cât învățăm din întâmplări?

Legendă, întâmplări, învățăminte

”Puterea,dacă are drept temelie dorința de a domina, este doar o ambiție

stupidă.
Dar dacă este act de om creator și acțiune de creație, atunci slăvesc această putere.”
Antoine de Saint- Exupery

Puțini trebuie să fie cei care n-au auzit despre gloria celui mai mare cuceritor al antichității. Era fiul regelui Filip al II lea al Macedoniei și al reginei Olimpia . A a venit pe lume în noaptea când templul lui Artemis s-ar fi făcut scrum.
Mama lui l-ar fi convins mai târziu că adevăratul său tată era însuși Zeus.
Istoricul grec Arrian îl vedea puternic și frumos cu un ochi căprui, închis ca noaptea și unul albastru ca și cerul, Plutarh îl găsea violent și impulsiv. Profesor i-a fost Aristotel..
La 20 de ani, după asasinarea regelui Filip, Alexandru a devenit rege.

Alexandru cel Mare.

Imperiul lui s-a întins, în 13 ani, de la hotarul Chinei , până în Europa și Egipt.
Se povestesc multe despre meritele lui de cuceritor , despre iubiri și înfrângeri, despre măreție și cădere.
Ceva, parcă, ar trebui să recitim acum:
la 33 de ani, aflat pe patul morții, și-ar fi chemat lângă el generalii și le-ar fi încredințát tainicele-i dorințe:
să-i fie purtat pe umeri sicriul de către cei mai renumițí medici ai vremii
toate comorile sale, adunate în timpul vieții, să fie împrăștiate pe drumul către mormânt
iar mâinile să-i fie lăsate în afara sicriului, să le vadă toți.
Cu ultimele puteri, el și-a explicat gândurile:

chiar și medicii celebri sunt neputincioși în fața morții,
Comorile adunate în timpul vieții rămân pe pământ.
Ești rege sau sclav, tot cu mâinile goale treci dincolo..
Nimic nu este mai de preț decât timpul trecerii prin viață..

Traversăm cea mai grea perioadă a omenirii.
Cât învațăm din întâmplări?
p.s. fă-ți timp și vezi filmul!️

vorbe, dar ce vorbe...

Cinci săptâmâni de stat în casă. Coșmar!
 Eu,  drumeața, iubitoarea  de  mers pe jos, de  cules flori, frunze și gânduri...
Prizonieră în propriul apartament, de la  balconul căruia   văd ce nu  voiam să știu, aud  ce  mă supără și-mi displace rău de tot.
Și , peste  toate astea, domnul acela, savantul, dacă asta o  fi, cu teoria lui despre „categoria  vulnerabilă„. 

 Nu este frumos să înjuri în gura mare  să te audă toată lumea,  dar așa-mi vine câteodată, nu  să dau cu  cuțitu-n peatră, vorba unei foste colege de cancelarie, profă de chimie, pe care o imitau elevii  cu aceast nevinovat „ peatră„...
 Aș vrea să dau și eu  cu ceva după cineva, mă abțin, că sunt o doamnă . Închisă în  casă de frica  coronului, la care  se mai adaugă și  avalanșa   produsă de ”teoria” savantului  cum că  mulțimea  vulnerabilă ar trebui  izolată în nu știu ce loc .

Știi ceva?( vorbesc și eu cu cine are vreme să mă asculte)
 Când au decis unii ( iar aș fi  zis o înjurătură, dar  nu se cade)  să  mă pensionez, Doamne, cât mă sâcâie vorba asta „pensie„ cu toate rudele ei , verbe, substantive, adjective,  eu, profesoara, eram  într-un moment de  maximă forță intelectuală:citisem atâtea, știam atâtea, voiam să  fac atâtea!
 Brusc,  a trebuit  să plec acasă, la  cratiță.
 Sindicatul mi-a oferit  o lenjerie de pat și un set de pahare. 

 Fain cadou!  nici că se putea ceva mai inspirat!
 NICIO CARTE....
eeee,  ce să fac?  n-a fost simplu deloc, teoretic  știam  ce ar trebui  să fac, practic  a  fost, vorba  elevilor mei, „ nașpa”.
  Și au trecut niște ani.
 Eu, cu ale mele.
  Și  vin liliecii ăia chinezești, aduc virusul,  hai în cutiuțe, oameni buni, dacă vreți  să  mai trăiți.
   Și  tocmai când  începusem să număr  câte zile mai sunt până pot să  văd pădurea, și  florile, și forfota lumii, vine domnul acela, cecetătorul, care  zice  că  mulțimea „ vulnerabilă  să fie  dusă nu știu unde.
  Eu respect fiecare meserie.  

