toate se întrepătrund

Din culisele transparente ale vieții mele de profesoară

(povești adevărate pentru prieteni)💖


Într-o nu prea îndepărtată vreme, Dascălul se sărbătorea în ultima zi de iunie, adică astăzi.
Și chiar era sărbătoarea lui!
Din  ce am citit, aflu că 30 iunie este data la care ia naștere Asociația Generală a învățătorilor din România;  în 1927, la 30 iunie, Tribunalul Ilfov „a autentificat statutul acestei asociații prin care se oficializa şi finaliza atunci manifestarea solidarității între cadrele didactice la nivelul României
Mari”,conform”ziarulunirea.ro”,


Ne adunam în Sala mare a Casei Sindicatelor, vorbeam despre meseria noastră, despre copii, despre manuale, ascundeam necazurile, pentru că toate ar fi trebuit să fie strălucitoare.

Este frumos că „Ziua învățătorului„ se asociază totuși,cu venirea pe lume a marelui cărturar, Gheorghe Lazăr!

Era o vară toridă, terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare.
Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.
De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.
Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat: Izvoru.
După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?),undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine portocalii, am predat femeii de serviciu recolta.
La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât.
O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.

După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B..
O fetiță tuciurie, care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală.
Din pământ, din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă.
Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata era doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme.
Așa am adus-o eu în cancelarie.

Era după 89.
Sfârșitul verii, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

Mă uit înapoi cu duioșia experiențelor de tot felul, cu o mare iubire și recunoștință pentru mulți dintre profesorii mei.
  Nu știu ce  vor fi zicând  foștii mei elevi  ( unii sunt aici, pe  fb) când  își amintesc  de  mine, profesoara... 
Viața este, cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.
În țară, sunt  vibrații furtunoase, liderii sindicali, unul mai înstărit decât altul, vociferează strident 
Lumea este într-o continuă schimbare.  Și cu ea,  fiecare om , în parte.
Trăim neliniștit într-o vară fierbinte.

De ce?

 ”un târnăcop, un degetar, o ramă...„

(cumva, tot povești pentru  prieteni)

  Poemul poate fi considerat obositor, numără atâtea strofe...
  Îl știu din  gimnaziu, era în manualul nostru.   La vremea aceea,  îl știam aproape în întregime  pe de rost.
 Câtă durere...
 I-am înțeles  cu greu  mesajul,  nu știu dacă profesorul nostru,  Domnul  Gheorghe  Fulga, ne  va fi  dat  multe detalii, ce știu este că am rămas  cu  o mare admirație pentru  Eugen Jebeleanu, cu a cărui ”Elegie pentru floarea secerată”, m-am întâlnit în liceu.
S-a întâmplat ca, în  1987, să  merg într-o excursie în  Cehoslovacia, prima și ultima, de altfel, înainte de 89.
  În drumul   dintre  Praga și Karlovy Vary, am zărit, din mersul autocarului, o plăcuță: Lidice”.
  Mi-au revenit în minte  strofe din  poemul învățat în  gimnaziu.  I-am sugerat  organizatorului excursiei, era un ceh stabilit  în Pitești,  să ne oprim.
   A tăcut.  Nici la întoarcerea în Praga nu a fost mai vorbăreț.
  Au trecut anii, în biblioteca mea s-au adunat multe cărți, astăzi am căutat  volumul  lui  Eugen Jebeleanu, nu l-am găsit, o să dau într-o zi peste el.
 Noroc cu  google!
  Fă-ți un pic de timp și citește, poate  cauți și afli   explicația  ultimelor versuri.
”.Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe câmp eram nu trei, ci milioane!„

  Ce crudă ființă poate fi omul...
„ – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
... Spre călăuz priveam nedumerit.
– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost...
...L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.”
 DE CE?
 Caută și citește”Lidice”,

de Eugen Jebeleanu.

Despre neuitare într-un timp limitat

 sau  despre arta de a fura timpului o  clipă , printr-un popas în arhiva de suflet.💗

( povești adevărate pentru prieteni)

Nu știu cine a fost fotograful, ce -mi amintesc foarte  bine este că în imagine se adunaseră o parte dintre profesorii claselor terminale și absolvenții clasei a VIII-a D.

  Fusesem, în toți cei patru ani, profesoara de Limba  Română  a  celor de la  D. 

”Școala  Nr. 13„ pe atunci. 💗

 Învățau în laboratorul de geografie, înțesat cu fel și fel  de roci, hărți și materiale culese de  eminentul, da am scris corect, eminentul profesor- diriginte, Domnul Brichiuș.

 Deși școala era  și cred  că este cam cea mai mare din oraș,  pentru că erau mulți copii în cartier, se  foloseau, ca săli de clasă, și laboratoarele.

