sâmbătă, 29 decembrie 2018
luni, 24 decembrie 2018
frenezia serii cu parfum de cetină
În satul meu din lunca Argeșului, colindețele începeau după miezul nopții. Nu-mi amintesc de câte ori să fi mers, știu doar că, de cu seară, mama pregătea coșul . Parcă-i văd mâinile mereu neobosite adunând ,cu un fel de evlavie, colaci împletiți în casă, nuci, covrigi, gutui. În amețitor miros de tămâie.
Ningea blând, așezat, alb în vălătuci.
Între Cer și Pământ se amestecau toate ale vieții.
Satul își torcea poezia lui păstrată din cine știe ce timpuri.
Puțin după aceea, se revărsau zorii în cântec de cocoși, cete de copii tăiau gerul prin zăpada devenită albăstrie, în lumina felinarului pe care tata îl ridica, făcând cărare către poartă.
Frânturi de clipe, imagini prinse în rama eternă a timpului!
Au trecut anii, știu cât de bucuroși erau copiii mei în Seara de Ajun, să-și întâlnească prietenii și, mai apoi, adunați în grupuri, să meargă pe la casele profesorilor.
Seara se termina târziu!
În zvon de glasuri vesele, așteptând să vină Moșul!
Și nu a lipsit niciodată!
Cu fiecare an, numărul colindătorilor este tot mai mic.
Vin doar picii din bloc, însoțiți de mămici sau de bunici, sunt așa de frumoși, în inocenta lor zburdălnicie!
Și când larma se potolește, se așterne o liniște grea.
A mai fugit un an...deja.
Rămâne ceva învăluit în misterul zilei de mâine!
vineri, 21 decembrie 2018
”Undele visează spume,
cerurile înșiră nori”.
Mihai Eminescu
Primele mele lecturi au fost niște povestiri asemănătoare basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa a II-a, cred, mătușa mea de la București, sora cea mică a tatei.
Cărțile au dispărut odată cu înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod mama păstra tot felul de lucrușoare, care nu mai încăpeau altundeva.
Mama nu se putea despărți de ele..
Mama nu se putea despărți de ele..
Într-o zi, era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe apăsătoare, cât de valoroasă era pentru mine lumea aceea de mărunțișuri.
Nu erau mărunțișuri, acolo trăia o altă lume!
Lumea care mă formase pe mine.
Cum spuneam, am deschis ochii spre carte, citind basme. Uitam de mine, uitam unde mă aflu și pluteam, eram, când fiica cea mică a împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când slujnica mereu tristă. Îi ștergeam lacrimile cu batista mea sufletească, apoi așteptam să apară, de undeva, norocul.
Și el venea !
Următorul basm mă purta altundeva.Într-un loc, unde chiar dacă erau vrajbe, încrâncenări, după o vreme, mai cu seamă, pe înserat, cobora liniștea.
Răul dispărea și, fie că aveau loc un ospăț sau o călătorie, totul se îmbrăca în lumină.
În anii aceia nu-mi făceam deloc probleme în legătură cu împărțirea lumii în săraci și bogați.
Nici de ce existau pe lume și prinți, și cerșetori.
Prin clasa a IX-a, domnul Neagu, un strașnic profesor de istorie, mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea! vorbindu-ne despre războaie, despre expansiune, despre Alexandru Macedon. Asta, în vreme ce , la ora următoare de economie politică, alt domn, Nasta ,(purta niște pantofi cu talpă groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile) ne tooot spunea cât de periculoși sunt capitaliștii și ce val de bine se așterne peste noi dinspre un anume punct cardinal.
Au trecut anii, eleva de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară, a trăit, a citit, a văzut câte ceva din mersul lumii.
Ieri, pe după prânz, în clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind albul de afară.
Involuntar, am deschis televizorul.
Pe ecran, alături, un bărbat și o femeie.
Președintele țării, care nu este împărat, este, însă, un conducător, un om ales prin vot să reprezinte țara și poporul trăitor în granițele țării. (cuvintele astea, săracele de ele, sunt tot mai zgribulite în iarna care a început năvalnic)
Și este, îmi place să repet asta, că poate aud și alții, profesor.