 S-ar trăi greu, cred, fără  tot felul de oameni pricepuți.
  Dar,
cine le dă dreptul unora  să se creadă  niște  dumnezei  aici, pe pâmânt?
Cum rămâne  cu  traumele pe care le produc  vorbele lor? traume  comparabile  cu  virusul  însuși.

”Ce nu ar da Sofocle și Virgil

Pe lampa noastră cu fitil

Și pe cutia noastră cu chibrituri!

Și purpură, și lauri, și nimb-oval, și mituri...”

Tudor Arghezi

La cei  86 de ani, câți a împlinit în octombrie, mătușa mea își păstrează   frumusețea obrazului, a  sufletului și, mai ales, a comportamentului.

Rareori, ar spune ceva rău despre cineva, oricum s-ar fi purtat acela  cu ea.
 Este sora cea mică a tatălui meu. 
Vine din generația  miilor de  copii, care la 14 ani, au plecat în București să-și facă un rost.

 Nu i-a fost ușor deloc. A intrat într-o lume   nouă, total necunoscută. Niște rude apropiate  au exploatat-o  fără milă. Vărul ei primar era ”cineva„ în orașul cu sute de tentacule.
   Fetița a  plâns, s-a zbuciumat, a strâns pumnii ei  fragili.  Fiecare zi a fost o  nouă provocare, o  altă încercare.  Și-a completat  studiile, cum a putut, locurile de muncă  s-au tot schimbat.

Binele a venit și  el, la timpul  lui.

  Când am cunoscut-o, eram  în clasa a III-a.
 Bucureșteanca  purta păr lung,  fustă  gri de stofă , pantofi cu  tocuri înalte.

De anul acela se leagă  primele mele daruri primite:  două cărți. ”Nuielușa de alun” și ”Palatul de argint”. Lângă ele, un creion chimic.
 Tu ai scris  cu un asemenea creion?
  Scrisul nu se ștergea!
   După o vreme, când a venit la noi, mi-a adus o bluziță  albastră, cu buline albe!
Eram atât de mândră  că,  dirijând corul școlii, îmbrăcată cu bluzița  nouă, care nu era  chiar nouă, dar era adusă din București,  mi-am încheiat  misiunea  cu o strofă mai devreme.
 Copiii  cântau fără dirijor, audiența- lumea toată a satului-a crezut că este  ceva  „actoricesc” și a aplaudat frenetic!
Mătușa mea bucureșteancă  a lucrat, mare parte din viața ei , într-o librărie din Drumul Taberei.
   Printre cărți, caiete, păpuși cu pantofiori de lac, mașinuțe, ghiozdane,  cerneală, sugativă, hârtie  creponață,  penare, ilustrate. .
 Le-a iubit ca pe niște copii care  primeau mângâierea degetelor ei  frumoase!

Deunăzi, am vorbit la telefon.
  Își păstrează   tonusul,  se bucură de   conversații cu nepotul ei, psihologul din America, se uită la  niște filme, ascultă una, alta.
 Are și tristeți,  în scurtul  program liber acordat între  11 și 13, încearcă să se ducă la farmacie.  Lista  nu este chiar modestă, soțul ei , mereu,o mai îmbogățește.
De două ori, a trebuit să se întoarcă acasă fără medicamente.  Coada a fost prea mare.
La întoarcere, ar fi riscat să primească amendă. pentru încălcarea  ordonanței.

  M-am gândit cu tristețe  la vorbele ei.
 Tristețea a fost și mai mare când am văzut pozele cu un primar bucureștean care  se plimba, nestingherit,  cu bicicleta  prin parcul  Lui.( și cu iubita)
 Da, da, parcul lui, pentru că așa a rezultat din ce spuneau polițiștii locali.

Dura lex??

pecetea darului

Motto.
” Fericirea, zeii  le-o invidiau muritorilor..
Cu Dumnezeu este altfel: nu numai că nu ne pizmuiește fericirea, dar ne și îndeamnă neîncetat să fim fericiți, ne  promite fericirea, ne-o prepară.”
Nicolae  Steimhardt, ”Jurnalul fericirii, , pagina 386.

Cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,
 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,
 prin zorii iviți între pleoape grele de somn,
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui,
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,
Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

căutam un motto pentru gândurile mele

Am deschis, la întâmplare”Versuri„, de Tudor Arghezi
„”Se-nalță, iată-i, ridicați   în zare,
 Cocorii-n rânduri  călătoare...”/ 267. 

 12,15/ 9 aprilie 2020.
O anume activitate  gospodărească  mi-a permis  să mă folosesc și eu de  cele  două ore alocate, zilnic,  nu-i așa?
  Înarmată  cu tot ce trebuie- nu-mi plac selfiurile, că, altfel,   m-aș fi arătat și „cu mască „- pornesc  pe alee.
Este o superbă  zi de primăvară !
 Aproape că ar trebui să scriu  cu majuscule!
Verde crud, ramuri vesele,  toate culorile curcubeului  în  corole  vesele, triluri nestingherite!

Apare un individ, îl știu foarte bine,  că locuiește  în același bloc, de fapt, pe aceeași scară cu mine, este  cu vreo doi ani mai mare decât  primul meu fiu. 
 Nu posedă  mască.  Fumează. 
Ține în mâna  dreaptă două  franzele,  neacoperite, bineînțeles.   Aștept să  se deplaseze  , astfel încât să păstrăm  distanța   corespunzătoare.
 Individul  înaintează.
 Mă   duc eu   mult către gardul  viu.

Ceva mai departe,  aproape de melcul de gunoi,  un fost elev- cred  că  numără cu vreo  zece ani mai puțin decât   fumătorul-  omul poartă mască și mânuși, a dus  gunoiul-  mi se adresează  cu  o voce tristă:
_ Sărut mâna, doamna dirigintă!
(  este  proaspăt  proprietar în blocul   paralel cu  cel în care locuiesc; 
la școală, nu era premiant, nu era  nici în ”eșantionul  doi”, era un copil cuminte, sfios și  aspru încercat de  viață.

De dimineață, am citit câteva „reportaje de război”, care   m-au  tulburat   mult.
 Profund.  În spitate,  în aer, conducând avioane, Eroii  luptă!   Se sacrifică.
 Au  familii. Iubesc  viața!

 Printre noi,  oamenii obișnuiți, vegetează   și ființe  botezate  întâmplător oameni.
   Ce bine că sunt  puțini!

despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?

Despre a înțelege că atunci când ești numai tu cu tine nu ești singur

 sau

 Ce fac în vreme de pandemie?

Alungată de soare, zăpada și-a  pierdut  și  haine, și încălțări.Ca să se învețe minte: i-a trecut vremea.
  Crengile  brazilor și-au primit doza  de verde crud.
  De după perdea,  nu-mi dau seama dacă  mugurașii mesteacănului  și-au scos  scufițele,  până aseară scufundate în  alb  rece de  nea.
Guguștiucii s-au trezit cu noaptea-n cap, într-un cor  fără  dirijor!
Unde or fi dormit , că  uite își încep treaba  fără să le ceară careva.
Să fie, oare, primăvara asta atipică  doar o promisiune?
Mi-e dor de pădure! de liniștea ei  cu plete verzi în  pâlcuri de micșunele, de copii pe role  sau în cărucioare.
 Nu, nu am voie să mă plictisesc, cum nici tu nu te sperii  că stai prea mult în  sufragerie, nu-i așa?

De mai multe ori, am săltat  de pe noptieră  o carte  pe care  simțeam că nu pot să o citesc , o carte despre sacru, despre impact, despre umor negru, despre   magie și mai neagră.    Aseară târziu,  mi-am învins vlăguirea, m-am războit  cu  mine însămi și , chit  că recitesc sferul pe care îl parcursesem în vară.
Am ajuns ( din nou) la pagina 52.

  Ți-aș recomanda-o, poate  chiar te interesează ;  o să fac asta doar după ce  duc lectura  la  pagina 490.
Autorului i-a luat doisprezece ani  să  scrie romanul..

Ce vreau să-ți spun este că am mai citit una dintre cărțile lui.

Atunci  nu trebuia să  stau atâtea ore în casă, mergeam și la școală, unde  zău, am muncit   cât  m-am priceput eu de bine, de cinstit, de serios.

Vezi, acum am atâta timp și  mă tot   învărt de colo până colo...

p.s mi-am făcut  program de lucru: zilnic, trei ore de lectură.

”Balul  căzuse  asupra ei dintr-odată, cu luminile, zarva și  parfumurile lui.„