cerând elevului numai să tacă,

 nu vei reuşi niciodată să-l faci atent, nu-l vei face să progreseze, oricât te-ai chinui, dimpotrivă, cu cât îl sileşti să fie atent pe muteşte, cu atât îl vei tâmpi mai mult... Dar dacă îi dai să lucreze ceva, îndată mintea i-o vei cuceri, facând-o să se fixeze la obiectul tău.  ”

Jan  Amos Comenius

Astăzi este ziua lui.

S-a născut la  28 martie  1592, undeva, în Moravia. S-a stins la 15  noiembrie 1670, la Amsterdam..

Învățător, pedagog, lingvist, om de știință, teolog, absolvent  al Universității din Heidelberg.

„Părintele educației moderne”.

M-am gândit  la acest învățat din două motive. Întâi, pentru că,  în ultima vreme, pentru  toate neîmplinirile  din societate, de fiecare dată   se  aduce în discuție lipsa de educație, iar mai apoi, pentru că profesorul  nostru  de Pedagogie  din facultate, domnul Iosif  Antohi, căruia  eu  și  alții ca mine  îi purtăm un mare respect, îl adora pe   acest ilustru pedagog.

 I-a tradus lucrarea  „Didactica  Magna ”, realizând   foarte interesante  note, comentarii și   studii,pe  care  ni le-a prezentat la  vremea  când noi  băteam la porțile  cunoașterii.

Mă întreb, fără să-mi doresc a supăra pe cineva,  câți dintre cei care  vor să fie profesori   sau  chiar  sunt  în plinătatea    vârstei  au timp, răbdare și  interes  spre a   mai  citi    niște   cărți scrise  în urmă cu mai bine  de șase  veacuri. 
Poate că dacă  ei și  ocupanții unor înalte fotolii  ministeriale ar  face  treaba asta  ar  înțelege  pentru  ei, urmând   să-i convingă și pe alții, că ”
 EDUCAȚIA  ESTE  ÎNTRE  LUCRURILE  CELE MAI SEMNIFICATIVE PE CARE OMUL LE POATE REALIZA ÎN  TOATĂ VIAȚA SA.”

   JAN   COMENIUS.

Se zice  că    citatele  nu  rezolvă cine-știe-ce- mare-lucru.  Eu  contrazic ”teoria ”asta, așa  că  voi încheia  citând   nu unul, ci două convingeri ale  pedagogului  la care  ne  gândim măcar astăzi.

”A învăța  înseamnă a merge  către știința  unui lucru nercunoscut prin ceva  cunoscut”.

 Simplu, da?
Pași mărunți, dar siguri.

Se ține seama  în  viața de zi cu zi, indiferent de   sfera de activitate,  de  miezul acestor  atât de limpezi  cuvinte?

Și ca să nu-l uităm pe  Comenius, să  aflăm, dacă   nu știam deja  că:
”Un om  cu cunoștințe, dar needucat, este ca și un inel de aur pus  în botul unui porc”.

cum zâmbește primăvara!

”De câte ori deschid portița și intru în gradină-mi pare
 Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. 
O fantazie uriașă le-a dat un strai la fiecare, 
Și fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.”
 Dimitrie Anghel

”Dacă mă privesc

prin prisma universului, ce sunt eu”?

Ludwig van Beethoven

Astă seară, Orchestra Filarmonicii Pitești, dirijor,elegantul Mihnea Ignat, concert/ maestru, Mădălin Sandu, solistă,Miruna Vidican - harpă, ne-a oferit un program pe cât de frumos, pe atât de înălțător:

*Ludwig van Beethoven - Uvertura la Egmont, op. 84

L. van Beethoven și drama destinului, o luminoasă lucrare despre dreptate și libertate națională, despre simplitate și onestitate.

Moartea martirului apare ca o victorie împotriva destinului!

*Gabriel Pierné , Piesă de concert pentru harpă și orchestră „ cel mai complet muzician francez din epoca târzie a romantismului de la începutul secolului al XX- lea.ce frumos se topește sunetul tânguios al harpei în tumultul orchestrei!

*Piotr Ilici Ceaikovski - Simfonia nr. 2, op. 17, Mica Rusie

Un concert frumos, ca însăși muzica lui Beethoven, căreia Ceaikovski”vindecătorul de suflete”, prin simfonie, această ”confesiune muzicală a sufletului„ a întruchipat marea profunzime a sufletului rusesc, pe care eu îl asociez cu versurile lui Esenin

„Cunosc acele locuri unde mă pot pricepe,

Le-am străbătut cu pasul învârtoşat de drum.

