lecția

 Acest clopoțel alb-strălucitor, atât de dorit ca mărțișor, râde în soarele lui  ianuarie. Ar fi trebuit să-și scoată căpșorul din zăpada topită de soare.

N-a fost să fie iarnă adevărată, dar nopți geroase au fost.

 Delicat în aparență, a făcut față și iată-l bucurându-se, bucurându-ne și pe noi, oamenii.

Ar trebui să învățăm din lecția lui de profesor fără diplomă.

”Un om care nu prea primește scrisori

      nu deschide plicul cu ușurință. Îl cântărește în mână, citește numele expeditorului și adresa, se uită la scris și cercetează timbrul și data”. 

( astăzi este ziua scrisului de  mână)

povești pentru prieteni.

 Ce să zic? dacă ar fi să acceptăm ideea că tehnica este o fantezie a realității, ar trebui să ne declarăm niște norocoși că suntem contemporanii unei explozii de noutăți tehnice!

Totuși, ele ne îndepărtează de suflet, de trăiri profunde, nu știu cine spunea că nu omul stăpânește tehnica, dimpotrivă, ea îl subjugă pe om.

Generația  mea învață și ea, cum poate,  să țină, cumva,  mersul cu   acest  năucitor mod  de  comunicare.

Am trimis și am primit multe scrisori.Păstrez o parte din ele.
La revederea de acum câțiva ani cu unii dintre colegii de liceu, i-am arătat prietenei mele , R.P.o scrisoare pe care mi-a trimis-o în clasa a IX-a.

 Nu-i venea să creadă.
Am păstrat toate scrisorile pe care tatăl meu mi le-a trimis când eram studentă.
Și felicitările de la copiii mei.💖

Și( bine tăinuite) câteva scrisori de dragoste.💖

În vacanța de dinaintea ultimei clase de liceu, aveam două prietene; fuseserăm colege de gimnaziu, învățam în licee din localități diferite.
Toate primeam și trimiteam scrisori.
Erau niște plicuri micuțe, albe, roz, vernil, bleu.
Într-o vreme, le citeam împreună, la rând, comentam, aveam opinii.
Brusc, am început să ne retragem;fiecare își gusta fericirea în căsuța proprie..
Oricum, așteptam laolaltă poștașul.
Venea cu bicicleta, de ghidonul căreia atașase un fel de pâlnie, care scotea niște sunete imposibil de confundat.
Dacă întârziau scrisorile, aveam un joc-:despărțeam în silabe numele expeditorilor și combinam în fel și chip.
Sau , mai era ceva: IDUC, știi asta?

Mă năpădesc întrebările; când  și cui  i-am trimis ultima oară  o scrisoare?
Când  mi-a adus poștașul plicul  așteptat?💖
Tu îți mai amintești?

ce nu se uită

 povești adevărate pentru prieteni

Nu știu câta carte învățase. Vorbea frumos. Corect și atent.

 Era o doamnă. Doamna Pandele.

 Când nu tricota, cosea la mașina din camera cea mai luminoasă. Dacă nu avea treburi în grădina de zarzavat, o găseai în bucătărie. Mirosind a busuioc uscat. 

Ținea fete în gazdă. Eleve de liceu. Era cunoscută în toate satele din preajma orășelului. În anotimpurile reci, când  liceenele renunțau la navetă, părinții lor sunau la ușa doamnei Pandele. 

Am locuit în casa cu încăperi mari și ferestre umbrite de cireși, un trimestru. Ultimul din liceu. Din motive serioase:acoperișul căminului se rupsese de tot, ploua ca afară, iar vântul sufla în voie, printre paturi.

În cele câteva luni, în scurte pauze furate, ca un drept câștigat, printre poeme, logaritmi, aldehide, teze, extemporale și emoții, multe lucruri, aparent simple, am învățat. Îi sorbeam vorbele , urmărind fascinată degetele iuți trebăluind neobosite.

