emoții de toamnă

Păstrez, cu un anume fel de tandrețe, câteva manuale din liceu: română, franceză, psihologie, astronomie.

În fata cescuței de cafea, revăd niște însemnări,în creion sau cu stiloul, pe marginea unor texte frumoase.

Rând pe rând, apar dintre amintiri chipuri dragi: fete și băieți, mersul elegant, printre bănci, al " franțuzicăi", tânăra noastră profesoară de care mai toți băieții erau îndrăgostiți.

Mi-e dorde auriile noastre toamne, cu bilețele ascunse prin buzunare de sarafan bleumarin, cu promisiuni de neuitare,pe sub castanii din preajma peronului, cu extemporale si cu mult doritele învoiri de sâmbătă.

O fi stiind careva când a fugit ultima zi de adolescență?💓

toamnă de regăsiri

Dacă ar fi să consideri că  emoțiile ar putea fi  ceva material,ceva  din care să poți  croi haine care să-ți placă. mătase, stofă, bumbac, emoțiile mele ar îmbrăca trăirea fiecărei rochii. 

 Mătasea- ce  fină și duioasă! 

Stofa-elegantă și caldă! 

 Bumbacul- nu chiar aspru, dar nici  prea aproape de suflet. 

La asta mă gândeam acum, când am ajuns acasă, după o mică excursie într-un orășel în care mi-am petrecut  primii ani de meserie.

 Patru. 

   Cât de  aproape de suflet  au  rămas  amintirile  mele, din acei ani?

Astăzi, a trebuit să mai dau de capăt uneia dintre multele probleme  acumulate în acest an dificil. 

 M-am dus în oășelul de care sunt legate experiențele mele de foarte tânără profesoară. 

 Costești! 

  Un nume, care îți spune  ceva  sau  nu, ce pot să-ți amintesc este  că  există niște  informații  stranii, în legătură cu acest loc, despărțit  de nu prea mulți km de Pitești- acolo, a fost, cândva un mare și tragic eveniment, un incendiu produs de Paști, în biserica  așezării. 

A fost prăpăd. 

În soarele dimineții finalului de octombrie, orășelul  poartă  haine curate, colorate mai mult în auriu, lumea este grăbită, multe mașini, figuri ca peste tot, deloc vesele.

  În fugă, asta este viața mea- am  revăzut ceea ce se numea „Școala specială”, unde am fost încadrată ca „ profesor-defectolog„.

Este vacanță, așa  că și copilașii care își petrec  viața  acolo erau și ei plecați.

 Clădirea  s-a colorat, sălile de clasă sunt  mobilate modern, nu prea am găsit  pe nimeni dispus  să schimbăm o vorbă/ două despre  cum  mai  merg lucrurile. 

Am căutat, printre  multele case  moderne și printre  blocuri, modesta, foarte modesta  cândva, casă a pionierilor; cineva îmi spune  că  s-a construit ceva frumos pentru  copii.

 Am revăzut, tot în treacăt, drumul către  „Zorile”(zilnic, fie ploaie, zăpadă  sau   vânt, parcurgeam, pe  jos  4 km  dus-întors, de la  gară până la școală). 

Am părăsit orășelul  tot în grabă....  

La Albota,altă școală cu amintirile ei, am zărit clădirea.  

Se făceau reparații.

Ca mai peste tot,locurile și clădirile poartă  haine  croite  modern.

 Doar  drumul este același. 

Cărările  din sufletul meu  sunt duioase.

Astăzi, am înțeles mai mult ca oricând că, oricât de mult ai urca  pe scara  trăirii, oricât de adânc ai săpa în suflet, nu  poți ieși din sine.

În esență, cred că darul cel mai mare, pe care ți-l poți oferi tot tu, este sensibilitatea.

Este zi, este  noapte, este soar  su   răcoare,  ea  există  în suflet. 

Dacă o cauți,  acolo o găsești.

parcă niciun alt anotimp

 nu are grația   toamnei.
 

Vor fi existând drumuri perfecte?

 Îmi plac drumurile țară; poate pentru că( furo metaforă dragă de la uriașul Geo Bogza) le-am cunoscut de pe vremea când alergau „cu picioarele goale în țărână.”

Au ele, drumurile astea șerpuite, poezia lor: când aspră, când netedă, obosită, ori molcomă.
Urcă și coboară, își mai trag sufletul pe la câte o răspântie, își umezesc fruntea în ciutura vreunei fântâni (trebuia să folosesc imperfectul verbal),așteaptă să treacă lumea, cum o fi ea rânduită, și se opresc la margine de sat, de pădure, de oraș.
Drumul!

Prieten bun al călătorului!

”Pe o pânză de păianjen”

 Astă seară, pe scena Casei Sindicatelor, Pitești,

„Pe o pânză de păianjen„,

de Alexandru Popa, regie: Vlad Zamfirescu, scenografie: Mădălina Marinescu.

Îmi era dor de lumea iubitoare a teatrului,cea de pe scenă, dar și cea din sală, de rumoarea sălii de dinaintea începerii spectacolului.

Fețe zâmbitoare, parfum de toamnă, șaluri și eșarfe, o lume care vrea să uite problemele de peste zi.

Protagoniștii serii:

Vlad Zamfirescu – Andu,

Medeea Marinescu – Alma,

Mirela Oprisor – Lori,

Andi Vasluianu – Petru,

Diana Roman – Doroteea,

Într-o construcție scenică modernă, cu emoții și multe întrebări, hohote de râs, bun-gust, comic de limbaj și de situație, glume și idei, psihanaliză, trădări și regrete, tandrețe și, dincolo de aparențe, drama insului-elefant, ”pe o pânză de păianjen„care nu vrea să devină povară pentru cei dragi.

