord cu argumentele că şi limba română e o limbă străină, că şi ea e una de proveniență latină, că şi limba română e frumoasă (concetăţeanul nostru exemplificând, bănuim, cu strofe din „Mioriţa" sau „Luceafărul"), că şi ea poate fi vorbită în nişte ţări din lume ş.a.m.d.
Comisia a dat până la urmă a lehamite din mână şi – cum profesorul era prea bătrân şi-l iubea tot aulul, ca să-l pedepsească prea aspru – i-a permis s-o predea mai departe, până va sosi în localitate un specialist de adevărată franceză, cu o singură condiţie – să nu-i mai spună limbii predate de el „franceză", ci română...
Astfel, în cataloagele acelei şcoli – unica în Tadjikistan, dar bănuim şi-n toată Asia Mijlocie – la capitolul „limba străină" e trecută „limba română", iar mulţi dintre maturii care țin în mâini atestatele acelor fii şi fiice de tadjici se întreabă poate în gândul lor: la ce le-o fi trebuind acestora limba română şi unde o vor putea aplica aceştia vreodată în viaţa lor de tadjici?!
Mi s-a mai povestit că – aşa cum în acea fostă republică sovietică începuse imediat după aceea şi un război fratricid, care mai continuă – autorităţile au şi uitat în curând de „profesorul" basarabean, un alt profesor de „limbi străine" Ministerul de la Dușanbe şi aşa n-a mai expediat în sătucul din vârful Pamirului, acesta predând în continuare limba română acelor tadjico-persani. Cum domnul profesor a fost unul bun, dar şi exigent –neposedând suficient de bine nici tadjica, nici rusa, a comunicat cu mai multe generații de elevi deveniţi ulterior părinţi şi bunici doar în „franceza" lui –, tot aulul cela de lângă Afganistan vorbeşte două limbi: tadjica şi româna.
Iar când a aflat că ministerul intenîionează să le trimită un alt profesor, mai tânăr, cu o altfel de „franceză" „adevărată", satul a expediat pe dată o scrisoare de protest la Dușanbe, menționând că el nu doreşte o altă franceză, că el s-a obişnuit cu aceasta vorbită de „efendi învățător" şi pe care locuitorii lui – fiind elevi sârguincioși la vremea lor – o cunosc suficient ca să-și poată ajuta copiii sau nepoții să-şi facă temele pentru acasă, fiind şi prea bătrâni ca s-o ia de la capăt.
Undeva prin Pamir, munţii cei mai înalţi din Asia, cărora li se mai spune şi „acoperişul lumii", se află un aul mic, pierdut între pietre, care vorbeşte româneşte.
Atunci când Basarabia – aşa cum visează azi Voroninii, Mişinii, Ostapciucii, Ţaranovii, Potlogariovii şi alţi jalnici trecători prin istoria noastră – nu va mai vorbi româneşte, Dumnezeu, sunt sigur de acest lucru, va putea reconstitui limba română cu ajutorul copiilor acelui sătuc din Munţii Pamir, de deasupra lumii, care o vorbesc cu mai mult drag şi cu mai mult respect decât cei care opt ani au condus Republica Moldova ca pe o ţară duşmană, precum cotropitorii nemiloşi, care îngenunchind o ţară aveau un singur scop: cum să o distrugă în aşa fel încât aceasta să nu-şi mai revină niciodată.






duminică, 19 septembrie 2010

ce se mai caută...







În urmă  cu mai bine de un  an, după o ploaie  zvăpăiată de vară, am zărit, din mașină, curcubeul. A durat puțin, suficient, să-l pot fotografia.
 Imaginea mi-a rămas în minte, in toată splendoarea ei.
Am tot  adunat poze. 
Și  gânduri.
 Aparent, fără legătură. 
 Într-o zi, le-am așternut, așa cum am găsit de cuviință.
 incertitudini2008.blogspot.com/2009/07/propozitii-aparent-independente.html

A ieșit un poem, mi-a spus cineva.
E plină lumea de păreri de rău.
Asta am citit în ochii lor, doi bătrâni într-o curte.Vorbeau  fără să se privească..
Jocul este doar al copiilor.Ceilalți sunt înțelepți.
Unii  adulți au uitat de tot  că au fost, cândva,  mici.
Magnoliile înfloresc o singură dată pe an. 
M-a contrazis o prietenă.
Moș Crăciun vine doar cînd îl aduc renii. 
Îl vedeam prima oară, iar  nepoțeii mei se înghesuiau să se pozeze cu tot echipajul.
Drumurile, ca orice lucru în lumea asta, au un capăt.Și un sfârșit.
Este ulița copilăriei mele.
Libertatea are granițe.Stricte.
Alma știe toate regulile.
Marea nu este niciodată acasă. Își caută țărmul.
Așa simt , de fiecare dată.
Curcubeul durează doar câteva minute.


