vineri, 29 aprilie 2016

Cu gândul și cu sufletul la toți ai satului



”Un drum de care mi-a dat brânci în sat- 
Și am pornit să vad pe-aici cum este,
 Când plouă sui costișul apăsat, 
Și vara colbăit mă urc pe creste.
 La han , la primărie, fac popas 
Și la biserică sub țigle roșii. 
Căruțele îmi zvârlă prafu-n nas, 
Dar mă iubesc purceii și cocoșii.” Ion Pillat-Ulița satului

joi, 28 aprilie 2016

Drum ferit, drum peticit,

Cu talpa te-am pipăit...”
Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 
Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară. 
Doar cele trei fete , măritate  prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna  croia drum prin zăpadă.
 Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte. Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus  că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde. Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar  Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care  s-au dus, amintirile mele s-au
 limpezit, așa, dintr-odată, ieri, când am deschis  televizorul. Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent  și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe. Bunica, o femeie trecută prin multe. 
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și  facă un rost, doar ea  știe cum.
O vreme, a trimis pachete și  bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta  familiei, nu mai  sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Shakespeare, la el acasă!



















Citește și aici:https://www.facebook.com/adrian.conea.370/posts/611402372351484?pnref=story

soarta unei glume

 depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune.
W. Shakespeare,
 23 aprilie 1564, Stratford-upon-Avon/ 23 aprilie 1616, Stratford-upon-Avon
( într-un sfârșit de vară, am dat o fugă până în acel superb orășel)

Mi-am zis  că fiind mult prea ocupați cu aniversarea Poetului din Avon, nu aveți timp să vă gândiți că astăzi este (și)onomastica mea, drept care vă invit chiar într-un loc cu multe flori, adică la Simfonia lalelelor! 
 p.s. Am încredere că le veți alege pe cele mai frumoase!

joi, 21 aprilie 2016

”Un verde deschis, undeva , între D și E bemol”

este răspunsul la întrebarea „care este culoarea preferată„, pe care unul  dintre asistenții personali, i-a adresat-o   compozitorului Jean Sibelius.
„Muzica soțului meu este asemenea cuvântului  lui Dumnezeu„, spunea Ainola Sibelius, soția lui, al cărei nume muzicianul îl va da   superbei case, pe care a construit-o  undeva, într-un loc aproape sălbatic, departe de zgomote și  de  agitația vieții urbane, pentru a se  bucura de florile primăverii, de parfumul toamnei, dar și de  zborul gâștelor  pe care le urmărea prin binoclu, zburând  deasupra  lacului înghețat.
 Ainola, pentru că iubita lui l-a inspirat toată viața!

Astă seară, am primit în dar un concert, ca un zbor, de la  scandinavul verde proaspăt,ce întâlnește  iureșul unguresc, turnat mai apoi în năvalnice rotunziri slave, topite  în accente magice de ritual spaniol!
Culori, grație, mișcare, rochii de bal, fuste crețe dezgolind amăgitoare glezne!
 Orchestra Filarmonicii Pitești, sub bagheta vrăjită a  unui dirijor de excepție,timișoreanul Mircea  Holiartoc, concert- maestru: Mădălin  Sandu.

 Iubirea pentru  farmecul inegalabil al naturii  am deslușit-o astă seară, în ”Concert pentru vioară, solistă, Delia Diaconescu,aplaudată  cu multă căldură de  publicul argeșean,   într-o armonioasă  îngemănare  de lirism, acorduri fine, densitate,un  dialog al viorii cu orchestra, cumva, ca un plânset, într-un moment, apoi într-o regăsire a optimismului moderat, care se topește  în realitate.
Realitatea fiecăruia.
 Și a noastră, a tuturor.
Am ascultat apoi celebra  „Rapsodie Ungară nr. 2, do minor„, de  Franz. Listz, cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, autor a  20 de de rapsodii,19 ungare și una spaniolă, compozitorul care a folosit pentru prima oară,în muzică, termenul de rapsodie.
Tradiție, virtuozitate, eleganță,pitoresc !
A  urmat
Antonin Dvorak.
 Până la el, focosul  temperament  slav fusese relativ  puțin luat în seamă, doar câțiva  compozitori  transpunându-l în  operele lor:Rimsky- Korsakov, Balakirev, Ceaikovski.
”Dans slav, în mi minor op.72„!
Însuflețitoare forță, ritmicitate, forță și galop, dor, voluptate, accente de vals. Vedeam cu ochii sufletului imensele săli de bal, pe care pluteau rochii foșnitoare, într-o
neobosită sprinteneală! 
Spontaneitate, energie, ca o puternică dorință de libertate!

