duminică, 27 decembrie 2015

un posibil răspuns

la o posibilă întrebare: cât suntem (de) adevărați/cât suntem „actori„.
Că actorii sunt oameni ,nimeni nu poate nega;
că toți oamenii ar fi actori este o chestiune discutabilă.
Ca să fii actor, trebuie să ai talent.
 Și încă mult mai mult-acel ceva , care să te facă special. să treci de la o stare la alta,să îți asumi nu- știu câte -stări, câte existențe, câte destine...și toate astea, fără ca personalitatea proprie să fie afectată în adâncurile ei.

Și noi , oamenii obișnuiți, suntem în fiecare zi, dacă nu, chiar în cuprinsul aceleiași zile, alții- în funcție de conjuncturi, de oamenii pe care îi întâlnim, de relațiile noastre, serioase sau întâmplătoare.
Cineva zicea că împrumutăm măști, le purtăm o vreme, le abandonăm, construim altele, și tot asa.

O fi, cine mai știe?/

Jucăm roluri- unele dragi, altele costisitoare, unele dureroase, zâmbim, lăcrimăm, suntem regizori fără specializare, actori cu sau fără cortină, nu cerem aplauze, viața ne dăruiește ce vrea ea...

vineri, 25 decembrie 2015

ispita credinței

”Dumnezeu, desigur, face minuni, dar când binevoiește-și istoria Bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese și nici obțínute prin somațíi”, 
Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii„, pagina 183

LA MULȚI ANI, CU BUCURII !

marți, 22 decembrie 2015

Repetabila, mereu noua poveste

Nu vă îngrijorați   cu privire la înălțimea bradului de Crăciun: pentru copii el va părea întotdeauna mai mare decât Himalaya.

 Larry Wilde

 

Brăduleț, brăduț drăguț,

Ninge peste tine,
Haide, hai în  casa mea,
Unde-i cald și bine.
Pom de Anul Nou te fac
O, ce bucurie!
Cu beteală-am să te-mbrac 
Și steluțe- o mie...

Însoțită de un brad falnic cu beteală prinsă în plete, poezioara încheia  abecedarul. 
 Carte cu miros de cerneală, joc neobosit  în  semne  rotunde, albastre și roșii,  cuvinte dragi, de-o vârstă cu uimirea, în vârful peniței,  propoziții  cuminți,  cocori și  copaci, fluturi și case , raze de soare.
 Transmitea căldură!
 Nici vorbă de teamă.//
 Talițu, bunicul patern,  a adus o creangă mare de brad. Ceva rar, aveam să-mi dau seama câțiva ani   mai târziu, pentru că în satul meu de câmpie  copacul mereu verde  nu-și  găsise încă locul
Mama  a gătit creanga  cu mere, bomboane și rățuște pufoase, cumpărate de cu toamnă din Târgul Titului. 
 Balans nestingherit  în  fir de elastic!
 Sub pom, un coș cu  gutui parfumate!
În fiecare an, fără vreo excepție, împodobesc  bradul!
Rescriu în gând povești,  culeg  imagini  dragi, pași șovăielnici,  râsete în foșnet de cutii  aruncate de-a valma,  mânuțe îndrăznețe.

  Pădurile noastre de brazi și-au pierdut  culoarea. Și  viața pulsând  verde.
Pepiniere or fi pe  undeva?
N
etul știe că în parcările supermarketurilor poți  găsi, totuși, marfă  străină.

Puțină lume, nici brazi prea  mulți, cam golașiNu  se simte parfumul cetinei. Înghesuiți în camioane, plecați tocmai din pepinierele Olandei și Danemarcei, de oboseală, și-au risipit aroma în drum către destinație.
 Înfofolit în  plastic, bradul  primește sfios  mângâierea.

O să fac din el un rege!

Păstrezi amintiri cu pomul de Crăciun?


sâmbătă, 19 decembrie 2015

Învățarea

 trece în mod inevitabil prin greşeală şi eşec, înainte de a ajunge la reuşită. Or, educaţia, de cele mai multe ori, nu ţine seama de acest lucru. 
Educaţia are tendinţa de a aşeza greşeala şi eşecul sub semnul infracţiunii, al păcatului, al pedepsei”.
Solomon Marcus

ttp://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Stil+de+viata/BONTON+Cele+10+nevoi+omenesti+povestite+de+Solomon+Marcus

joi, 17 decembrie 2015

finis coronat opus!

  După un timp, s-a furișat pe poarta inimilor noastre ființa unui vals făcut  numai din  farmec și  nostalgie, Mihail Drumeș, 
”Ìnvitațíe la vals„
”Lumină tandră


a fericirii cuvântului
alergând


în paşi de vals,
dăruind misterul...”