Acum mi-i dor de somnul nemărginitei stepe,

În ţara mea geroasă aş vrea să fiu acum.

Dar blânda clipocire s-a stins ca o văpaie,

În fum albastru toate sunt putrede poveşti.

Spun pace vouă, geamuri şi streşini vechi de paie,

Spun pace vouă, câmpuri şi case ţărăneşti.”

Solemnă, maiestuoasă, strălucitoare seară!

Felicitări artișilor instrumentiști care, prin muncă foarte serioasă, talent, dăruire și mult suflet, dau viață Orchestrei simfonice a Filarmonicii Pitești, dăruind publicului, săptămână de săptămână,prilej de bucurie!

Și de împlinire sufletească!❤️

Gaudeamus igitur!

”Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine, 
dă ceasului înţelepciunea ce-o ai”

  Lucian Blaga

În parcul din  jurul Universității , câțiva  arbori și-au deschis ,gingaș, muguri  în buchete  albe și roz.Au  ieșit  de prin cotloane   buburuzele. 

 În grupuri, studenți  de la  Sport, Biologie , Limbi străine merg  agale  spre  câte un seminar.

  În dimineața asta,  cu parfum de  verde  proaspăt, împreună cu o colegă aflată în vizită,noi,  fostele studente  peste care  jumătatea de secol  își zugrăvește   trăiri și  povești ,păstrate într-un   cald colț de suflet,, ne-am întâlnit  cu  emoția  redevenirii .

Astăzi și ieri, ca-ntr-o ramă  mișcătoare!

Am revăzut amfiteatrul  singuratic,  cu  băncile lui  aliniate  ca pentru un curs de literatură comparată,  sala  4, cu amintirea examenului de latină, am ascultat tăcerea coridoarelor,ne-am plimbat  privirile peste  avizierele care, cândva, ne dădeau fiori”  de la cât  se dă bursă în  semestrul ăsta”, ”cine a picat la  Istoria  limbii?”...

Câte o voce temută răsună în gând., 

Alei,  intrări, căminul,  scările  mângâiate de raze piezișe.

  O    mare  felie de  viață, în câteva  zeci de minute!

 O primăvară, ca o  tandră  promisiune!

”Amorezată am fost toată viața

 Şi mai ales fiind eu răţuşca cea urâtă, mi se părea că nu o să mă iubească nimeni niciodată şi o să mor fată bătrână. Dar am jinduit să fiu iubită şi să iubesc“!

”Am visat azi-noapte sărutări, 

Câmpuri de garoafe zdrențuite

Soarele cu zveltele-i cuțite

Înjunghiase cele patru zări ”
Nina Cassian„
Timpul unei femei,Galați- 1924/ New-York 2014, debutul poetic în 1947- prin a cărei viață s-au perindat trei soți, trei iubiri, cum spune ea, două în țară, cea dintâi cu Jany, scriitorul Vladimir Colin,,„La şaptesprezece ani, l-am întâlnit pe tânărul înalt şi suplu, cu aceleaşi vederi ca ale mele (comunist ilegalist), cu aceeaşi pasiune pentru Mallarmé, poezia franceză modernă şi avangarda română“, de care a divorțat , pentru a se căsători cu Al. I. Ştefănescu. Au rămas împreună 36 de ani, până când el a murit. „Ali, spre deosebire de Colin, nu era nici înalt, nici frumos, nu fusese ilegalist, nu-i plăcea poezia modernă, dar m-am îndrăgostit de el până peste cap şi fără argumente. (...) Când mă ascultase cântând la Ateneu sonata mea pentru pian şi vioară (cu Mircea Săulescu) i-a spus surorii lui, care stătea lângă el: «eu cu femeia asta am să mă însor»
Multe iubiri, unele devastatoare, altele mai potolite, 
Eugen Barbu „El, Marele El,/ m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,/ îi priveam chelia (era chel/ Marele El)/ şi sprâncenele răzvrătite/ şi ochii în patru culori/ încrustaţi în orbite/ şi nu ştiam, nu mă pricepeam“.

Marin Preda”Au fost zile şi nopţi pe care le-aş numi depline, eu hrănindu-mă din nuditatea lui absolută, uluitoare, pentru că… nu se mai acoperea, nu mai avea nicio imunitate – iar eu trăiam evenimentul sacru că-l văd pe omul acela cum nu mai fusese văzut de la naştere, adică în dezarmarea şi oferta lui cea mai totală. Într-o noapte, ploaia trecuse, luna invadase patul nostru – şi… mă mângâia. Cu palma la o mică distanţă de trupul meu, conturându-l în aer, ca o pasăre, ca un satelit pe o misterioasă orbită, plutind, neatingându-mă decât cu emanaţia acelei mâini“.