Cum altfel decât extraordinar putea să fie un final cu flacăra  din„ Dansul focului ”și „Dans spaniol „ de Manuel  de Falla?
Pasiune,  patimă, văpaie!
La vida  breve!

O seară bogată, romantică,frumoasă cum doar serile de joi pot fi, o seară învăluită  în  farmecul muzicii pe care  Orchestra noastră ni-l dăruiește cu  generozitate.
Cadou de sărbători- două superbe bisuri „La vida  breve„, și Dansul slav”,îngemănare a celor mai pure simțăminte.
Să ne trăiești întru mulți ani,Filarmonica Pitești!

miercuri, 20 aprilie 2016

mahmureli de primăvară

Dacă aș fi adunat  toate amintirile, chit că nu au existat niciodată, pe care le-am răscolit astă noapte, doar/doar voi ațipi, mai devreme,ca să mă trezesc la timp, pentru  a merge în excursie, aș încropi un volumaș.

Tot  întorcând  posibile întâmplări pe o parte și  pe alta,  devenisem propria-mi ficțiune.
 Și, când, în sfârșit, am epuizat toate scenariile, adică dormeam fără  vise, a sunat telefonul-pusesem soneria la 6, dar ea și-o fi zis că n-ar fi rău să mă anunțe mai din vreme, adică la 3.
 Și iar am  început să călătoresc, într-un fel, pe dinăuntru, ca să zic așa, și-am văzut o mulțime de  chestii, care mai de care mai interesante.
 La  6 fix, (dormeam, bineînțeles) iar a sunat telefonul, de data asta, serios.
M-am sculat, am făcut echiparea în doi timpi și trei mișcări,  stropi repezi și grei băteau în geamuri, mesteacănul din fața ferestrei își frânguia  trupșorul delicat,clipocea  ritmic  ploaia în felinarul  de sub castan. 
Nicio  altă luminiță,doar ropot și vânt.
 Nu se poate, mi-am zis, atât de mult îmi doream să văd Brașovul... 
Simt , așa, o ușoară  pâclă de  tristețe,văd ca și cum aș gândi.
 N-a fost să fie: nu m-am încumetat să ies pe o asemenea vreme.
De la fereastra mea, primăvara  se dă tumba printre  arbori!
Ce-i pasă ei ??

duminică, 17 aprilie 2016

va trece prin grădină-o zână bună

 cu rouă și cu brumă pe obraz...„

Scriind, și tot scriind, poate  că s-ar fi vindecat  de ea, iar astăzi ar fi împlinit mulți ani.
Mai contează numărul lor, câtă vreme o citim, o tot citim, cu aceeași mare uimire, cu acea inocență a sufletului de copil?
“S-a născut și a doua oară”, cum deseori spunea, salvată din ghearele suferinței prin grija și iubirea mamei sale,doctorița Peița Isanos, fostă Papadopol.
A călcat pietrele,iarba și drumul doar 28 de ani, iubind ” Florile lumii”, presărate cu “ Maci”, într-un etern” Vis vegetal”, într-o “Cântare a păstoriței”...
A fost admirată și prețuită pentru talent, profunzime a cugetării, pentru grație, frumusețe și bunătate, în sunet de “Romanță”.

În ultima zi a unui martie  înfrunzit,  se căsătorea cu Eusebiu Camilar , martori fiindu-le : George Lesnea și avocatul M. Călinescu, la care locuise Magda în primii ani de studenție. 
Aceasta fost cea mai veselă perioadă din scurta-i trecere pământească, spunea prietena ei.
Iar când suferința a învins-o , a trimis” Ultimul sărut” tuturor, mult prea devreme, iubind” Păsările”, “ Zeii”,”Bărbatul”...

A rostit sfios” Doamne, n-am ajuns până la mâna ta”. 
Plângeau, arzând în metafore, ”Focurile”, acompaniind„Cântarea munților”.
Destinul ei, singular, cum toate destinele sunt, egală cu bărbații în deșteptăciune, adesea , poate chiar superioară lor,avocat de prestigiu, sensibilă poetă,scriitoare, publicistă a fost, în confruntarea cu aspirațiile sufletului, o frumoasă străfulgerare astrală! 