 Valsul este teza lui Johann Strauss”Marseillaise   inimii lui”.
O seară  cu scânteieri   verzi și albastre, în ritm de vals , o seară de bun- rămas, nu doar  pentru un alt an care  își  întoarce ultimele file.
În anul care vine, Filarmonica Pitești, concert- maestru Mădălin  Sandu, va avea o casă nouă, casa ei!
Astă seară,  avându-l la pupitrul dirijoral pe maestrul Leonard Boga, și-a încheiat o parte de ani buni, petrecuți  într-un loc unde  a fost chiriașă.

Când pleci dintr-o casă, unde ai fost primit cu  dragoste, iei și lași amintiri. 

Nu am numărat concertele  Filarmonicii noastre, de când s-a ivit ea în viața orașului, știu, însă, că  fiecare seară de joi pe care am petrecut-o în  fotoliul meu de  spectatoare mi-a încălzit sufletul , mi-a transmis acea  stare  de bucurie, pe care doar muzica  adevărată ți-o poate dărui!
 Cu fiecare concert,  Orchestra Filarmonicii Pitești  s-a implicat tot mai mult,  impresionând prin profesionalism, dăruire,  forță! 
Ca mine, sunt convinsă, că  mulți vor fi fost cei  încântați!
 În frumusețea  concertului  de astă seară „Gală  vieneză„  au contribuit, deopotrivă,  orchestra și  trei invitați speciali: soprana Renata  Vari, mezzosoprana Florentina Onică, tenorul  Liviu Iftene.
  Am fredonat și am aplaudat   cu  tot sufletul  superbe piese  din repertoriul unor compozitori celebri: Franz von Suppe, Em. Kalman, Johann Strauss Jr., Donizetti, George Bizet, G. Puccini, Iosif Ivanovici, J. Offenbach.

O seară ca un dar de Crăciun!
Mulțumiri și felicitări, Filarmonica Pitești! 


  Să  ne trăiești întru  mulți ani!Avem nevoie de  muzică, avem nevoie de hrană spirituală!
 Mulțumiri   directorului  Jean Dumitrașcu, sufletul  acestei  mișcări  culturale, care  aduce  frumusețe în  viața piteștenilor !

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Eu las lumea

ca să meargă cum îi place

 dumisale – misiunea 

oamenilor ce vor din

adâncul lor binele ţării e

 creşterea morală a

generaţiunii tinere şi a

 generaţiunii ce va veni. Nu

 caut adepţi la ideea cea

întâi, dar la cea de a doua

 sufletul meu ţine ca la el însuşi.

“Mihai Eminescu, „Timpul”. 

OAMENII TIMPULUI 2015
Gala extraordinară, Iași, 12 decembrie, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”.

Proiectul este patronat de revista culturală”Timpul„.

”Personalitatea este binele suprem„, MIHAI EMINESCU


Secțiunea Educațíe și Cercetare: trofeul a fost înmânat academicianului, domnul profesor Solomon Marcus.
”Pariul meu este: a reuși să dăm tinerilor un semn că viața lor are sens. El nu este câștigat decât într-o mică proporție.
Vă invit și pe dumneavoastră să-l câștigăm!„

duminică, 6 decembrie 2015

între cer și pământ

Acest episod căruia îi spunem asfințit.
Tăcută, pădurea primește printre pleoape mănunchiuri străvezii. Tresăriri de gene metalice, murmur din depărtări, sunete abia perceptibile,indescifrabile forme despicând zarea, migrări de nuanțe,simplă, sfântă solemnitate!
 Nimic nu poate fi mai frumos!

miercuri, 2 decembrie 2015

cu Primele iubiri

la ceas oprit...

A țâșnit fulgerător.
Ca un miracol.
Din fabuloasa catedrală a Mălinilor ninși blând .
În basm de ursitoare.
Bune și rele.
S-a înălțat , în plină zi de iarnă . 2 decembrie. 1935.
A crescut ca un Făt- Frumos. În 21 de ani, cât să umple mii de inimi.
Cu dragoste.
Speranțe.
Cu „Primele iubiri”.
A ars .
Până la capăt.
Într-un alt decembrie, 22, în 1956, Albatrosul s-a așezat printre aștri.
În lumea lui.
Învins de

"Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit
Pasarea cu clonț de rubin.
Iar mâine/
Puii păsării cu clonț de rubin
Ciugulind prin țărână
Vor găsi poate
urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă..."

luni, 30 noiembrie 2015

Facă Dumnezeu ce-o vrea




Chiar pe toți de ne-ați tăia
Nu mă las de legea mea !"

