Fără să fi
știut, două dintre profesoarele mele din liceu, prima fiind costeliva domnișoară Lupescu, temută pentru modul ei de ascultare la geografie,
când sărmanul adolescent trebuia să spună ca pe apă toți vulcanii
lumii/munții cu ale lor
vârfuri/pasuri și trecători, toate localitățile
renumite pentru vinuri/parfumuri/ cafea/ aluminiu/ nămoluri
tămăduitoare și câte altele,iar cealaltă, franțuzica, tânăra noastră
profesoară, pentru al cărei mers mai toți colegii ne ignorau total,
mi-au transmis dragostea pentru drumeție.
Poate că de frica țânțarilor nu am văzut eu până la vârsta asta le paradis des oiseaux, cu al său unic parfum de tamarix.
Ca
tot omul cu acces la internet, am aflat că o societate ( din mai multe
motive, nu-i spun numele) organizează niște excursii extraordinare în
Deltă. (epitetul îmi aparține, oricum nu depășește deloc reclamele)
Am
dormit cam puțin în noaptea de dinaintea plecării, de teamă să nu
pierd prima ”îmbarcare”-Pitești/București, m-am trezit la timp, nu am
sărit peste micul dejun, nici peste cafeluța răcorită, am ajuns cu
bine și la locul de întâlnire din capitală.
Cu ceva gălăgie din
partea unei doamne cam îmbufnate, autocarul a pornit spre Tulcea.
Șofer priceput, asfalt bun, temperatură potrivită, câmpuri arse de soare, lanuri de floarea- soarelui cu pălăriile topite, lăsând să le cadă în țărână dinții copți în arșița verii, scurt popas, din nou la drum și iată-ne ajunși 42 de temerari la Murighiol.
Așezare bătută de același soare fierbinte, o haită de câini cuminți, hămesiți de foame și de sete, un ponton, obosit și el, lumea grămadă, atenționare în privința scufundării din partea cuiva mai umblat pe ape, nu ne aștepta nimeni, nu neapărat cu vreo saramură, sosesc, în sfârșit, trei bărci, primim veste portocalii, veselie mare, urcăm.
Șofer priceput, asfalt bun, temperatură potrivită, câmpuri arse de soare, lanuri de floarea- soarelui cu pălăriile topite, lăsând să le cadă în țărână dinții copți în arșița verii, scurt popas, din nou la drum și iată-ne ajunși 42 de temerari la Murighiol.
Așezare bătută de același soare fierbinte, o haită de câini cuminți, hămesiți de foame și de sete, un ponton, obosit și el, lumea grămadă, atenționare în privința scufundării din partea cuiva mai umblat pe ape, nu ne aștepta nimeni, nu neapărat cu vreo saramură, sosesc, în sfârșit, trei bărci, primim veste portocalii, veselie mare, urcăm.
Dunărea ne primește cu ale ei ferestre larg deschise: sălcii
pletoase, proaspăt pieptănate, cărărui printre arbori, păsări și pescari,
15minute de mers cu barca și iată-ne la Uzlina.
Ponton șubred, buruieni în pâlcuri grase, vreo trei/ patru câini blegiți, formalități de cazare, o cameră cât o chilie. ( o fi intuit tipa de la administrație că eu mă pot strecura ușor printre cele două pătuțuri ca de copil)
Ponton șubred, buruieni în pâlcuri grase, vreo trei/ patru câini blegiți, formalități de cazare, o cameră cât o chilie. ( o fi intuit tipa de la administrație că eu mă pot strecura ușor printre cele două pătuțuri ca de copil)
Proprietatea este îngrădită, aveam să
constat a treia zi când , înarmată cu aparatul de fotografiat , am vrut
să imortalizez răsăritul, dorință rămasă nebifată, pentru că paznicii
porții dinspre grădină erau mai mulți câini și un roi serios de
viespi matinale.
Ce vreau să spun este că atunci când
plec într-o excursie nu am ca priorități mâncarea și luxul locului
de dormit. De data asta, era altceva; voiam pește!
Renumitul borș fiert în apă de Dunăre.Da, a fost să fie, nu chiar cum ar fi trebuit, dar a fost.
Renumitul borș fiert în apă de Dunăre.Da, a fost să fie, nu chiar cum ar fi trebuit, dar a fost.
Prima
dimineață în Deltă, excursie inclusă în program, trei ore, pe care
le-am petrecut ca-ntr-un vis frumos! Barcagiul, un ins pe care mi-l
imaginasem cam cum zicea Sadoveanu în „Taine(le)” lui, cu fața cucerită
de barbă, după nume, lipovean cumva, închis, aproape posac, nici
certăreț, dar nici amabil, se lasă foarte greu convins să dea
explicații. Aproape că nici nu am dus lipsa lămuririlor lui.
