joi, 26 noiembrie 2020

” Ce câștigi dacă te gândești întruna la viitor,

    viața merge înainte și nu poți controla nimic, relaxează-te, frate”( 133)


Sunt cărți pe care  citesc încet,  dau  foia  binișoor,  nu prea vreau să ajung la sfârșit,  mai pun semnul,  mă gândesc, îmi place lumea în mijlocul căreia  am pătruns.
 Sunt altele pe care le citesc în ritmul  meu, cel  din tinerețe.
  Sunt cărți care-mi plac, uite așa, cum s-a întâmplat în ultimele două zile.  Primisem, mai pe vară, ” Dincolo de iarnă”, de  Isabel  Allende.  Luată cu altele,  nici măcar nu  am deschis-o.  Scriitoarea  născută în Peru, nepoata fostului președinte chilian, Salvador Allende, îmi este  cunoscută. am mai citit”Fiica  norocului„ și,  cu   mai mulți ani în urmă„Casa spititelor”.
  Am ”trăit„ cele  trei sute de pagini destul de repede.  Nu pentru că mi-aș fi dorit  să  ajung la sfârșit  cât  mai repede, nu, nicidecum, ci  pentru că  este o carte fascinantă. N-aș putea să-ți spun ce  anume   m-a cucerit,  sunt descrise , uneori, scene  cutremurătoare, extrem de dure  inspirate din viața imigranților siliți să părăsească  Guatemala, Chile, Brazilia, scene  impregnate de  multă suferință,împletită cu  speranța celor care le trăiesc  că  vor ajunge în America.
 Pentru o viață mai bună.
 Sau, măcar, să scape de   hăituire , de  pedepse nemeritate, de sărăcie, de promiscuitate.

În mijlocul unei ierni  care a cotropit  New-Yorkul,într-o casă deloc veselă din cartierul Brooklyn, scriitoarea  adună  laolaltă  trei  destine, trei vieți  care au  traversat experiențe  extrem de dureroase.  un profesor universitar, trecut  de șaizeci de ani,  iubitor de pisici și  de  meserie,secătuit de  puterea  de a se mai dărui cuiva, dar și de a  putea accepta să fie iubit, o  jurnalistă chiliană, deșteaptă,  pățită  rău în ale  vieții,  fără noroc  la bărbați,  extraordinară  fiică și mamă, inventivă, neobosită-  tocmai a  învins  ghearele unui  cancer, și o tânără suferindă,  puternic interiorizată, ajunsă ,  după    extrem de  grave  pățanii, în America, unde emigrase mama  ei .   Tânăra  poartă în spate   sacul greu al  exploatării nemiloase din Guatemala,  traumele  pedepselor  inumane  primite  criminal...
  Tustrei se vor  redescoperi ,  pentru că, fără vrerea lor,  devin părtași  ai unei tragedii, pe care scriitoarea   are talentul de a o  descrie, paradoxal, cu umor și ironie  fină,dar și cu multă compasiune pentru ființa umană ,silită de  viață  să  suporte poveri   care îi depășesc rezistența   fizică și   psihică.
Nu lipsesc descrieri de obiceiuri, de mentalități , interesante  însemnări  despre religii,  magie, credințe.
Nu lipsesc învățămintele:”Nu trebuie să faci inventarul lucrurilor care îți lipsesc, ci al celor pe care le ai„.
 Bun de tot, așa-i?

 Așadar,  doi adulți  vârstnici, ajunși întâmplător  colegi de muncă într-o universitate, trăitori  în același spațiu domestic, aparent  indiferenți unul față de celălalt, două gheme de contradicții,  vor trăi o   frumoasă poveste de dragoste.
O iubire târzie,  matură, atât de  frumoasă prin  ineditul ei”când dormi cu cineva energiile se combină”, o tapiserie  cu  parfum intens de încredere, de  armonie  ivită  din trecuturi grele”   Ajunge   cât  te-ai înecat în necazurile trecute trecute, singurul leac pentru atâtea nenorociri e iubirea.
 Nu forța  gravitației  ține   universul în echilibru, ci forța iubirii„  ( 275)💓

(Nu putea să lipsească din  carte , fie chiar doar amintit, Donald Trump, în povestea cu inchiderea granițelor  dinspre  Mexic.)

