joi, 23 februarie 2023
miercuri, 22 februarie 2023
ani de liceu
Dacă este să mă uit cu ochii minții și ai sufletului la anii mei de liceu, văd doar partea aceea luminoasă, mângâiată de o blândețe înțeleaptă. Sigur că vor fi fost și neajunsuri, temeri și spaime.
Se făcea carte!
Rămânea timp și pentru visări de-o clipă, pentru bilețele și întâlniri pe coridor,departe de ochii iscoditori ai domnișoarei Lupescu, pentru plimbări pe sub castanii de dincolo de gară, un film, o poveste copilărească, un tren, care vine, altul ce pleacă.
Zic că sunt ceea ce sunt grație unei școli serioase, cu pretenții, poate, uneori exagerate, cu emoții, astăzi devenite calde amintiri, cu ascultări și teze dificile, cu întrebări, câteodată, parcă, într-o limbă necunoscută.
Un dor blând pentru toate!
Limba Română- o doamnă duioasă, cu ochi și gesturi de mamă.
Limba Latină- profesoara perfectă: cultă, distinsă, artistă!
Limba Franceză- tânăra elegantă, de care toți băieții erau îndrăgostiți.
Limba Rusă- babușka.
Istorie- ce doamnă!!
Geografie- cea mai cultivată profesoară, știa atâtea, că te rușinai să nu înveți.
Economie politică- spaima unora.
Matematică- mai ușor...
Chimie- dacă spun ”babacu”, ar tresări, din lumea lor de umbre, chiar și cei mai tari, olimpicii naționali: Nelu Voicu și Mituș.
De voie, de nevoie, am învățat chimie! Știu și acum tot felul de chestii.
Fizică- trei profesori, total diferiți, ultima, fizicuța. faină profesoară!
Biologie- cochetă, carismatică.
Desen tehnic- doamne, ce emoții, pentru fiecare oră. Profesorul erudit!
Muzică- excepțional profesor cult, elegant, exigent. Compozitor.
Atelier- spaima zilelor mele de luni.
Dirigenție în primii doi ani,Doamna Liana Alexandrecu, Profesoara noastră de de Latină- toată stima!💓
În următoarele două clase. Babacu. Ce să spun? nu cred că-l interesa vreun pic ce va fi cu noi. ”Ali- Baba și cei patruzeci de hoți”😆
Chestia este că a fost ceva minunat: câțiva tehnicieni și asistente medicale și vreo 25 de absolvenți ai Învățământului superior profesori, doi medici, economiști, ingineri, un arhitect, un general ( nu sunt chiar sigură).
Și timpul, care nu-și uită niciodată mersul...
luni, 20 februarie 2023
duminică, 19 februarie 2023
în lumea tăcerii
Ce spun o să ți se pară aiurea. Sau nu te va interesa.
O spun, pentru că nu prea îmi dispare scena din minte.
Ieri, de „Sâmbăta morților„, cum se întâmplă de sărbători, mai ales, la cimitir, venise foarte multă lume. Mașini- o mulțime, staționate, una în spatele alteia, de la capătul bulevardului, până la stadion.
De la volanul uneia, uite că nu m-am uitat la număr, a coborât o femeie, sub 30 de ani, urmată de o fetiță.
Femeia a îmbrăcat rapid un fel de pulover lălâu, cu o gaură mare în partea de jos a spatelui, și-a acoperit părul cu un batic cenușiu spre negru și a luat cu ea o sacoșă mare, goală.
Fetița a luat și ea o pungă albastră de plastic, tot goală.
Ambele au intrat în rândul persoanelor care se apropiau de intrarea în cimitir.
Fetița voia să se păstreze alături de partenera ei, care a împins-o mai în față.
Eram la doar câțiva pași de ele.
Fetița devenise insistentă, chiar agresivă, cerând oricui: îmi dai și mie un ban?
Le-am pierdut din vedere, de altfel, scena mă enervase teribil.
În dreptul intrării, staționa o mașină de poliție.
Cimitirul era ca un furnicar.
O mulțime pestriță ocupa aleile:: femei, bărbați copii, unele care chiar mergeau să-și plângă morții, altele cerșind agresiv.
Undeva, o bătrânică, curat îmbrăcată, cu o privire tristă, albastră, căuta către nicăieri.
I-am dat unul dintre pachețele pe care le aveam.
Am citit în uitătura ei duioasă ceva din smerenia femeii de la țară, care, deși ajunsă la limita disperării, nu cerșește.
Așteaptă.
M-am întors pe aceeași alee. bătrâna mânca frumos, tihnit parcă, fără să privească înainte sau înapoi. 💓
miercuri, 15 februarie 2023
soldăței strălucitori
Au suportat câteva nopți geroase,s-au speriat și ei de cutremur, se minunează de toate...
marți, 14 februarie 2023
Nu ajunge să trăieşti viaţa,
trebuie să o câștigăm„,
Victor Hugo, ” Notre- Dame de Paris”.
Era în vara lui 2018.
Eu și Rodica Semartian, fosta mea colegă de liceu și bună prietenă, ne-am dorit să revedem Franța. Era un dar pentru sufletele noastre!
Ne-am dus în Normandia.
A fost o excursie bogată,frumoasă, densă, captivantă.
Sacré-Cœur, ne-am zis apoi că nu se știe dacă vom ajunge vreodată în Orașul Luminilor, așa că, într-un suflet, ne-am dus la Notre- Dame.
Soarele ardea, o încolăcită coadă stufoasă cupridea curtea,, eu nu credeam că mai avem vreo șansă de a trece pragul măreței zidiri.
Rodica mi-a smucit mâna, ne-am strecurat hoțește , când pe lângă, când pritre oameni, poate că unii ne apostrofau, dar nu am cedat.
Pentru un sfert de oră, ne-am aflat în interiorul Catedralei!
Câteva poze, mai mult în fugă...
joi, 9 februarie 2023
bucuriile părinților sunt tainice
În copilăria mea și chiar în adolescență, într-o casă mai mare sau chiar micuță, trăiau trei generații: bunicii, părinții și nepoții.
Cu timpul, au rămas doar părinții și copiii lor.Mai apoi, copiii s-au dus care încotro. Au rămas părinții.
Sau doar unul dintre ei.
Astăzi, auzi tot mai des vorbindu-se despre singurătate.
Și despre medicamente care ar trata-o.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)