Pentru tocănița ei de cartofi, din Postul Paștelui, presărată cu verdeață din belșug, lăsai deoparte orice alt fel de mâncare,friptură proaspătă de-ar fi fost.

Fața de masă albă. Ca și pâinea. 

Fustița gospodinei- roșie, verde sau înflorată. Creață. Deasupra genunchiului. 

În colțul mesei- un fir de ceva, salcie pletoasă, cerceluș, într-un pahar, dacă vaza este prea costisitoare.💖

Mi-a lucrat rochia de banchet. 

Triple voal creme. Cu mânecuță scurtă, bufantă. 

De la coafor, ne-am întors- eu și câteva colege- cu breton pe toata fruntea și coc, pentru o ultima ' inspecție'.

În urmă cu vreo doi ani, într-o seară pripită, am trecut prin dreptul casei.

Albe și roșii,nestingherite, nalbele acoperiseră ferestrele.

 În curte, pâlcuri de iarbă. 

 Dincolo de perdeluța ușii de la bucătărie, mi s-a părut  că zăresc șorțul în carouri mici, albastre.

p.s. imaginea    cu gara  nu-mi aparține”, o păstrez de câțiva ani, pentru că așa o am eu în suflet.💖

conștiința umană

   e ca un aisberg,doar o mică parte iese la suprafață.Cea mai mare parte rămâne ascunsă în adânc”.

349.

„În sufletul meu încă mai existau porțiuni neexplorate. Niște cotloane în care  nici timpul nu putea intra  să-și facă mendrele”, 343.

Haruki Murakami. ”Orașul și și zidurile sale incerte„,

De-a lungul a  vreo zece ani, de când l-am descoperit, citisem șapte dintre cele optsprezece cărți pe care le-a scris(câteva, în format electronic); voiam să mă opresc. Prea scoate cărțile, ca și cum ar fi  piese de  consum curent, mi-am zis așa pentru mine.

De  Crăciun, în pachetul cu daruri ,a reapărut  Haruki  Murakami.  Cum cealaltă carte primită  parcă nu prea m-a îndemnat la lectură, am început  să citesc”Orașul și  zidurile sale incerte”. 410 pagini, scris  mărunt.

Un fel de roman, aparent de dragoste, conceput  ca o spirală, o permanentă pendulare între ”lumea  noastră” și cealaltă parte  nevăzută a fiecăruia și a tuturor, în care  te poți retrage, pentru că, orice ai zice, te atrage ca un magnet.

  Multe simboluri și  teme ( sau subteme): viața, dragostea, bărbatul și femeia, ”orașul interior”, cu zidurile lui incerte, Umbra, lumea, cartea, cititul,  Visele, biblioteca, neînțelesul  geniu, râul, pădurea, drumul,noaptea cu ale ei tenebre, moartea ( altfel pentru  fiecare viețuitor/- oare), nu ca o permanență, ci doar ca o retragere în acel  tulburător oraș cu ziduri incerte), stafia( sau,cumva, ceva ce ar trimite cu gândul la metempsihoză),creierul uman.

 N-aș zice  că le-am reținut  pe toate.

Pe  măsură ce   am pătruns în aparentul labirint al cărții, cu  foarte puține personaje(  naratorul, aflat  ca și iubita lui la  vârsta  marilor întrebări, el-  șaptesprezece ani, ea- șaisprezece, ambii câștigători  ai unui concurs de eseuri, cu tema ” Prietenul meu„(„Ai înțeles?Noi amândoi suntem doar niște umbre”),

domnul Kovasu

( ”Ai avut norocul să întâlnești cea mai bună parteneră chiar la începutul vieții. O dată, pentru totdeauna, dacă pot spune așa.„),  

doamna Soeda, Băiatul cu submarinul  galben, paznicul Zidului, Umbra, fata de la cafenea),alte și alte  întrebări se adăugau celor  pe care eu însămi  le am în legătură cu unele dintre temele țesute în roman.