O carte frumoasă, despre  viață, cu toate  câte   se pot trăi și închipui, o carte despre înțelegerea   celui  de lângă tine,  o carte despre  compasiune, prietenie,  iubire.
Lucia,  Richard, Evelyn- trei destine într-o  poveste  dominată  de  esența  vorbelor lui  Albert Camus: ”
În toiul iernii,  aflam la sfârșit, că port în mine  o vară de neînvins”.💓

sâmbătă, 21 noiembrie 2020

dragoste cu albăstrele

Venise de undeva, dintr-un
 sat  de pe lângă  Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia  cu  profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți  doar de liceu.

   Tânăra brunețică domnișoară  suplă își purta  părul împletit într-o  coadă mătăsoasă, rotunzită  peste cap, de la o ureche către  cealaltă..
 Ne învăța   matematică într-un fel anume..Logic.Destul de atractiv. 
Am deprins de la dumneaei  un fel  limpede în   abordarea problemelor, rezolvare care  mi-a  folosit  nu doar  la  matematică.. Am învățat să  gândesc mai întâi, abia după  aceea  să încep lucrul . Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
 Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
  În anii aceia,în afara  activității de la clasă,  profesorii erau obligați să organizeze  multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi  prezentau situații trăite și  văzute  de ei , acolo, în  lumea satului.

Poezie și muzică.
Textele  brigăzilor  artistice  purtau marca  profesorului  nostru de  Limba  română.

    În satul meu din lunca Argeșului,am văzut pe scena  Căminului cultural, pentru prima oară, ” Titanic  vals”, de  Tudor  Mușatescu, piesă în care au jucat  cam toți  profesorii și învățătorii  din cele trei școli ale  comunei  Ungureni.
 Regizor, același  regretat  profesor. 
Pentru mine, spectacolul văzut  într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită  de o   sobă pufăind  molcom,  a fost una dintre întâile bucurii totale din anii  copilăriei.
Deși eram doar în clasa a  VI_a,  făceam parte și eu  din ”lotul lor„. Mă  remarcase   profesorul meu de Limba  Română, regretatul  Gheorghe  Fulga, absolvent de ”Litere   ”și  ”Filozofie” .
  Fără să vreau, în  deplasările  noastre, cu căruța, prin satele din jur  sau la „raion”, auzeam  tot felul de picanterii despre  idilele  care îi prindeau în mreje pe tinerii  profesori, unii dintre ei, căsătoriți,  fiind.
Domnișoara  Mitica era îndrăgostită.
 A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.

Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit  de mai; :aveam  matematică, eu  eram la tablă.
  A  bătut cineva în ușa clasei, aducea  un pachet  frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune. 
Nerăbdătoare,  domnișoara aflată  la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe  furiș, mai pe  văzute,  a probat pantofii.
 Erau superbi, bleu, cu toc înalt
Îi veneau perfect. 
 Alături, era  o bucată  de nylon, cât pentru o rochie albă, în  stoluri  de buchețele rupte ca din  grădiniță..
Peste vreo câteva săptămâni, la  serbarea sfarsitului de an, era  înfloritoare  ca un strat de zambile!
 Scurtat, părul  îi curgea către umeri, în bucle. 
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.

miercuri, 11 noiembrie 2020

în mișcătoare oglinzi

 Anotimpurile   nu se rotesc de dragul nimănui.

Mișcările lor sunt  perfecte,
doar noi tânjim către noi înșine,
chemați  de  ceva nedeslușit.
 Toamna este, cumva,
partea nevăzută a  fiecăruia
 și a tuturor,
 oglindă tremurătoare
 în rotirea  vremurilor,
 revenind,
mereu,
 la copilul din suflet...

vineri, 6 noiembrie 2020

Club22Teatru Independent.„

 ”N-am cerut vietii nimic.Tot ce am avut, i-am smuls. Si tot ce n-am avut, mi-a furat.”  