Mereu tandru glas, MAGDA ISANOS

( cum ar fi să fii copac?

sâmbătă, 16 aprilie 2016

Sunt în relație de pace cu Dumnezeu,

conflictul meu este omul. 

Charlie Chaplin
16 aprilie 1889, Londra/ 25 decembrie  1977, Vevey, Elveția 

”Ridică-ţi privirea!
Sufletul omului are aripi și, în cele din urmă, începe să zboare.
Zboară spre curcubeu, spre speranță, spre viitor, viitorul glorios care îți aparține ție,mie, nouă tuturor!„
Charlie Chaplin,1940
Comentarii

joi, 14 aprilie 2016

mai e mult până diseară?

„Din uşa blocului se vedea şcoala. Fetiţa cu care se jucase aseară stătea în mijlocul trotuarului.
 – Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg la anul!
 – La anul cine nu poate!Acum să te văd, râse el. 
 – Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală! 
 – E adevărat, spuse el şi începu să râdă, pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el la şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte ani. 
” Ziua când toți au șapte ani„
Octav Pancu-Iași ( Țuțu, cum îl strigau prietenii)
14 aprilie 1929/16/17 aprilie 1975( își potrivea cravata, când a căzut..., abia împlinise 46 de ani.) 
 A scris numai pentru copii. Cineva spunea că în cele 30 de volume,( schițe, povești, poezii, dramaturgie, povestiri) câte  a lăsat în urmă-i , fiecare suflet de copil și-ar fi găsit pagina proprie.
 În era asta, când calculatorul a năpădit toate vârstele, mai este loc pentru poveștile Lui Octav Pancu-Iași?
 Fie ca măcar doar astăzi să ne amintim de : ”Mai e loc pe un genunchi, „Schițé cu pantaloni scurți„, , Scrisori pe adresa copiilor mei„, „Ala bala portocala”, „Ariciul din călimară„”, ”Tartine cu vară și vânt„, , 
 de romanele”Marea bătălie de la Iazul Mic”, ”Cartea cu ochi albaștri” 
 sau de regia filmelor„Singurătatea florilor”, Tată de duminică”, unde juca Amza Pellea!

luni, 11 aprilie 2016

și ce dacă plouă...

 dimineața își cerne risipa, 
picură  blând, 
 trec nori  fără țintă, 
 verde crud  inundă  zarea  și locul, 
 porumbei nomazi  se opresc la-ntâmplare,
 curge  clipa, 
neprevăzut , spectacol curat, limpezit
 pe geana ferestrei...

vineri, 8 aprilie 2016

într-o zi de primăvară!

salt în afara cuvintelor

”Dacă vrei să fii fericit,  nu trebuie să scormoni în memorie”
Emil Cioran: 8 aprilie 1911, Rășinari, Sibiu/20 iunie 1995, Paris

Nu stau toată ziua  cu ochii în cărțile lui Cioran. S-a întâmplat și asta, într-o vreme, este mult de atunci.
Totuși, de câte ori am timp, îi deschid câte una dintre cărți, așa , la întâmplare. Mai ales, astăzi .
Iată:
„Azi- dimineață(27 decembrie), la trezire, primul lucru la care m-am gândit a fost acesta: intuițía cea mai profundă pe care  a avut-o omul   este aceea a jocului universal.
Îndată ce încetezi să suferi și  te gândești la toate suferințele dintotdeauna, la incredibila  lor inutilitate, la faptul că au dispărut tot atât de definitiv ca și cei care le-au îndurat, nu te poți împiedica să socotești toate astea ca pe un spectacol ce nu poate amuza pe nimeni, nici măcar pe-un zeu.
„La ce bun„, refrenul banal și totuși înspăimântător, triumfă până la urmă asupra tituror făgăduielilor și tuturor iluziilor. Acest „la ce bun reprezintă adevărul  de pe acest pământ, ba chiar adevărul pur și simplu.
Am trăit  cincizeci și șapte de ani, dar în materie de  revelații filozofice, mărturisesc că n-am  găsit ceva mai bun...„

( Când scriem, purtăm în chip misterios lanțuri.)
  Emil Cioran, Caiete II, pagina 398