Profesor de fizică.
Și mai este un vorbitor perfect și cititor, la cald, al celor mai importante știri din lume, în câteva limbi de circulație internațională.
Și este, ca atitudine, un OM educat.
Omul acesta, conducătorul țării în care noi locuim, fusese „acceptat „ în vizită, la guvernul aceleiași țări, guvern care are în frunte o doamnă.
Ce a ieșit din această întâmplare nu prea pot să spun, că nu am înțeles.
Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca la concert, a apărut un al treilea personaj.
Liniștit, ca o apă după ce au trecut inundațiile, rezemat într-un cot, în fața mulțimii de microfoane, repede reduse la tăcere, a spus, printre altele: „dacă eram în locul doamnei premier, nu l-aș fi primit pe Iohannis nici în curtea guvernului„.
Dacă ți-aș spune că am plâns, sigur , m-ai acuza de prefăcătorie sau de infantilism.
Am plâns cu tot sufletul meu de ființă, care a trebuit să fugă, să se ascundă, pentru o clipă, în lumea inocentă a ”Palatului de cleștar”.
duminică, 16 decembrie 2018
Despre părintele unui domeniu academic nou
( în ziua a VI-a de prezentat o carte bună!)
”O mașină poate gândi fără să fie nevoită să arate ca noi”.
Cum ar fi putut să se întâmple altfel, când am citit„Agonia Lui Turing”, de David Lagercrantz?
Despre scriitor nu știam nimic, despre matematicianul celebru , auzisem, desigur.
Nu este un roman polițist, este o carte bună și frumoasă, despre un destin extraordinar.Despre o viață făcută din prea multe numere și secrete.
„Personal, cred că spiritul este ,de fapt, etern legat de materie, dar sigur nu de același fel de trup ... în ce privește natura legăturii între spirit și trup, consider că trupul [poate] ține un «spirit», cât timp trupul este viu și treaz cele două sunt strâns legate. Când trupul doarme, nu pot ghici ce se întâmplă, dar când trupul moare, «mecanismul» trupului care ține spiritul dispare și spiritul găsește un alt corp mai devreme sau mai târziu, poate imediat..”Turing a refuzat să creadă că inteligența este ceva specific numai oamenilor, „ceva care poate să apară doar în ceea seamănă foarte bine cu o porție de terci....„
În 7 iunie 1986, exact la 32 de ani, de la moartea savantului Alan Turing, gânditorul obsedat de ideea că inteligența umană este mecanică și calculabilă, cum ar fi un șir lung de numere, Universitatea din Edinburgh a organizat o conferință despre geniul dornic să construiască o mașină care să poată învăța din propriile greșeli, prin comparații cu ultimele cercetări din domeniul inteligenței artificiale.
Organizatorul adunării a fost profesorul de științe computaționale la Universitatea Stanford, Richard Douglas.
Invitat de onoare, Leonard Corell, polițistul care a anchetat cazul morții, matematician , el însuși doctor onorific al Universității din Edinburgh.
”Simbolurile sunt niște instrumente înșelătoare. Un scriitor trebuie să le lase pe seama cititorului...O să vă mărturisesc că am de multă vreme un viciu. Visez cu ochii deschiși. Sunt cel mai înverșunat visător dintre cei pe care i-ați văzut.
Singura problemă este că la șaizeci de ani e greu să te gândești la viitor și să spui: `C\nd o s[ ]mplinesc șaptezeci de ani o să apară și marea realizare, iar după ea și contractele la Hollyood.
Așa că eu visez la trecut.
Îmi imaginez o mașină a timpului cu care călătoresc înapoi, în strada Adlington.
Dar, în loc să ajung acolo pe 8 iunie 1954, așa cum s-a întâmplat, ajung pe 7 iunie...„
”Dragă Allan, îți cunosc viața mai bine decât ți-ai putea imagina și, crede-mă, știu că te-au otrăvit paranoia și prejudecățile, dar, într-o zi, o să ținem o conferință la Edinburgh, cu sute de oameni importanți care au cercetat lucrările tale și uite, Allan, uită-te la asta, uite mașina universală, COMPUTERUL, cum îi spunem noi astăzi„.
