Pe poteci, mai ales, se toarce în raze lungi o lumină blândă, fără culoare.
Dincolo de vârfurile arborilor, cerul se arată în culorile începutului de martie. Ici-colo, câte un ciripit tremurător rupe liniștea. Pădurea mustește a primăvară, este, totuși, perioada din an, care nu cred că-i place nici chiar ei. Fără frunze, fără iarbă, fără flori, pare o ființă, colosală ce-i drept, dar fără acea vrajă a forfotei de nuanțe și tonuri.
Iubesc pădurea de când mă știu.
Poate că are legătură cu satul meu drag, răsfirat frumos între verdele crud al zăvoiului de pe malul Argeșului și mult mai puternicului verde stufos în care își îmbrăca pădurea Pintenoaica, de pe malul Neajlovului, tufanii trufași.
Zăvoiul înverzea cel dintâi. Se iveau, printre frunze, micșunelele. Atât de parfumate!
Mov, lila, albe și, rareori, galbene.
Eu și prietenele mele ne întreceam să adunăm cât mai multe chite.
La pădure, mergeam doar duminica, pentru că ea se întindea dincolo de sat. Viorele cu ale lor fragile codițe, brebenei mov și albi cu un parfum inconfundabil erau deliciul raitelor noastre, pe poteci încolăcite,în amiezele scăldate în soarele primăverii!
Cine avea noroc găsea , ascuns bine, rodul- pământului. 
Asta însemna un fel de magie. să afli, decupând cu grijă, înlăturând foițele una câte una, ciorchini de strugure, spic de grâu, știulete de porumb.
O lume în miniatură!
Într-o plăntuță.💓
Ai simțit, vreodată, că tot ce ne înconjoară poate fi o parte din tine?
Eu- da!💝
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.