Cred că  imaginile și gândurile mele  au plăcut. 
O vreme, zilnic, aveam   câțiva vizitatori care se interesau de postarea din iulie 2009. Era vacanță.
 Din septembrie, numărul lor  a crescut. Erau copii. Am și scris ceva pe tema asta, cu părere de rău..elevi care voiau să găsească propoziții gata scrise. Zilnic, cel puțin 10 căutători.
Altă vacanță mare. Textul meu a fost total uitat.
De câteva zile, am , din nou , musafiri .
Ce vor ei?
 Bineînțeles, propoziții gata alcătuite, despre: libertate,  toamnă,  acasă, școală, ciulini, cuptor,bunăstare, laolaltă.
Unii au dorințe mai speciale- Alcătuiți propoziții frumoase cu:  graniță, părere, merele rumene, gutuie, țărm, curte, grevă.. pentru ultimul cuvânt chiar  nu știu ce propoziție frumoasă s-ar putea găsi..
De ce am scris ce-am scris?
 Tot dintr-o părere de rău.
Pentru cum  evoluează   copiii  de vârstă școlară mică , lăsați să folosească , așa cum vor și când vor,  computerul.


sâmbătă, 18 septembrie 2010

în dimineți de toamnă,

poezia are parfum de tufănele.
Ascunde printre rime vraja aurului stins în rostogoliri de armonii.//
Aș vrea să pot opri, în căușul palmei, un strop din zborul toamnei, din freamătul clipei și al nemuririi.
Să le pot dărui unei prietene foarte dragi sufletului meu!
Cu toate gândurile mele bune!
Cred în forța binelui!
În puterea lui de a vindeca totul!
Știu că-i plac poeziile de dragoste și muzica profundă..


Balada unei stele mici , de George Topârceanu

Ţii minte tu, iubita mea,
O noapte de argint în care
Mi-ai arătat pe cer o stea
Din Carul mare?

Cu faţa-n sus spre Dumnezeu,
Lăsându-ţi capul să se culce
Pe braţul meu,
Te legănam, povară dulce.

Deasupra noastră, un castan
Cu frunze pudic răsfirate
Pentru-a servi de paravan
Iubirilor nevinovate,

Tinzând o ramură-n zadar
Ca să ne apere de stele,
Fusese martor ocular
La toate cele.

Şi nu mi-ai spus atunci nimic,
Dar când mi-am coborât privirea,
Un deget mic
Mi-a arătat Nemărginirea.

Un strop de-argint a lunecat,
Şi, cu paloarea-i siderală,
Pe cerul negru a-nsemnat
Un fir subţire de beteală...

Ţii minte ce fior străin
Trecu atunci, din constelaţii,
Prin bluza ta de crepe-de-Chine
Cu aplicaţii?

Ce veşti din cerul depărtat
A nins pe fruntea ta zenitul?
Ce gânduri tainice-ai schimbat
Cu Infinitul?...

Sclipind departe, prin frunziş,
O stea smerită şi albastră
Sta singuratică, pieziş
Deasupra noastră.

Şi ca un spin,
Cu raza-i rece şi subţire,
Mi-a strecurat un gând străin
În visul meu de fericire.

Zicea: - Sub cerul vast şi mut
V-a aruncat aceeaşi soartă
Pe-un strop de lut
Ce-n învârtirea lui vă poartă.

Sărman atom sentimental!
Nu ştii tu oare
Că viaţa voastră-i colosal
De trecătoare?

Zicea: - Mă mir că te-ai gândit
Să-mi cânţi o odă.
De când poeţii s-au prostit,
Amorul nu mai e la modă.

Oricum, voi sunteţi prea mărunţi
Şi eu, prea mare...
N-ar fi mai bine să renunţi
Şi să vă duceţi la culcare?

Că nu există pe pământ
Mai venerabilă manie
Decât - sub stele jurământ
Pe veşnicie.

Şi nu există-n univers
Mai mare crimă
Decât - la coada unui vers -
Să pui o rimă...

vineri, 17 septembrie 2010

”De n-am fi avut suflet,

 ni l-ar fi  creat muzica.”Emil Cioran
Sala  mare de spectacole este cam pe jumătate ocupată, fețe cunoscute, plus  studenți. Și elevi. Inviorează sala prin simpla lor prezență.
În program- concert simfonic estival, 4 dirijori, toți studenți la Universitatea Națională de Muzică, București. Trei băieți și o domnișoară.
Uvertura la opera Berbantul pedepsit, de W.A . Mozart, F.Schubert, Simfonia nr.8 în si minor, Neterminata, F, Mendelssohn, Simfonia nr.4 în La major, Italiana, părțile I și II,F.Mendelssohn, Simfonia nr.4 în La major, Italiana, părțile III și IV.
Rebecca Mihai, Florin Alexandru Grămadă, Alexandru Ionuț Mija, Alexandru Ilie.