 Era o clasă formată  din copii buni, harnici, nu-i mai țin minte chiar pe toți,mi-o amintesc foarte bine pe Lori, fetița blondă și sfioasă, fiica doamnei Dobre, casieră la cinema „București”, care îmi procura ( pe sub mână, bineînțeles) bilete la filmele bune, pentru întreaga familie.

Cu premianta de atunci, fetița cu păr creț și cu niște pistrui simpatici, G. Lalu, polițist, mă  mă întâlnesc din când în când.

 Mereu este pe  fugă....

Păstrez fotografia, un pic deteriorată, aș zice că am lăsat de multe ori albumele  la îndemâna  fiului mic, jucăuș, de felul lui.

  O voiam , despre fotografie  vorbesc, așa  cum ne surprindea  ea  atunci. 

Ieri, m-am  regăsit cu o fostă colegă, profesoara de matematică a aceleiași clase,  doamna Elena  Mandu, care a  venit la întâlnire  din satul în care s-a retras.Am rugat-o  să aducă  fotografia.

(  de la dreapta, în picioare, domnul  Brichiuș, cu sacou  alb, pe scaune, colega mea, a treia, subsemnata, a cincea)

Câte  ne-am mai povestit, la o înghețată!💗

Unii dintre foștii colegi, șase,  nu mai  sunt, au rămas în urma lor amintirile...

  Domnul   Brichiuș, geograful,  a organizat într-o duminică, cu toți profesorii școlii ( vreo  cincizeci ) și cu  elevii claselor la care   preda, un experiment de  orientare turistică în  pădurea  Trivale, documentat  ca o desfășurare de forțe militare, aș putea zice.

 Nu știu cât lucrase  nu doar  să confecționeze stegulețe orientative, dar le împânzise în toată pădurea , care pare nesfârșită, crede-mă).

Fiecare echipă însemna un profesor și un elev.

Seara, obosiți, dar fericiți  că  am dus la capăt, cu bine, un  asemenea  experiment, în curtea școlii, am primit  laude și  diplome.

   Domnul Brichiuș  nu mai este  de mult.

 Trăiește prin sentimentul că a fost un profesor de excepție!

Imaginea de mai sus, pentru mine  nu este doar o bucățică de alb/ negru, este o parte din sufletul meu; ”câmpul  focalizat„ este școala, în care, mai bine de un sfert de secol, m-am străduit să creez, să modelez, poate, să ajut ca din sufletele unor copii să crească aripi.

Vor fi fost, desigur, și greșeli; ca profesor, nu ai totdeauna balanța cu tine...

Am mintea și sufletul împăcate că mereu  am fost călăuzită doar de a face bine.

Minunată este  meseria  căreia m-am dedicat!💖

poate instinctul sacru

 

Cred că tot ce ni se întâmplă este parte din ”romanul” propriei vieți.

 Totuși, într-un fel se vede în exterior,  altfel este în esență.
Costumul popular m-a fascinat, ca să nu spun chiar că m-a vrăjit, de când aveam vreo trei/ patru ani.
 ”Măicuța”, una dintre cele două bunici dinspre tata, avea în lada ei de zestre o mulțime de
zăbranice, barișuri, tulpane- unul mai frumos decât altul. 
Se gătea duminica, în timp ce eu, cuminte, așteptam să-mi împletească în două cozi părul. 
Apoi plecam amândouă. 
De obicei la câte o rudă dintre ale ei. 


În lada de zestre a mamei, am descoperit, într-o zi, între alte lucruri personale, ilicul de catifea neagră, cusut manual, cu mărgelușe, în multe culori și fir auriu.

Mama îl îmbrăca în ocazii speciale, la nunți, mai ales, seara.
Înaintea balului meu de absolvire a liceului, m-am gândit că pe rochia albă de triple- voal- prima rochie cu adevărat elegantă- ar fi potrivit un buchețel de floricele cusute din mărgele. 
Fără să-i spun mamei, am descusut mare parte din ilicul ei... 
Cu chiu, cu vai,croitoreasa a reușit să coasă  buchețelul. 

Dar ilicul mamei?
Îl păstrez cu sfințenie!
Cu recunoștință, cu dor, cu iubire! 
 Numără  o sută de ani!
Este zestrea mea de suflet.
În catifeaua lui, aflu , când mi-e greu, o părticică  din  sufletul mamei!

ca un suflet captiv

 De câteva ori pe an, mă opresc în fața ei.

Plouă sau clipocesc  raza  vesele, arde  soarele, ninge  cu nemiluita,  ea  nu clipește. 

 Așteaptă, rezistă, nu-i pasă?

   Casele or fi având și ele  gânduri?

 Prin fața ferestrelor lor vor mai fi alunecând amintiri?💓

nuanțe

  povești  adevărate pentru prieteni

Încet, încet,cred că învăț să mă feresc de provocările materiale.

 Și, cumva, de  răutăți, cât se poate. 