 S-a iubit, poate, chiar și cu Nichita Stănescu,.

O viață tumultuoasă în care a creat poezie și proză, poezii pentru copii, a recitat și a compus muzică, a tradus, a publicat în paginile diverselor reviste ale vremii și în cercuri literare, până a intrat sub lupa securității.

În 1985 , ”femeia fatală a literaturii române„ pleacă în America” s-ar părea că totul s-a terminat. Trebuie să mor”, sărăcie, singurătate, o femeie urâtă, care crede că acela îi este sfțrșitul...
În țară, poezia îi este interzisă.

Și  când  era mai disperată, în viața ei, apare Maurice Edwards, director artistic al Filarmonicii din Brooklyn.
În 1998, ea avea 73 de ani, era săracă și tot mai urâtă, el număra 75 de ani.
A treia iubire! căsătoria cu ”Domnul Cassian ” care o va însoți peste tot.
După 1989, urmează vizită în țară, interviuri, apariții în presa internațională !
Triumful!

„Rana ei de secol„ se adună în peste treizeci de volume, în românește sau traduse în alte limbi.

”Distanța dintre mine și mine”

Un film pe care l-am văzut astă seară, la Cinematograful ”Bucureșt”, din orașul meu.
O poveste ilustrată despre cultura românească în epoca ceaușistă , din perspectiva unei femei speciale, Nina Cassian, „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“, cum a numit-o criticul literar Alex. Ştefănescu, pe protagonista filmului..

Nu contează părerea mea despre film, așa că, dacă ai vreme, du-te să-l vezi!

Spectacol în aer liber

„Există îndrăgostiți fericiți
Auziți! auziți! auziți!
Care rămân împreună
Și-al căror sărut proaspăt sună
Auziți! Auziți! auziți!
Există perechi fără moarte
în mișcare mereie
Cu-o formă a inimii
Semănând a metaforă, a idee.
Aceștia rămân împreună
În sărut, ca-ntr-o dulce furtună
Auziți! auziți! auziți!”

pentru o vară frumosă!

”ca o nuanță de lumină”

M-am chinuit să-i dau acestei vorbe înțeles.
Un înțeles subtil și tinar mai ales.
E-o vorbă ca dantela de ușoară
Și care toată vremea înfășoară.
Ca o nuanță de lumină
Și face duioșia mai senină.
Ea se rostește numai într-o limbă,
Într-altfel se pocește și se schimbă.
E vorba-n limba nouă să-nfioare.
Ca e-al femeii scumpe în căntec de izvoare.
Eu am făcut plăpănda să stăpîneasca viața,
Ca roua dimineața.
Femeie și fecioară,
Fii fragedă și nouă ca-n vis și-ntâia oară
Și dorul sfănt de tine e murmur de vioară.
Fii purtătoarea pură de fiecare clipă
A dragostei, și-anină-ți pe suflet o aripă.
în patima curată
Și binecuvăntată,
Când ți-ai ales bărbatul
Se pierde și păcatul. ”

Tendresse”, Tudor Arghezi

Când crângurile prind a înverzi

„Ce dar să-ți fac acum, că-i primăvară?...

Din nori îți cos o rochie ușoară,
Din ghiocei îți fac o cingătoare,
La gât îți pun șirag de lăcrămioare,
Te-ncalț cu pantofiori de toporași,
Să fii cea mai frumoasă din oraș...”
Magda Isanos

Astă seară,Orchestra Filarmonicii Pitești, concert maestru, Mădălin Sandu, și-a răsfățat publicul feminin nu doar prin alegerea unui superb buchet muzical , compus din piese de suflet.
Bucuria a venit și din ideea ca la pupitrul dirijoral să fie El și Ea, veniți din însorita Spanie,maestrul Octav Calleya, a cărui bunică s-a născut în Pietroșani, Argeș, și Marilo Carrillo Sedeño.
Invitată,soprana Magda Oțelea.
Am ascultat: ”Ave Maria”, Caccini, Wolfgang Amadeus Mozart – ”Uvertura la opera Cosi fan tutte”, Ludwig van Beethoven -„Uvertura Fidelio, Gioachino” Rossini ” Uvertura la Italianca în Alger„”Les filles de Cadix”, de Leo Delibes, Otto Nicolai – Uvertura la ”Nevestele vesele din Windsor”.