Sunt extraordinari, în freamătul tinereții lor, în emoția frunților transpirate!
Sigur  că și prin buzunarele lor  și ale părinților  va fi dat năvală criza.
O sfidează! Sfidează și  prezentul cenușiu  în care cultura este cea mai săracă dintre Cenușărese!
 Cred în ei , în  viitorul culturii!
Împreună nu adună 100 de ani.
Adună zile și nopți de muncă, răbdare, renunțare la copilărie, Alexandru Ionuț Mija cântă la  vioară de la șase ani, de exemplu.
Talent, încredere, efort, dăruire.
Diplome, flori și aplauze în ropote!
Un buchet proaspăt  de speranțe!!



fără titlu


Speră pentru tot ce este mai bun, dar pregătește-te pentru tot ce este mai rău !


joi, 16 septembrie 2010

doar gând

In dimineața asta aș vrea să fiu vrăjitoare.
O vrăjitoare cuminte.
Sa insăilez, pe un portativ gureș, vorbele porumbeilor adunați la fereastră, în așteptarea micului dejun.
Să presar apoi , peste tot , mireasma verdelui, proaspăt încă, a bănuților mesteacănului, rotindu-și tăcut privirea limpede peste blocurile din jur..
Sunt atât de blânzi in adierea vântului!
Se alintă sub atingerea frivolă a razelor răzlețe!
În dans aiurit de brațe cu degete lungi, frunzele clipocesc, zbenguindu-se copilărește.
De ce ar fi triste?
Sau , cine stie?
Din conurile bradului aș face un șirag.
De mărgele.
Pentru toate drumurile. Care vin.
Sau care pleacă.
.. nu sunt vrăjitoare.
Sunt .
Ce suntem?

miercuri, 15 septembrie 2010

între generații

Ne adunăm pe aici, vorbim , de una de alta, vremea trece..
La doi pași e lumea adevărată. Cu necazurile ei. Necazuri mari, chiar dacă sperăm să se șteargă de la sine, precum mai ieri- alaltăieri datoriile unora . N-au toți noroc.

În urmă cu niște ani buni, când luam salariul, totdeauna am preferat verbul a lua, nu a primi , asta se întâmpla în primele zile ale lunii și apoi la jumătate,  împărțeam banii conform listei. Ratele nu erau la mine!!
Nu era ușor deloc, dar trăiau părinții, erau buni gospodari, așa că mâncarea nu era deloc o problemă.
Când vecinii și cunoscuții mi-au aflat meseria, au început cererile pentru pregătire suplimentară.
Bugetul a fost bine rotunjit. Prin muncă foarte serioasă- la școală și acasă.
Vacanțele aveau farmecul lor, două săptămâni la mare sau la munte, cu bilete de la OJT- am plătit cotizație degeaba sindicatului, restul zilelor, la țară.
Frumos!
Seri lungi, cu prietenii și familia, lectură, săptămânal reușeam să-mi cumpăr o carte, plimbări în locuri dragi, rude, ceaiuri, că pe vremea aia nu erau discoteci, volei pe terenul de sport al școlii unde am învățat, nunți, filme la căminul cultural.
Nu spun de câte ori am văzut l-am văzut pe Morandi , În genunchi mă-ntorc la tine..


Ieri m-am dus să-mi cumpăr abonamentul la filarmonică.
Eram prima, așa că neavând din ce să mi se dea rest, am intrat alături, la Casa cărții. Eu și vânzătoarea. M-am jenat să-i cer să-mi schimbe. M-am plimbat printre rafturile doldora de cărți, mirosea a proaspăt, pentru o clipă am uitat că nu mai sunt nici elevă, nici studentă, nici tânără mămică. .
Am visat cu ochii deschiși, măngâind coperțile lucioase. N-am putut pleca fără două cărți.
Cadou, la inceput de an școlar.
Vânzătoarea, o tânără drăguță și politicoasă, a intrat în vorbă cu mine. Chiar nu știu cum s-a intâmplat. Așa am aflat că are un salariu de 730 de lei, da, 73o de lei, stă cu chirie, ea zicea în chirie, așa spun toți tinerii, are o fetiță in clasa a doua.

M-am rușinat in sinea mea.
Da, exact așa s-a intâmplat.
M-am simțit vinovată. Eu îmi pot oferi un abonament, o carte..




marți, 14 septembrie 2010

când fiecare frunză e o floare

O măgulesc poeții. O  laudă compozitorii. Pictorii  o imortalizează în toată splendoarea ei de Doamnă..  
 Doamna melopeelor.

Se simte în   foșnetul uscat al frunzelor de  porumb. În iarbă  ofilită, fără voie, în mișcarea leneșă a crengilor de ulm.
Se strecoară  tiptil,  își uită  rangul , ocolește de câteva ori grădina,   n-o sperie  zăvorul porții, caută un loc ferit, prinde viteză și sare ștrengărește gardul.
Se amestecă  tiptil printre  flori. Se dă tumba.  Le rupe fustițele colorate, le fură pălăriuțele ușoare,  lăsându-le  rușinate în straie ferfeniță. Le părăsește fără pic de remușcare.
Pârjolește ramurile timidului vișin.Nu-i pasă.


Îi plac merele rumene, coapte. Își umple poala, coboară hoțește, ia, în treacăt câteva prune, de poftă, și se așterne pe cărarea  dinspre vii.

Strâmbă  de sus năsucul fin, ciugulește câteva boabe zemoase, lăsând dâre  lungi de lacrimi .
 Seara vine brusc. Obosită, își caută culcuș la marginea pădurii.
 Intre ierburi și frunze moi.
De după un nor, prietena ei, luna, își flutură  discret batista de regină.