Tu mai crezi că „Agonia lui Turing”este o carte polițistă?
vineri, 14 decembrie 2018
Nu doar despre
”Un veac de singurătate„.
Ci și despre lume, așa cum este ea ” multiplă și oceanică„.
Astăzi, după ce o prietenă virtuală m-a chemat într-un joc de-a bulgăreala cu cărți dragi, m-am gândit la unul dintre cei mai fascinanți scriitori ai secolului al XX-lea.
Am citit patru dintre cărțile lui.
Nu știu de ce m-am oprit, trebuie să-mi fac timp pentru celorlalte.
Ne unesc trei ani frumoși. Într-un fel, am învățat să zburăm împreună. În aceeași grupă, 118.( sper să nu greșesc) Lidia și Marilena au fost colegele mele de facultate și de cămin..
Au zburat anii, fiecare dintre noi și-a urmat calea. Ne-am revăzut după mai bine de patruzeci de ani. De atunci, ne mai spunem una, alta, aici, în pătrățica asta albă.
Astăzi le provoc să se alăture acestei frumoase intenții de a reașeza cartea în locul ei unic.
Cartea care zidește umanitatea!
Gabriel García Márquez.
„Toamna patriarhului„. spune autorul, este cartea l-a salvat de la uitare .
”A fost romanul care m-a făcut cel mai fericit scriindu-l, căci este cel pe care am vrut dintotdeauna să-l scriu și, în același timp, cel în care mi-am împărtășit propriile experiențe și confesiuni....L-aș defini ca pe un poem despre singurătatea puterii.
Am scris Toamna patriarhului„ cum se scriu versurile...”
Dictatorul este ”unicul personaj mitologic zămislit de America Latină”.
Garcia Marques, o întrecere cu realitatea cuprinsă într-o istorie universală.
De la egal la egal!
El și o lume în care multe lucruri nici nu aveau nume când naratorul le-a descoperit.
marți, 11 decembrie 2018
despre cărțile care zidesc!
sau parfumul cărților cu frezii!
O prietenă din spațiul virtual, numindu-mă „doamna profesor”, îmi cere să postez titlurile câtorva cărți preferate. Și, probabil, la rându-mi să continui „acțiunea”. O fac, cu mare plăcere, cu o singură observație: nu mi se pare , în ceea ce mă privește, potrivită formula de adresare.
Eu voi rămâne toată viața profesoară, chiar dacă ar apărea, între timp, în DOOM, nu știu ce reglementări, vizând folosirea numelor unor profesii. Există cuvântul „profesoară„, pe care eu chiar îl iubesc , asta nu înseamnă că aș avea ceva împotriva formei de masculin.
Nu găsesc că ar fi potrivit , însă, a se folosi forma de masculin pentru doamnele care lucrează în învățământul superior, vezi doamna profesor Cati A., dar, dacă, prin nu știu ce întâmplare dumneaei sau altcineva , cu aceleași studii și grade didactice, ar „preda„ în învățământul preuniversitar, ar trebui să primească titulatura de „doamna profesoară„.
Cum spuneam, există profesii exercitate la fel de bine sau la fel de mai puțin bine , în a căror definire, nu se impune forma de masculin.
Mă simt excelent, când mi se spune „ doamna profesoară”!
Sau „doamna dirigintă„!
( mai ales, dacă se adaugă „vă mulțumesc„! , nu doar ”mulțumesc „ sau, brrr! mersi!)
”Există pe lume o mulțime de lucruri inexplicabile de care habar n-aveam mai înainte-lucruri inexplicabile care depășesc rațiunea noastră.Ne închipuim că știm totul și când colo nu știm nimic...Absolut nimic”
A.J. Cronin, Gran Canaria.”, pagina 290.