În începutul celei de-a doua părți a concertului, acompaniată de orchestră, soprana piteșteancă, Magda Oțelea, a interpretat, în premieră, elegia „, Mama”, compozitor, Ioan Dobrinescu, pe versurile Anei Blandiana. Au urmat; Amadeo Vives : ”Fandango din Doña Francisquita”, Manuel de Falla,”Dansul focului din Amorul vrăjitor”, Johann Strauss Jr. ”Valsul Vin, femei şi cântec” (Wein, Weib und Gesang), Heia in den Bergen, din ”Silvia”, de Emmerich Kalman, concertul încheindu-se cu ”Suita Carmen, nr. 1, de George Bizet.

O seară frumoasă dedicată femeii: fidelă, credincioasă, seducătoare, jucăușă, elegantă, strălucitoare, ușor agresivă, dacă este cazul, mereu iubitoare!
Parfum primăvăratic,calde culori în eșarfe , zâmbete în priviri,acorduri luminoase, sentimentale, în alesături pline de căldură!
La mulți ani tuturor Doamnelor artiste din orchestra Filarmonicii!❤️

Mulțumim, Filarmonica Pitești!❤️
Felicitări și pentru că, săptămână de săptămână , cu talent, multă muncă , perseverență și profesionalism, reușești să convingi că doar arta adevărată ne face mai umani!❤️

”Fierarii”, după Milos Nikolic

 (sau  cînd nefirescul   pare firesc)

Când   mi-am cumpărat  bilet  pentru ”Fierarii„( piesa a avut și un alt titlu:„Cu capu  pe  nicovală„)  voiam un   mărțișor  hazliu! 
 Ceva care  să  mă  rupă de  cenușiul  dens al  începutului  de primăvară.
M-a tentat  selecta distribuție  a  „Teatrului de   Comedie  București” ;Grigore – Horaţiu Mălăele, Peter – George Mihăiţă,Matilda – Maia Morgenstern, Ivan – Valentin Teodosiu.
Nu  știam, însă,   nimic despre  dramaturgul Miloš Nikolić, născut  în Kosovo,  într-o zi cu ghinion, cum mărturisește,  13 iunie 1939.

S-a întâmplat  să  fac o alegere  foarte   bună.

Într-un decor  fără prea multă recuzită, o  prăfuită fierărie, ca într-o   mișcătoare oglindă, trei bărbați și o femeie arată  cum, în orice clipă, o realitate  crâncenă se  poate transforma  în  altceva. 
Fragilă graniță între   tragic și absurd, admirabil  transpusă comic de  regizorul  Horațiu  Mălăele!

Subiectul piesei  este , relativ, simplu:

 După sfârșitul celui de-al doilea război mondial, trei fierari  de naționalități diferite:  un român , un ungur, un rus descoperă  că fiii lor, în realitate,  nu sunt ai lor, ci  fiecare  bărbat este  tatăl  altui  fiu. Și uite

așa,   ceea ce , în esență, este tragic se transformă în fața ta, spectatorul , într-o  nesfârșită  sursă de  bună dispoziție. 
Fierarul român,Grigorie, proprietarul  fierăriei unde se desfășoară acțiunea,  nu este tatăl  fiului său, pentru că  în timp  ce el  se afla  pe frontul sovietic,  soția lui  a făcut un copil cu ungurul  Peter. 
Unguroaica,  soția lui  Peter , face și ea un copil  tot cu  fierar.
 Rus.  
 Rusoaica  Nadejda   face și ea  un copil cu  Grigorie,   românul  blajin, care  se vrea  o  simpatică victimă, pentru că   este  unul dintre cei doi tați ai ”copilului  nostru”.

  Ce   încălceală!dar,  cu  cât  întâmplările  par mai anormale, cu atât relațiile  dintre personaje sunt  mai simpatice, atât de  savuroase, că   râzi în hohote! 

Esența?  omul intră în în relație cu  existența, așa  dură cum este ea, cu  sine, cu  istoria, cu omenirea. 
Dacă  este  să  comentăm cât de cât afirmația autorului cum că  a răsturnat, cumva,  dimensiunea  teatrului antic, omul, oricare  dintre cele patru personaje,   trăiește într-un fel de solidaritate prin culpă, durerea fiecăruia fiind parte din durerea universală.
 Fatalitatea ”se mișcă”,  râsul ia locul plânsului,  replica  spumoasă  șterge  șenila războiului, adulterul    pare ceva firesc, Matilda, lămurindu-i pe   cei trei  bărbați care  ar vrea și nu prea  să se omoare între ei,   că ea  nu a înșelat. Teoria ei este  că  dacă bietele femei, rămase singure, nu ar fi primit  în  casele lor fiecare câte un fierar, respectabila  meserie  ar fi dispărut.