Nu voi povesti romanul, pentru că  el nu  are un final, ca să zic așa, ce vreau să spun este  că, după ultima pagină, m-am dus la Jung, să  citesc despre”Umbră”. Elevul lui Freud  zice că”umbra este o parte inacceptabilă din noi înșine, un fel de  ființă  inferioară, care dorește să facă ceea ce este interzis”.

 Rețin  pentru reflecție niște  mici fragmente.

„În realitate,  nu există nimeni care să n-aibă un secret: Secretele sunt necesare supraviețuirii în lumea asta”, pagina 27.

”Dar ce valoare are o dragoste fără statornicie? „, 46

„ unii spun că trupul este templul  sufletului, așa o fi...pe mine problema relației dintre trup și  suflet totdeauna  mă  zăpăcește”, 72.

” când îmi pun fustă,  mă simt așa, ca  o strofă frumoasă dintr-un poem”,(   deși  sunt spusele unui bărbat) 154.

” dragostea este o boală psihică grea, neacoperită de asigurarea medicală”. 189.  ( m-a distrat)

” existența omului este foarte scurtă, cât o răsuflare.Toată lucrarea lui de zi cu zi nu are mai multă  substanță decât o umbră trecătoare...noi, oamenii suntem doar o răsuflare”:  187.

”până la urmă,  viața este o serie de compromisuri”, 206.

”creierul își conștientizează el însuși starea lui fizică.„232.

„Odinioară- de exemplu, la  șaptesprezece ani= aveam timp într=o cantitate inepuizabilă, la propriu. Ca un rezervor imens, plin până la  buză. De aceea, nu aveam  nevoie să  mă gândesc la el.

Însă  acum,  lucrurile stau altfel. Ei bine, da, timpul este limitat. Și, odată cu vârsta, devine tot  mai  important să te gândești la timp/ Pentru că fiecare clipă smulge o așchie din el”, 342.

”lumea în care  mă aflam nu era un tărâm oniric”367

”realitatea este aceea pe care trebuie s-a alegem noi înșine, din mai multe opțiuni”, 390.

Dacă timpul nu există, înseamnă că el nici nu se acumulează?

-Firește. Ceea ce  ni se pare nouă o acumulare, o perioadă, cum îi spunem , nu e decât o proiecție a prezentului,  o iluzie. Imaginează-ți că răsfoiești paginile unei cărți- pagina se schimbă, dar nu și numărul ei. 

O  pagină nouă nu are legătură cu cea  dinainte. Chiar dacă peisajul din jurul nostru  se schimbă, noi rămânem întotdeauna pe loc”. 396.

” Realitatea și adevărul sunt două lucruri distincte”, 398

”Noi plutim în gol. În jur nu e nimic de care să ne agățăm.Dar nu cădem.

Ca să înceapă căderea, trebuie ca timpul să se scurgă.

Dacă timpul s-a oprit în loc,  plutim și noi, în gol, la nesfârșit...

....inima ta este  ca pasăre în zbor... trebuie să crezi din inimă că „celălalt eu„ te așteaptă dincolo, cu brațe întinse, să te prindă și să te oprească din cădere„, 404.//

Singurul lucru pe care îl luăm cu noi este

Iubirea! 

 Iubirea pe care o  dăm!

Sunt  vorbele  marelui Anthony  Hopkins, după ce  casa  lui de miliarde i-a fost  spulberată de incendiul din LA.

  A mai rămas un gard...

Cineva zice  că  

Cunoașterea adevărată începe cu recunoașterea limitelor.

Cred că voi citi ”Umbra din noi”, Verena  Kast.

de la nepoți adunate

 Când nepotul meu cel mare, inginerul perseverent de astăzi, trecea  în clasa a II-a , îndrăgostit fiind de științele naturii, a frecventat  toată vara niște  cursuri de biologie, la ” Palatul copiilor „.