I-am mângâiat de multe ori coperta în ultimii ani, am scotocit în minte, voiam să-mi amintesc acțiunea, primeam doar vagi semne, finalul, da, finalul este extraordinar:
„Inima i se strânse. Din nou se auzi un scârțâit în tăcerea casei-un scârțâit slab, ca de pași ușori prin vestibul. Nu e nimic, absolut nimic și totuși fața i se făcu albă ca varul. Inima zvâcni și se opri în loc. Nu se mai auzea niciun zgomot, însă în cameră plutea o undă de parfum distinct, îmbătător. Era parfumul florilor de frezia..., 294.
Ieri, când am primit imaginile din Gran Canaria, m-a cuprins așa, un fel de tristețe, gândindu-mă cât de necruțător este timpul care șterge din minte impresii pe care cândva le simțeai mai puternice decât orice.
De ce să uit? m-am toot întrebat. Este nedrept. O carte frumoasă ar trebui să-ți rămână în minte, ca într-o bibliotecă de suflet.
Și m-am culcat cu gândul că mâine, adică în dimineața asta, o să recitesc romanul lui Cronin.
Sunt atât de îngălbenite paginile, așa de uscate, că parcă s-ar rupe, atât de mărunt scrisul...
Și tot gândindu-mă că mai am două cărți care mă așteaptă, a apărut, nici eu nu știu cum, o idee : teatru radiofonic!
Am ascultat dramatizarea, cu cartea alături, pagină cu pagină!
Extraordinară experiență!
Atât de frumoasă!
Ca în copilărie!
” Harvey cită din memorie: Lasă-mă să plec de la toate acestea nu plângând, ci cântând ca o lebădă- e din Platon, Ismay. Apoi adăugă cu un zâmbet slab;Platon ăsta a fost un tip măreț, ar trebui să-l citești, tinere, dacă ai ceva timp liber.„
duminică, 9 decembrie 2018
Am un fel de a mă bucura cu tot sufletul!
Clipocit de clipe!
Ascuns în reflexe de lumină copilărească , trecutul se lasă atins cu blândețe,toate stau undeva, gata să fie redescoperite. Amintiri simpatice , întâmplări de toate felurile, el era „șeful clasei”, se adunau destule admiratoare în juru-i.
Ascuns în reflexe de lumină copilărească , trecutul se lasă atins cu blândețe,toate stau undeva, gata să fie redescoperite. Amintiri simpatice , întâmplări de toate felurile, el era „șeful clasei”, se adunau destule admiratoare în juru-i.
Despre câte am mai vorbit...
Timpul fuge, așa era și mai ieri, atunci când îl mai muștruluiam că prea erau compunerile telegrafice, era primul la matematică, din clasa cu predare intensivă, de limba engleză , mai sărea peste câte o temă, o necăjea pe doamna de chimie sau, la ultima oră, dacă profesorul de sport încurca orarul, după ce unul, mai îndrăzneț întrerupea lumina, se băteau cu bucăți de cretă...se încingea o aprigă bătălie, că doar apariția mea ,pe nepusă masă, potolea nemotivatele ostilități.
Copii! cu multe și originale moduri de a-și risipi energia.
Altfel, o clasă foarte frumoasă!
Ultima mea promoție!
Tot unul și unul!
8D.
Astăzi, tineri foarte serioși!
Unii dintre ei chiar s-au căsătorit.
S-au împrăștiat care încotro, nu prea mai rămâne vreme pentru rețelele de socializare.
Nu au timp să se vadă, poate, cine știe, în vară, dacă se ocupă careva să-i trâmbițeze.
Astăzi, domnul proaspăt avocat bucureștean mi-a adus un superb buchet în alb și roșu!
Și o părticică din anii aceia când, de multe ori, ca și acum, uitam câte minute numără ora...
miercuri, 5 decembrie 2018
despre bucuria de diseară
Că ar trebui să vină Moș Nicolae.
Mie îmi plac poveștile. Și starea aceea incertă, când uit că sunt femeie în toată firea și, nu știu cum, mă trezesc, dintr-odată cu suflet de copil.
Ce bine că există gândul!
Fuge nebunește, străbate fără de număr kilometri, prin frig și prin ploaie, alungă necazuri, că nu poți scăpa de ele, se duce, se cuibărește în locuri dragi, pe poteci, sare gardul drept în curtea părintească, se uită în toate părțile:cine mai șterge fereastra aburită, cine a mai pus rufele alb/ albăstrii la geruit, să fie mai strălucitoare decât zăpada.