Comic și absurd  laolaltă! 
 Romănul are un băiat  ungur, ungurul   crește un fiu rus, în vreme  ce   rusul este tată de român. 

Prin  autoironie, comic de situație, de  caracter și de limbaj, o simpatică  învălmășeală  șterge orice urmă de  ură.
Uiți că  războiul  strivește  destine, abrutizează,  permite  să se întâmple atâtea rele.
Comic,  absurd  și real într-un timp ce se  bifurcă, împletindu-se!

Un text    bine scris, niște actori  în mare formă!( i-am iertat că au început mai târziu cu  jumătate de oră)

Și o savuroasă  filozofie  despre   rădăcini,  arbore genealogic, paternitate, cultură, esențe și influențe.

O istorie  care se joacă cu  destine,  o piesă  frumoasă, care, grație  unor actori de excepție,   atât de  bine transformă realul în absurd, că , dacă încerci să povestești, nu-ți poți aminti decât  că   în cele  70 de minute  te-ai distrat copios!

mărțișoarele

În prima  zi de martie din  anul acela, a venit de la  București Andrenuța, verișoara mea  primară. 

Adevărată domnișoară. 

Era  mai mare decât mine  cu vreo zece ani. 

 După ce se întorcea de la școală, îmi plăcea  să o văd cum  citea din cărțile ei , pe care le   păstra într-un săculeț de pânză , cusut  de  o mătușă. Când  se plictisea, puteam să   răsfoiesc paginile gălbui  cu ilustrate și sublinieri colorate. Aveam  permisiunea   să încerc  chiar  să scriu în maculatorul învelit în  hârtie albastră, fără să rup vreo  foaie

Pentru că mama ei, sora  cea mare a tatei,  se stinsese imediat după  nașterea  fetei,  pe ea o crescuse  maica  Fănica. Din  Greu.

  Până pe la 15 ani. Apoi o  dăduse în grija unor rude, să muncească la oraș.

În ziua aceea, Andrenuța, domnișoara  cu  unghii roșii,  a  scos dintr-o pungă   câteva   cluci de mătase  albă și roșie,  strălucitoare și moi.

Misiunea mea  a fost să   tai cu foarfeca  pătrățele egale   din  partea aceea de chibrit pe care  se scapără bețele.

  Ea rula  cu atenție firul  lucios pe   o latură a pătratului.  La capăt , schimba  culoarea.  Când  întreg pătrățelul  era acoperit, rezulta un  minunat joc geometric. 

Joc  de  doi, în alb și roșu!

  Venea rândul ciucurașilor.

Niște  pufuleți jucăuși, în ambele  culori.

Pâinișoare bucălate aninate  în șnur de  mătase!  Minusculi clopoței , atât  de frumoși, că abia  îndrăzneam să-i ating. 

 Toată amiaza,  noi două,  domnișoara  de  București și eu, am lucrat  mărțișoare  pentru  toate fetele  și  femeile din  neamul nostru. 

Al lui  Năstăsică..  

La sfârișitul lunii, mărul din  fața casei  bunicii   râdea în soare  cu   salbă  mătăsoasă, în alb și  roșu, pentru ca noi, purtătoarele  de mărțișoare,  să  avem tot anul  fețe albe, cu bujori roșii în obraji.

A fost cea mai frumoasă  întâmplare  cu  noi două, dacă este  să  nu   vorbesc despre sperietura  pe care  mi-a  provocat-o, când am îndrăznit  să o întteb  cum   de și-a  făcut ea  unghiile atât de roșii. Am primit cel mai crud  răspuns, care m-a  băgat în sperieți  pentru nu știu câți  ani.

Ei bine, știi  ce  mi-a   spus?  că  o  doamnă  din București, prin  nu mai știu  prin ce  metodă, i-a turnat  pe sub unghii o vopsea  fierbinte , roșie.

 Andrenuța  nu mai este  de mulți, mulți ani ; undeva,  într-un colțișor de suflet, mărțișoarele ei  cu puf de clopoței zglobii  își spun povestea lor în alb și  roșu.

 Printre răzlețe frunze de  măr.