VORBEȘTE DELTA!!
Valuri
verzi și albastre, soare și sălcii cu lungi gene de ramuri, pescăruși,
pelicani și egrete, zbor răpăit și pescari cu brațe vânjoase, fâlfâit
alb în dans de fire fragile, rațe negre, la sfat, șopot de Dunăre
mereu gânditoare, raze piezișe în stuf fremătând, șuvoi de mirare pe
figuri, crengi în forme ciudate, tineri și vârstnici cuprinși de
uimire, prinț trist, cu platoșă alb argintie, nufărul domn în palat de
verde lucios.
Împărăție de ape!
Zboară greu de strunit
timpul, prânz pescăresc cu borș clocotind în ceaun, voie bună,
impresii, noi cunoștințe, piscină, volei și plajă, atenție mare la
viespi.
Noaptea a trecut repede, pentru că ne aștepta o
zi plină: 8 ore de „mers„. După un mic dejun tras la indigo în fiecare
dimineață, primim un pachețel-un măr, o apă plată mică și trei
sandviciuri identice,( șnițele și atât) Nu există ghid, nu există
nicio hartă, suntem în grija aceluiași taciturn barcagiu. Nu mă obosesc
să-i cer informații, doamnele care îl tot sâcâie transmit că am
parcurs: Uzlina, Chiril, Isac, Geamurlia, Caraorman. Intrăm în Dunărea veche, canalul
Madgearu.
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii.
Îl întreb dacă știe ceva despre parfumatele lunci de tamarix, o fi mormăit ceva, eu nu aud nimic, pânză verde/albastră, soare plăcut, bărci și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani și carași, Dunărea- împletire de ape în muzică de valuri.
Covoare de nuferi albi și galbeni, stoluri de păsări, zăvoaie de sălcii, pâlcuri de flori liliachii.
Îl întreb dacă știe ceva despre parfumatele lunci de tamarix, o fi mormăit ceva, eu nu aud nimic, pânză verde/albastră, soare plăcut, bărci și pescari, căsuțe sărăcăcioase, plase și semne în ochiuri de apă, știuci și pelicani, bibani și carași, Dunărea- împletire de ape în muzică de valuri.
Popas și schimb de transport, urmează safari.
Spaima
dispare treptat, Ionuț , șoferul mașinii cu care vom merge vreo două
ore are doar 15 ani, conduce atent.
” Cine să mă oprească, pe mine,
doamnă,credeți că vine careva pe aici? tata este polițist în vamă”.
Stepă uscată, ciori și ciulini, frige în flăcări amiaza, mare noroc am avut să ocup locul de lângă temerarul șofer.
Iat-o! neîmblânzita pădure Letea! 5600 de hectare.
Ghidul, un bătrân șugubăț,trebuia să-l fi prins într-o poză, ne duce în fața stejarului de poveste, 470 de ani, brațe sucite și răsucite, ca șerpi fără solzi, doar cu smocuri de frunze între dinți, arborii-n juru-i se pleacă în joc fabuloși: plopul alb, iedere și liane grecești, vița-de vie cătându-și drum împletit pe vârf de stejari și de meri sălbatici, peri sălbătici și ei.
Stepă uscată, ciori și ciulini, frige în flăcări amiaza, mare noroc am avut să ocup locul de lângă temerarul șofer.
Iat-o! neîmblânzita pădure Letea! 5600 de hectare.
Ghidul, un bătrân șugubăț,trebuia să-l fi prins într-o poză, ne duce în fața stejarului de poveste, 470 de ani, brațe sucite și răsucite, ca șerpi fără solzi, doar cu smocuri de frunze între dinți, arborii-n juru-i se pleacă în joc fabuloși: plopul alb, iedere și liane grecești, vița-de vie cătându-și drum împletit pe vârf de stejari și de meri sălbatici, peri sălbătici și ei.
Și spune bătrânul că iarna se adună în haite șacalii, de două ori
nasc într-un an câte doisprezece pui, așa că au dispărut căprioarele
și blânzii iepurași. Mistreții dau iama prin curți și grădini.
Poteca
ne duce prin bolți de verdeață și
locuri cu ghindă și evantaie de
rugi și ferigi către dune, dâmburi vălurite, cu ale lor nisipuri fierbinți, ghirlande
mătăsoase, povești fără vorbe, când locul va fi fost o mare albastră.