Era  chiar pasionat, citea fel și fel de date, articole, însemnări.

A început școala, lecția  de Limba Română  era  un fragment din ”Amintiri din copilărie„.

 Printre altele, Doamna  a întrebat  cum se numeau părinții lui  Nică.

Convins  că are cel mai bun răspuns, viitorul inginer a  răspuns: Ștefan și Salamandra. 

 Ridicând  sprânceana uimită, Doamna a zâmbit totuși...

   Abia acasă, când  părinții s-au amuzat copios  de povestea copilului, a înțeles el cât de aspru o botezase  pe  Smaranda ”cea plină de  minunății”. 

Au trecut anii, el a ajuns în clasa a  VIII-a, ”buni„  făcea naveta săptămânal, că prea multe erau  de  pus la locul lor: argumentări de specii literare,  comentarii pe text, fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă. 

Drept răsplată pentru  câte o  realizare specială, îi  recompensam cu câte un dar.

 Într-o zi, i-am dus o colecție de pietre, pe care am cumpărat-o de la un inginer geolog.

  Era  duminică până-n prânz, noi ne  băteam mintea cu literatură,  el obosise, așa că am luat o pauză.

  Nu mică mi-a fost uimirea, când am văzut  cu câtă rapiditate, în fuior de scântei jucăușe, transformâ câteva pietre-de-colecție în mărunțiș.

Păstrez o prietenă  dragă din  anii copilăriei;am fost  colege de clasă în gimnaziu,mai apoi la liceu, în clase paralele,eu fiind realistă, că așa a  hotărât tata, îndrumat de către directorul liceului, consăteanul nostru, ea - la uman. 

Amândouă am urmat  Filologia, apoi viața  ne-a dus în orașe  depărtate.

 Ne vedem  din ce în ce mai mai rar.

  Vorbim la telefon.

  Nepotul ei are 7 ani. Ei doi merg la școală și se întorc acasă cu autobuzul. 

 În ultimele săptămâni, micuțul a fost martor la tot felul de discuții politice, între călători; unele chiar  agresive.

Într-o seară, toți ai casei se uitau la televizor.

 Se discuta aprins  

Băiatul se juca.

-Băi frate, ăsta ( știi tu la  cine  se referea micuțul)i-a manipulizat pe toți, răbufnește el, cărându-și trenulețul în altă cameră....

nu doar povești pentru prieteni

   mărgele colorate

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.

Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește. Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota şi ia i s-au luat. 

Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii - trei fete și trei băieți - s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. 

De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate in poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari... o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!

A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână şi cu pachetul în cealaltă - cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ...  Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost... 

Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 

Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foaia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.

N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. 

Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. 

Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.

Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit. Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte - taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. 

Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.

Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.

Răsărea luna când au intrat în curtea unde avea să fie peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.

 O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea.//

Mama mea era  Ioana.

toate curg

  doar într-un sens. Mai repede, mai lent...

povești pentru prieteni.

Cumva, ar depinde doar de starea sufletească.Mie îmi plac amintirile. De toate felurile.

Binele, acea stare blândă care te ocrotește precum, cândva, degetele mamei, nu ar avea atâta căldură, dacă, din când în când, nu ai primi câte o răpăială ca de ploaie rece.

Când îmi trimit gândurile în copilărie sau ele mă trimit acolo pe mine, nu sunt deloc tristă.

Dimpotrivă, aș zice. Mă simt între ai mei, revăd locuri dragi, mă împresoară senzații dulcege, parcă și gustul este altul decât cel din clipa asta.

De Bobotează

”Tale”,bunicul meu matern,a făcut naveta,toată viața: de la Ziduri, la București, fie arșiță, ploaie sau ger.Nu se plângea niciodată.

Mama era a doua între cei șase copii,trei fete si trei băieți.

La bunici, mergeam, trecând două sate și un câmp. Pe jos. Sau în căruță. Cu bicicleta, ceva mai târziu.