Balada lui Constantin Brâncoveanu

Să fi avut vreo 4/5 ani, când, mergând cu  părinții la

rudele noastre din Potlogi-sora cea mare a mamei și o altă mătușă  se căsătoriseră acolo-am fost  foarte impresionată de un  zid  lung și înalt, cum nu mai văzusem.  Am aflat  de la tata că i se spunea ”Zidul lui Brâncoveanu”.
Îl revedeam  în fiecare an, pentru că a doua zi  dintre  sărbătorile pascale o  petreceam la tușica.
De cu zori, tata peria caii, le punea  câte un  șirag de clopoței la gât, în vreme ce mama  le împletea  panglici roșii în coamă.
Treceam podul de peste Argeș în  tropot de copite, în clinchet de  clopoței.
Era cel  cel mai fascinant tablou pe care mi-l amintesc din acei ani!
De fiecare dată, drumul trecea  pe  lângă același bătrân, neschimbat zid.
Au fugit anii, caii  ne-au fost luați la ceape, drumurile la Potlogi s-au rărit. Abia în primul an de liceu, când în  clasă   ne-am
regăsit copii din tot raionul, „Potlogi” a redevenit  un fel de reper nobiliar: trei dintre colegi  veneau din satul dominat de  figura martirului  Constantin Brâncoveanu.
 Potlogenii își justificau un fel de superioritate, care  ținea de legătura lor specială cu marele Domn.//
 Și au mai trecut alți mulți ani: studentă fiind, am căutat-o pe mătușa  mea. Am aflat cu adâncă tristețe că  palatul în care nu reușisem să calc niciodată devenise un fel de magazie în care  se depozitau cerealele 
ceapeului...
  Mirajul  zidului  văzut la cinci ani, asociat, în timp, cu figura  de martir a unui Domn unic prin destin- Constantin Brâncoveanu, nu mi-a dispărut din minte.
   Este motivul pentru care, acum doi ani,  i-am cerut  fratelui meu  să ajungem la Potlogi. Nimic nou, doar niște încercări neizbutite de refacere a construcției distruse aproape total  de răutate, de indolență, de ploi, de zăpezi.//
Deunăzi, o știre descoperită pe internet, cum că Palatul  Brâncovenesc și întreg complexul domnesc se deschid, mi-a  creat o atât de mare emoție, că  am hotărât să merg acolo, oricât de aspră ar fi vremea.
Speram  să dau ochii cu mândria  fostelor mele colege de liceu, potlogencele 

Am înfruntat gerul  zilei de ieri,  nu pentru că mi-am dorit să ascult discursuri politice, nici să aplaud garda și fanfara, adunate la intrare,dând onorul nu știu căror demnitari, nici să văd cine taie panglica inaugurală. Nici să constat  că în cele trei parcări, două pentru  VIPURI și una pentru persoane cu handicap, bolizi neîmblânzițí, așezațí aiurea, sfidau regulile și  bunul-simț.
M-am făcut că nu văd  și că niște „gospodari„ vecini  cu   istoricul moment nu-și curățaseră nici șanțurile din fața curții, nici ogrăzile...prea frig!

Că reconstrucția cu fonduri europene a  Complexului  domnesc,  întinzându-se pe o suprafață de 3400 metri pătrați ( palatul ) și  23000- curtea, redă total sau  doar parțial adevăratul stil brâncovenesc, că pe ziduri se zăresc pete de infiltrare a apei , că asta înseamnă grabă sau ”lucru românesc„  nu este treaba mea.
  Știu ei, specialiștii, ce să   spună.
 M-am dus acolo- și, ca mine, în mulțimea aceea în care se adunaseră  toate vârstele, sigur  că vor fi fost  mulți alții,doritori să regăsească acel licăr  de emoție sinceră- să  simt că dincolo de  parcă oțelitul zid, după mai bine de trei secole, istoria se trezește „din somnul cel de moarte„.
Poate că  din  acțiunea asta, lumea va prelua mesajul modelului  jertfei acelui mare
DOMN, întru  demnitate,credință  și lumină
care  la 34 de ani, în  1688, acceptă urcarea pe tronul Țării Românești „Ne-am  ridicat domn , iar  domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că  de nici unele lipsă n-am fost, ci  ca un domn eram la casa mea...și pentru ca  ca să vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor sa-i  necăjească fără milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat  domnia mea  jugul acesta asupra domniei mele”, iar  la capătul domniei de  26 de ani  să-și afle cel mai tragic sfârșit.
Se cuvine  să avem  pioasă aplecare  în fața  acestui unic DOMN, moștenitor al  unei bogate  tradiții de familie, în care se  îngemănează gloria, cultura, vocația de conducători, demnitatea  și sacrificiul  total.
  Indiferent din ce parte  a țării vom veni, trecând  porțile acestui  renăscut  lăcaș, să cinstim sacrificiul  de martiri al Domnului Constantin Brâncoveanu și al celor patru fii.