Mers
înapoi, herghelia de cai sălbăticiți la siestă. 2500 de
suflete abandonate, trupuri slăbite, secătuite de timp și de boli, rod
noaptea liane și scoarță de arbori, străbat nisip și poteci.
Calul,
frumos animal rătăcit în povești de ieri și de astăzi.
Urcă
soarele pe boltă, frige nisipul, lăsăm în urmă pădurea cu tainele
ei, satul Letea, cu case pitice, acoperite cu stuf își duce viața în
mijlocul unei lumi pe care doar dacă ai hălădui pe acolo zile și nopți i-ai
putea descifra înțelesul.
Un ultim popas, Lacul sărat,
apărut ca un semn al cerescului gând, în noaptea de Înviere a anului 1976, când
digul care proteja locul s-a rupt, apele s-au revărsat înghițind totul în cale. Și când, în sfârșit, ele și-au aflat liniștea, a
rămas în mijlocul stepei un lac sărat, săpându-și culcuș în adâncimea de
4 metri a solului arid. Clipocește singur în mijlocul stepei un fel
de mânecă subterană a mării.
Trecuse de prânz, soarele frigea în săgeți usturătoare.
Lăsăm în urmă stepa cu pădurea ei fabuloasă, dunele fierbinți și caii visând la tingiri cu jăratec. Ne așteptau barca și îngânduratul ei vâslaș.
Lăsăm în urmă stepa cu pădurea ei fabuloasă, dunele fierbinți și caii visând la tingiri cu jăratec. Ne așteptau barca și îngânduratul ei vâslaș.
Drum verde printre covoare de nuferi, sălcii spălându-și
pletele în ochiuri de apă.Barca spintecă apa, fluviul a obosit, se
zărește bătrâna Sulina,orașul nesfârșitei parcă
întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar mării. Coșuri obosite, pereți cenușii, oraș aruncat în uitare.
întinderi de ape purtând în spate povestea Dunării, o duce în dar mării. Coșuri obosite, pereți cenușii, oraș aruncat în uitare.
Drumul nostru drept de ape, tras de o linie imaginară, se oprește
brusc. Trebuia să ajungem în locul unde fluviul își toarnă oboseala
lui de mii de kilometri în spuma mării; voiam să văd miracolul foamei apei de Apă.
Primim doar câteva informații, avem vreo patru ore de petrecut într-un
loc dezolant. Praf și dezordine, multe biciclete, pescari și
barcagii,soare și viespi, ieri și astăzi laolaltă.
Lumea
se împrăștie, unii vor neapărat un prânz cu borș pescăresc, eu și prietena
mea ne dorim să găsim marea.Mers obositor cu un microbuz rupt de
șale. Iat-o- albastră, calmă, unduitoare!
Două ore de baie în valuri moi ca de mătase,odihnă sub o umbrelă de culoarea nisipului.
Căutăm și găsim casa scriitorului Jean Bart, scene din „Europolis„ îmi trec prin gând, orașul primește poleiala de dinaintea asfințitului.Intrăm în Catedrala ortodoxă Sfinții Alexandru li Nicolae.
Căutăm și găsim casa scriitorului Jean Bart, scene din „Europolis„ îmi trec prin gând, orașul primește poleiala de dinaintea asfințitului.Intrăm în Catedrala ortodoxă Sfinții Alexandru li Nicolae.
Totdeauna
aștept punctul culminant al excursiei, îl construiesc în gând, îl
compun și-l desfac în bucățele dragi. De data asta, taciturnul
barcagiu, cu cearcăne și ochi bulbucați, și-a arătat fața de om rău. A sfărâmat povestea.
Sta să apună soarele, fluviul își murmura tălăzuirea
când verde , când argintie, zburau pelicani și pescăruși, treceau bărci
și câteva vaporașe ...mi-am impus să nu ascult cuvintele repetatei
manele, să-mi încarc retina și sufletul cu verdele creț al valurilor, dincolo de care pâlcuri de tamarix zâmbeau,poate,în pacea poalelor de sălcii.
Am respirat ușurată, când, în sfârșit, am zărit pontonul.
Cineva, acolo sus, a rânduit bine lucrurile, ne-a înzestrat cum multe
neamuri și-ar dori.I-a lăsat omului dreptul să dispună de frumuseți,
de bogății și de soarta lui.//
Ținut de
poveste scrisă în graiul nenumăratelor specii de păsări, pictată în
pânze moi de nuferi, între răsărit și apus, Delta Dunării este o poveste neterminată, în fiecare clipă altfel, cu oameni aspri, rupți de civilizație, ființe pe care sărăcia și gustul amar al banului îi fac de temut.