Și iar fuge înapoi, mai știi amiaza aceea cu pregătirea tezei la fizică, eram toți în sala mare de meditație, ce emoții, circulau și bilețele, alungam frica de subiectele „fizicuței„și mai completam ceva într-un oracol.
Nu era voie să te gândești la Moși aducători de daruri.
Și timpul se aruncă nebunește , aleargă ca în poemul lui Alexandru Phillippide
, ce mult îmi place mie poetul ăsta! L-am descoperit la un seminar de Literatură modernă. Cu profesorul Mihail Diaconescu.
, ce mult îmi place mie poetul ăsta! L-am descoperit la un seminar de Literatură modernă. Cu profesorul Mihail Diaconescu.
Iată-te mamă, vii de la școală, în curând, ghetuțele lustruite se așază în dreptul ușii”mami, să mă trezești, vreau să-l văd pe Moș.”
Mâine dimineață, ghetuțele își deschid laaarg ochii a uimire, sunt pline cu bunătăți.
Ce darnic este Moșul!
Amiaza mea de dinaintea venirii lui Moș Nicolae, că zău! îl aștept cuminte, a fost specială . Mai întâi, un fost elev, bărbat de acum, cu robă peste blugi , mi-a spus, pe mess( alte vremuri, nu-i așa?) ”sărut mâna, doamna dirigintă, abia aștept să vă văd!„
În drumul meu prin câteva locuri din cartier, nu prea a contat că ploua, mie nu-mi displace ploaia, cât pe ce să mă lovesc de mama Andrei.
Andra este profesoară de franceză. Câți ani să fi trecut de când îi vedeam ochii mereu atenți la mine, din banca a doua, rândul dinspre ușă?
”-Mereu vorbim despre dumneavoastră„, îmi spune doamna ușor căruntă, cu zâmbet frumos și voce emoționată.
Și dacă , diseară, Moșul uită să sune la ușa mea, nu cred că voi fi prea supărată.
Bătrân, cum este, își va fi rătăcit agenda cu adrese...
marți, 4 decembrie 2018
Astăzi
este despre fiul meu cel mare!
Dar și despre mama lui!
În vara aceea, grădiniţele intraseră în vacanţă înaintea şcolilor.
Se ivise o problemă serioasă: nu aveam în grija cui să-l lăsăm pe grădinarul nostru de nici patru ani.
Școala mea se afla la vreo trei kilometri de gara Costești. Zilnic, parcurgeam drumul dus/ întors pe jos. Era imposibil să-mi iau copilul cu mine.
L-a luat tatăl lui.
Tot la școală, dar în oraș.
Secretara îl simpatiza, așa că problema era pe jumătate rezolvată.
În ziua aceea, liceul lor găzduia o ședință cu directorii tuturor școlilor din județ. Lume multă pe coridoare, treceau încoace și încolo bărbați și femei cu tot felul de dosare în brațe.
Prin ușa secretariatului, larg deschisă, Malvina trăgea cu coada ochiului la copilul care își vedea de mașinuțele lui. De la o vreme, văzând atâtea figuri care urcau și coborau scările, el își abandonase jocul și se uita la musafirii grăbiți.
La nici doi pași de el, se oprise cineva ; un personaj mai mult lat decât lung, pantaloni prinși în bretele, ochelari de soare , mai să-i acopere toată fața O pălărie de pai, cât roata carului.
Omul aștepta pe cineva.
Copilul se uită, se tot uită, Malvina se uită și ea...
- Nenea, dumneavoastră sunteți piticul cel bătrân ?
Ați pierdut-o pe Albă ca Zăpada?
Luat prin surprindere, omul face stânga împrejur, câțiva bărbați aflați în preajmă râd șmecherește, Malvina tușește, înecându-se, aplecată peste hârtiile ei.
Puștiul de atunci este tată a trei copii.
Cel mare este student.
Cel mare este student.
La mulți ani, băiatul mamei!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)