De trei- patru ori pe an, rămâneam la ei,câteva zile, să ascult cum de sub pălărioara lucioasă a ceasului de masă,cu ecranul cât palma, pe care erau înșirate cifre mari, albastre si figuri de copii, se dă ora exactă.

Să mă uit la tabloul cât jumătate de perete, în care o femeie tânără scotea apă dintr-o fântână.

Târziu, mi-am zis, mai mult ppentru mine că putea să fi fost realizat de Grigorescu, născut în Pitaru, sat aflat la doar câțiva kilometri de cel al bunicilor mei.

Și să o urmăresc pe”mare”, bunica mea, în bucătărioara ei, mereu proaspăt văruită, mestecând, neobosită, în oalele mari, de pe plita care nu avea niciodată timp să se răcorească.

Din leafa de ceferist a lui ”tale” și din munca lor la câmp, au strâns zestre pentru toți copiii.

La fel.

Pământ și loturi de casă pentru băieți, pământ, ceva mai puțin, lăzi viu colorate, pline cu lucruri de casă, salbe cu câțiva galbeni, și haine pentru fete.

Parcă văd disperarea de pe fața mamei, care n-a descoperit la timp ce intenții am cu paltonul ei de camgărn negru și guler de vulpe roșcată.

Cu chiu , cu vai , am scos ceva, fără formă concretă, nici pardesiu, nici jachetă.

Eram prin clasa a VII-a.

La sfârșitul fiecărei toamne, bunicul primea de la serviciu un palton de stofă bleumarin. Se strânseseră mai multe. Pentru fiecare băiat câte unul.

Unchiului Bălașu-înalt, blond cu ochii verzi- îi venea cel mai bine raglanul. Când pleca la bal, rupea o garoafă roșie, din ghiveci.Cu un gest ștrengăresc, și-o agăța după ureche.

De Bobotează, după ce se întorceau de la biserică, în văzul lumii, se arunca în apa ca de gheață a râușorului Răstoaca. N-am prins niciodată spectacolul, pentru că nici ”mare” nu-l vedea. Tremura de fiecare dată, până îl vedea intrând pe poartă.

Casa cu pridvor lung și scară înaltă nu mai este de mult.

Ulița s-a oprit lângă fântâna secată.

Nepoții sunt bunici.

Care pe unde.

O fi prins cineva clipa când fuge copilăria?

Toate reacţiile:

1Gina Rizea

aduni

  gânduri, pași, cărți, întrebări,fluturi ( și în stomac),speranțe,efort, lecturi,dimineți,așteptări, bilețele, teze,frici, rugăciuni,avere, blândețe,iubiri, haine,concursuri, scrisori, idei, îndrăgostiri,seri,diplome,flecuștețe, tăceri, bani, prostie,scrisori, plecări, tandrețe,avansări, bijuterii, poteci, uitări,disperare, parfumuri,imagini,citate,întrebări,plimbări, fotografii,chemări, doruri, zidiri, răspunsuri,cugetări, ilustrate, sosiri, prudențe,amuzament, dorințe,revolte, notări,retrageri,pierderi, urări,ferestre, presupuneri,rătăciri, locuri,relații, neliniști,întâlniri, liniște, câștiguri,revederi, ură, detașare,reveniri, povești, lacrimi,înțelegere,poezie, înțelepciune, acceptare...

Toate, într-o singură inimă.

 Într-un singur suflet.

dar, la urma urmei, cine ești tu și  ce faci cu  acestea toate? 

despre frumusețea simplității!

 

Bucuria zilei!

La mulți ani!

Cel mai așteptat eveniment cultural al începutului de an, „Concertul de Anul Nou„ 2025, dedicat împlinirii a 200 de ani de la nașterea lui Johann Strauss, dirijor Riccardo Muti, va fi transmis astăzi pe TVR1, la 12,15.

Momentul de inovație-”Ferdinandus Waltz„, de Constanze Geiger.