joi, 18 noiembrie 2021

Spune cartea

că pentru fiecare defect al minții se poate  găsi un leac.

Mi-am iubit manualele deșcoală. Și maculatoarele cu  file gălbui, cu prețul  fiecăruia înscris pe copertă: 0,65 lei.Notițele  nu se diferențiau prea mult, ca ordine, de caietele în care îmi făceam temele.
La fel de mult  am iubit manualele copiilor mei  și pe cele folosite ca profesoară. 
Mă poți contrazice spunând că nu era bine cu un singur manual etc.  
Treaba ta!  
Păstrez, din fiecare segment de viață, câte un manual/două, caiete de teme sau de notițe.
  Acolo  mă regăsesc:școlăriță, studentă, mamă, profesoară.
Sublinierile, adnotările, semnele de întrebare  sunt parte din  ființa mea!
    Știam că în  primul an de liceu,în manualul de Limba și literatura  română, între primii noștri cărturari, la loc de cinste, era mitropolitul  Ardealului, Simion Ștefan, născut în  a doua jumătate a secolului al XVII-lea.
Pentru că prima parte din manual s-a pierdut, m-am dus la ”Istoria literaturiii române de la origini până în prezent”, a lui  George  Călinescu și, la pagina 1o, am găsit:
„.Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.Noi derept aceea ne-am silit, de încât am putut, să izvodim așia  să înțeleagă toți, iară să( dacă) nu vor înțelege toți, nu-i vina  noastră, ce-i vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de s-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toți într-un chip„.
În vremea aceea, banii  noștri de aur circulau  peste tot!
Același  cărturar laudă disponibilitatea limbii  noastre de a se îmbogăți cu neologisme, mai ales grecești:„sinagogă, poblican, gangrenă” etc..//
Cuvintele, ca și oamenii, migrează:unele, fără să vrea, se  trezesc la periferia vocabularului, în vreme  ce altele, înnobilându-se, urcă  spre  nucleul acestuia, chiar sus de tot.
 
Am adus  vorba despre manuale  vechi, despre școală, învățătură și cuvinte, pentru că în zilele astea pur și simplu amețești tot auzind, în bâlbâiala împleticită a  sus-pușilor, două  cuvinte care ar vrea să  reprezinte un fel de (stupidă) cosmetizare a realității. 
” flexibilizare” 
și  
”rotativă”.
„flexibil, flexibilă , ”i„, ”e„ ( adj)=care are proprietatea de a se îndoi, de a se înconvoia ușor ( și de a reveni la  forma inițială)
elastic, mlădios.
2. care are  flexiune. (din fr. „flexion„)
 ”Flexiune/ flexiuni, s.f. 1.înconvoiere, îndoire, mlădiere.( din fr. flexion)
rotativ,rotativi, -e, adj.s. f. 1. Adj. (Despre mișcări) Circular. 2. Adj. (Despre sisteme tehnice sau despre elemente ale acestora) Care poate efectua o mișcare de rotație parțială; care are părți rotitoare. 3. S. f. Mașină pentru tipărirea ziarelor și a publicațiilor de mare tiraj, care are forma de imprimare și suprafața de presiune cilindrice. – Din fr. rotatif.
Probabil  că și copiii le  folosesc  spre a se distra. 
Asta, în timp ce  unii  dintre mai-marii  zilei nu sunt siguri  dacă guvernul va fi investit sau învestit.
Nu știu ce ar  fi spus cărturarul Simion Ștefan,  dacă i-ar fi fost să trăiască în aceste  vremuri...
 Un gând  al lui Titu  Maiorescu („Critice„),  găsit  în  dragul meu  manual de școală veche:
”Ai un  singur bloc de marmură, dacă îl întrebuințezi pentru o figură caricată, de unde să mai poți sculpta o Minervă?”

miercuri, 3 noiembrie 2021

pași în limpezimea toamnei


 În intimitatea liniștitei amiezi, pădurea  și-a potrivit  ceasul printre transparente draperii umede.

Tăcere parfumată în molatică trecere.


Discrete tonuri croite de o nevăzută mână de colosal artist!
 Oricât  ai încerca, nu poți explica legile după care, în doar câteva zile, totul se schimbă.

Pădurea ne învață, în felul ei  tăcut,  lecția separării sublimului de plăcere.
 Mister pândind de niciunde!
 Ca un  surâs în  fereastra luminii.

luni, 1 noiembrie 2021

omul, ca o steluță


Citeam undeva- a trecut ceva  timp de atunci, așa că  formularea  nu este ca în carte- că fiecare om are  o cale a succesului, care seamănă cu Calea  Lactee:o îngrămădire de stele mici, mici, care, dacă ar fi luate în parte, nu li s-ar observa lumina.

Laolaltă, strălucesc!
Dacă în drumul său, fiecare om este  asemenea unei steluțe ( unii  oameni strălucesc ei înșiși puternic , cred  că  suntem ce suntem și  datorită altor oameni-steluțe, pe care i-am întâlnit  de -a lungul  existenței  noastre.


Le  spuneam simplu. moș Andrei și tușa Vasilina.
 Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere. Tușa Vasilina îl purta numai în alb; era singurul bătrân pe care îl țin minte îmbrăcat așa . Pânza din care erau croiți, atât pantalonii, cât și cămașa, peste care își punea o curea neagră, era  țesută  în casă, din cânepă toarsă subțire și ținută  în leșie, să se înălbească și  să fie moale  pentru tors. 
Toată ziua, el împletea mături: mici, pentru periat hainele, mari , pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească. Sătenii și locuitorii satelor vecine știau de meșteșugul lui, așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet. 
Nu știu cine i-l cumpărase.
Știu doar că  sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau atât de mult, că abia așteptam să prind prilejul să fug  la ei. 
 Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Moș Niculaie era meșter: potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi în forma de T.
În fiecare  vară noi, copiii  din casele vecine, primeam, din  căciula lui încăpătoare,  prune  durdulii și pere gălbui  aromate. 
Îngrijea cu  mare dragoste grădina boierească.  Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. 
Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl urmăream, de multe ori , când oblojea  rana câte unui cireș bătrân sau rotunjea coroana vreunuia tânăr.  Îl ajutam și eu cum puteam, pentru că miercuri seara mă chema  să ascult, la radioul lui cu galenă teatru radiofonic pentru copii. 
Acolo, în   camera lor mare, cu  fructe aliniate ca soldățeii pe corlatele ferestrelor,   am ascultat prima oară, până când  tata  a  cumpărat  un radiou de perete, ” Per Gynt.„
Într-o seară, tușa Dumitra m-a chemat pe la ei.
 Am intrat tustrei în odaie.  Dintr-o cutie mare, moș  Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie, a învârtit o manivelă și au început să se audă niște sunete extraordinare. Ascultam și mă minuna!.
La gramofonul lor, am auzit  voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povesti: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței, la două gospodării de noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii de ghiveci, îngrijite de coana Vetuța,o doamnă cu coc și cu papuci ușori, de catifea. 
Domnul Ionel lipsise o vreme,  se vorbea în șoaptă despre asta, fusese la canal, fratele lui trăia în Bărăgan.
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți.
Câte una. 
O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Puneam un semn lucrat în casa, pe pânza de etamina , când îmi întrerupeam lectura.
Domnu' Ionel purta halat de casă. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, mă privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui m- a învățat  primele cuvinte în limba franceza și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita, nu spunea prea multe vorbe.
Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea să dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat, fără să le cer, atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI??
”Mândria celor tineri este legată de putere și frumusețe, mândria celor bătrâni este legată de discreție„  
Democrit.