Eterna problematică a cuplurilor care ajung într-un moment de cumpănă.

Soluția?

Retragerea, nu în sine, ci undeva, dincolo de lumea dezlănțuită.

„Două tabere„, adevărul, care adevăr?

O lume în care cineva poate fi ceea ce i se năzare să fie.

Cine deține adevărul?

Viața însăși.

Pânza de păianjen, cu multitudinea ei de variante.

„Oricine pleacă trădează...„ oare?

Du-te și vezi piesa!

O echipă formidabilă!

Îmi place

Comentează

Distribuie

Cine se trezește de dimineață deschide bine ochii

 La doi pași de noi- războiul .

Moartea.

Pe aici, alte chestii.

Aveam de pus la locul lor niște treburi cu vreo câteva instituții, a căror menire este să se afle în slujba omului, indiferent cine este el( zic eu, care achit, la timp, toate taxele și impozitele).

Nu oricum, cu bani mulți.

Ai ghicit :gaz, electricitate, căldură, arendă etc.

Am început cu cea mai la îndemână.

”-Doamnă, astăzi nu se poate, sunați mâine, după prânz, da?”.

Ce puteam să zic?

La cea de-a doua instituție,uriașă, ca înălțime și ca suprafață, aflată la ieșirea din oraș(aveam să aflu abia astăzi, că așa-mi trebuie, dacă nu mai avusesem nevoie până acum și nici nu citisem pe net că și-a schimbat locul, dar lasă că nu-mi prinde chiar rău plimbarea la început de săptămână),aveam două probleme, pentru care mă pregătisem cu documente, în original și în copii,și răbdare că ,dacă nu ai, nu prea trebuie să treci pe acolo.

Bun!

Număr de ordine, așteptare, mai trag cu ochiul în stânga, în dreapta, vine lume,doamnele din spatele ghișeului se mai duc și ele pe ici, pe colo, trece vremea, se apropie prânzul, se strigă numărul meu, sunt fericită cam pe jumătate.

Parcă am o presimțire.

Domnișoara este bine fardată, bluza albă cam șifonată pentru început de săptămână, un gândac dungat se așază pe teancul de hârtii, mâna vigilentă îl prinde sub un șervețel.

Urmează studiul documentelor, eu mă uit și ascult.

Școlărește.

Colega din spatele celei care îmi citește hârtiile:

.„-Dragă, mi-e o foame, de mor !”

domnișoara cu gândacul:

” Și mie, la fel” !

Mi se spune că doar prima problemă se poate rezolva acum, cealaltă rămâne pentru primăvară, eu mă bucur, într-un fel

(chestie de plafonare).

Tot vânătoreasa dungatului zburător:

„- A căzut sistemul?

Ridică o sprânceană către mine:

Asta e.

-Vă sunăm mai târziu sau mâine.... mai bine, miercuri, da?„

În curte este plăcut: arbori, bănci, chiar și flori, toamnă.

Mă gândesc că aș fi putut fi, cumva, mai fermă, poate că ar fi trebuit să solicit să ajung la un șef ceva.... n-am făcut-o.

La ce bun?

A treia instituție este în centrul orașului.

Același ritual: număr de ordine etc.

Trei ghișee, trei doamne .

Nu sunt deloc nervoasă, am băut apă, am ronțăit câteva cubulețe de ciocolată, am energie, așa că văd și aud.

Două cliente, mai în vârstă decât mine, au probleme cu termostatul de interior, cu centrala nouă, care nu pornește.

Numărul meu este strigat, așa că freamăt de bucurie!

Chiar a meritat, am rezolvat ce trebuia!

Acasă mi-e bine de tot, dar ceva nu-mi dă pace mai am de dus trei exemplare semnate și parafate de Asociația de proprietari într-o instituție situată foarte aproape de casa mea.

Vreau să mai bifez o ”rezolvare”.

_ Bună ziua, bună ziua!

( este altă doamnă de serviciu, a mutat și biroul cu fața spre ușă, pisica este la locul ei de pază)

Citește hârtiile ( am aflat de ceva timp că nu în toate orașele există treaba asta, adică să achiți în lunile când se dă căldură o taxă la ”termo- calor”, pentru căldura care vine prin țevi;eu am centrală de apartament, dar ce contează?)

_ Vă anunțăm noi, când veniți să luați aprobarea....

La ieșire, pisica mă privește cu admirație!

Alergăm

Eu mă grăbesc (nu chiar tot timpul).

Tu fugi.

El aleargă.

Noi nu avem timp.

Când eram copil, auzeam o vorbă:Stai, măi omule, că nu a  băgat Dumnezeuzilele în sac” !

  Lumea a uitat, parcă, pasul cuminte.

Cine să mai aibă astăzi vreme să se gândească la prima lui școală, la  tocul cu peniță, la băncuța de lemn, la emoția vederii catalogului? 

   Educatoarea,învățătoarea, prima dirigintă, întâii profesori  sunt, probabil, imagini mult prea îndepărtate....

 Deunăzi,în grabă, cum altfel, am trecut pe lângă prima mea școală  construită în vremea negalabilului Spiru Haret. 

De acolo au pornit strădania mea și dragostea  pentru lumina cărții.

Știi ceva?

  Nu ai  fi nimic în lumea asta, dacă  nu te-ar fi ajutat  familia și școala. 💓💓

Așa  cum au fost ele.

   Ești câte un pic din fiecare!

La mulți ani de Ziua Educației!💓

JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.
Propus de pedagogul elveţian Robert Dottrens.