Tudor  Mușatescu







În seara asta  răcoroasă, când pandemia  ține lumea în casă, am avut  norocul, grație invitației unor prieteni, de a mă bucura, împreună  cu  alți 17  spectatori, de un spectacol savuros!
  La Pitești, există, dacă nu știați, aflați acum, un teatru particular. pe strada Teiuleanu, nr. 48, vizavi de Colegiul Economic;  un loc  intim, cochet, primitor, decorat cu mult  bun-gust.
   „Club22Teatru Independent.„
 Actrița  Luminița Borta și soțul ei și-au unit  toată energia și forța lor creativă  în a  face ca, în perioada asta  grea de tot, flacăra culturii  să rămână aprinsă cu orice preț.
Și au reușit!
  Am văzut astă seară, preț de șaizeci de minute, un spectacol  spumos, dens, presărat, din belșug, cu  momente comice.
” Salutări  de la Piteșci”!
 Într-o deschisă interpretare după ”Ale tinereții valuri„, deTudor  Mușatescu. 
Fabulos joc de familie extinsă într-o modestă gară:Piteșci, unde nouă personaje își spun, în jargonul și argourile vremii, poveștile.
Tărgul de altădată, cu lumea lui pitorească, în  comportament , vorbire, atitudine, nume de  cartiere și de străzi, porecle, relații,    familie.
Umor  și ironie, satiră și comedie!
Comic de limbaj, de situație, de caracter, de nume.
Savuroase momente!❤️
    Luminița  Borta, în nouă ipostaze sociale! 
Atâtea  caractere în interpretarea aceleiași minunate și talentate  actrițe!
 O seară, în care  toți spectatorii au râs, au lăcrimat, amintindu-și  de  Piteștii de ieri.
    Un spectacol  care  a predat lecția despre  a  rămâne credincios  locului  natal!
  Bravo, doamnă Luminița  Borta!
 Sunteți inepuizabilă!

https://www.facebook.com/pages/Club22teatruindependent%20Pitesti%20Str%20Teiuleanu/100334768014690


marți, 3 noiembrie 2020

„Acesta este un sunet natural în acești munți: sunetul drujbei.„,

Încep cu o observație: fotografiile nu corespund, sunt convinsă, gusturilor tale artistice: le-am făcut în fugă, fără să mă preocupe detaliile.
 Uită-te, dacă ai timp. Te uită și te întreabă...
(pe fb  sunt mai multe imagini.)
 





 


Am lăcrimat aseară, când, la capătul a   șapte luni  de neobosită muncă  pasionată de  documentare,  pe meleagurile  noastre,  după ce a străbătut cu motocicleta lui  20000 de  km , Charlie  Ottley,poet și jurnalist englez, și-a luat rămas  bun.

  Am văzut, odată cu el, locuri despre a căror măreție  mulți dintre  noi  nu știam. 
Privindu-l  în vârful  Rarăului,  ca o stâncă vie, m-am gândit la Geo Bogza, călător și el  cu  trupul și cu sufletul, pe  drumurile  țării.  Și m-am întrebat, retoric bineînțeles, cum  de a trebuit să vină un străin pentru a readuce  în fața lumii o altă Românie.  O Românie  cu  o mie  de fețe.
O țară frumoasă,  bogată, cu locuri mirifice și peisaje  medievale,  o țară  pe  al cărei obraz încărunțit de  vreme și de așteptare    Carpații  ocupă  60% din   splendoarea lor,  o țară cu  moșteniri  de o sută de ani,  cu sate străvechi, unele  gata să se prăbușească în neuitare, cu oameni, dornici de revigorare tradițională , moduri de  trai și de cultură diferite,  unele pe cale de a se pierde, abandonate din ignoranță și delăsare..
 Am văzut  cum  trăiesc și cum petrec  oamenii din  sate aruncate pe coclauri, cum alți semeni, din cinism și   needucație,  distrug  flora și fauna.
Am rămas  cu un puternic sentiment  de  admirație, de recunoștință   pentru   frumusețile cu care  a  fost înzestrat colțul nostru de lume  rostuit pe arcul Carpaților.
  Ceva  m-a îndurerat  rău de  tot? o imagine, în care el și  un prieten român, ajunși  în Munții Apuseni, sus de tot, pentru o clipă și-au ținut respirația..
 Ascultau.
”  În munții ăștia,  nu mai  auzim   păreri cântând.
 Se aude  doar drujba...„
Auzi și tu: miile de camioane  care transportă buștenii ce  ne-au dezgolit munții , puși, unul lângă altul,  ar acoperi distanța  de la granița noastră  până dincolo de  ocean....  
 Ce  mai poți spune?
„Acesta este un sunet  natural în acești   munți” sunetul  drujbei.„,
Charlie Ottley, călător străin, jurnalist îndurerat,  că plaiurile  noastre  sunt  despuiate  cinic de podoaba lor de aur :Pădurea.
”-Ce te legeni, codrule,
 Fără ploaie , fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea...„

https://www.facebook.com/rizea.gina.5/posts/3690541614331657