când culorile îmbracă haină subtilă

45 de ani fără mama.

 Sunt  eu și cu mine, vorbim. Mai mult în gând.

  Era o zi  caldă, veneam de la școală, știu  foarte bine cum eram îmbrăcată, revăd figura consăteanului care mă aștepta  pe banca din fața  blocului, îmi amintesc privirea aceea inocentă cumva, voia să mă ocrotească, voia  să  nu fi fost chiar el  cel care  trebuia să-mi  spună ceva atât de cumplit.

 Trec toamnele, unele  ploioase, altele cuminți, fuge timpul, eu număr mai mulți ani decât   avea mama mea.

Și mă gândesc la  om, la omenie, câtă o mai fi pe lumea asta, că gândul zboară nestingherit.

Vedeam aseară un film despre  cum se făcea școală  într-un orășel din vestul sălbatic  atunci  când „ a fi  învățătoare/ profesoară ” era o încrâncenată , uluitoare aventură, plină de  necazuri, presărată, totuși cu  bucurii de neînchipuit, ce-mi place că am Netflix,  nu  mă mai interesează altceva  de pe micul ecran, două/trei ore pe seară  cu filme frumoase mă rup  de  tot și de toate, pentru câteva clipe  mă vad în cine-știe-ce-colț- de lume, împrumut ceva  din  viața oricărui personaj, mă  bucur, mă înspăimânt,  pierd, câștig.

Chestia este că atunci când  revin în lumea  asta a lui  2020, mă lovesc de mult prea multă  minciună, da, cred că minciuna  este ceva care  intră în cursul  fiecărei clipe.

Îmi zice, într-o zi o  persoană( are varsta unuia dintre fiii  mei)

„ da, vom  colabora sincer, iubesc sinceritatea, o să fie  așa cum aș vrea  să  fie tratați părinții mei.”.

 Nu despre mine este vorba, eu sunt  persoana  care, de voie, de nevoie, trebuie să  dispună  ( cam ăsta este cuvântul) de soarta cuiva.

   Și doamna care se  voia sinceră  mă minte în față, înhață  banii( fără  o hârtie, ceva) „  știți, nu am aici  casă  de marcat , n-a avut  nici în urmă cu două luni,într-o cameră cu x paturi a mai  înghesuit unul, că dacă spitalele sunt pline  din cauză de covid,  bolnavii vârstnici ajung  în cămine conduse de  persoane precum doamnă specializată în sinceritate.

Așa că, stând eu de  vorbă cu mine, întreb

” băi, frate, ce fac, măi, ăștia  care nu se mai satură de bani strânși pe seama suferinței altora?

Chiar nu au  niciun  Dumnezeu?„

 Încercând  să răspund, altă întrebare îmi vine în minte:

Sunt eu defectă  sau lumea asta nu mai are  nicio  busolă?