Iubesc verdele ăsta care, cu fiecare răsărit de soare, este tot mai strălucitor! și cântecele fără partituri ale gugustiucilor  jucăuși, și  aburul de  cafea proaspătă!

Și  șansa de a  găsi câte un film  bun pe  Netflix. 

Chiar, dacă ai vreme,vezi ” Picătura”.

Ador florile de peste tot! și le îngrijesc.

 Mă uit, în treacăt, la niște femei tinere, iubitoare de vorbe( ore în șir), în timp ce,la un metru de  banca tocită,săraca, buruienile  înăbușesc trandafirii.

 Încă un pic și vor bate în fereastra  de la parter.

Chiar dacă  nu-mi este simplu, vreau, nu vreau, las deoparte  unele dintre  marile mici  bucurii de până mai ieri: valsul, revederile cu  foștii colegi ( cei mai mulți - câți au rămas- sunt ori comozi, ori nedornici), excursiile.

Renunțările rănesc,strivesc  câte o părticică  frumoasă de suflet, dar, dacă altfel  nu se poate, nu se poate.

Mereu  mi-a plăcut să citesc!

În luna care  tocmai s-a încheiat, patru cărți mi-au limpezit  sufletul și mintea( una  a fost în format electronic).

Cărți total diferite, fiecare m-a îmbogățit în felul ei.

Mă așteaptă încă două nou/ nouțe (  prima dintre ele, în  trei volume).

 În lume, războaiele sunt  tot mai crâncene și mai amenințătoare, în politica  noastră, cu fiecare zi, parcă totul se urâțește, ploile  au făcut  ravagii, stagiunea Filarmonicii se apropie de final.

Calm, lucruri  văzute și altele aninate de suflet se prind în fluxul  lor nestingherit.

murmur tremurător, depărtarea

(povești pentru prieteni)

Într-o vară, cred că era prin 2006, am urcat la Meteora.
Excursie interesantă, a fost și o croazieră pe Marea Egee, am văzut de la distanța permisă Athosul. Grecii , ca multe alte nații, știu să-și pună în valoare toate locurile care atrag nu doar ochiul.
De acolo, de sus, de la înălțimea Meteorei, gândurile mele alergau nestăvilite,am meditat, atât cât am avut vreme ( în excursiile organizate mereu este grabă), asupra a ceea ce poate face omul.

Cum modelează el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el, poate chiar cu prețul unor vieți, înălțimea, timpul, spațiul.
De ce o face doar el știe.

În urmă cu ceva timp,aflându-mă în drum spre Câmpulung de Argeș, venind dinspre Târgoviște, am zărit, din fuga mașinii, undeva sus, acolo unde văzduhul mângâie cu gene albastre verdele pădurii ( câtă a mai rămas) și albeața colțuroasă de stâncă, silueta unei zidiri suspendate, dominând parcă totul.
Nu ne puteam opri, mereu este ceva care te cheamă altundeva, telefonul meu a prins prea puțin din măreția clipei, veneau mașini din spate, altele treceau pe lângă noi....
Am rămas cu gândul la asemănarea stâncii dăltuite în piatră, la Cetățeni, cu Meteora verii grecești.
Vezi tu cum suntem noi făcuți? alergăm prin locuri străine, ne înghesuim cu bagaje, stări și nesomn, prin autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la câteva zeci de kilometri, de casă, natura asta bună, măreață  și frumoasă ne-a înzestrat cu atâtea uimitoare priveliști.
Istoria lui Negru Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate Gebeleizis, legendă , divinitate, spirit creștin,pietre și tărie, fortificație,taine și sihăstrie, lacrimi, tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră spre Cer!
Dacă ai vreme, dacă nu ai, fă-ți, o să-mi fac, poate,  și eu, voi vedea cum, trebuie să ajungem acolo sus, unde 


”îți pare că ești altul. Te simți mai aproape de Dumnezeu și gândurile te năpădesc, de nu știi pe care să alegi. Abia crezi că ai apucat pe unul, și alte zece, cincisprezece te coprind. Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit de atâta mare mărire și pari că ești pe altă lume„.
( Petre Ispirescu despre Mănăstirea Cetățuia) 

cum să poți semăna cu ceilalți

  când ești sortit să fii, totdeauna, tu însuți?

Să plângi, când  nu-ți folosește la nimic?

 Să zâmbești  în margine  de  gene, mângâind icoana  unui timp rătăcit?

Să treci cu nepăsare mai departe, prefăcându-te  că  toate sunt mereu  la fel?//

Într-o vreme, sunt mulți ani de atunci, abia terminasem facultatea, într-o iarnă geroasă, ne-am cunoscut în stația  de autobuz.

   Dădea să fugă noaptea, ziua își scotea  din manșonul gros degetele  înghețate,abia se deslușeau siluetele celor care  așteptau autobuzul.  
Doamna H  era învățătoare undeva, într-un sat de pe valea  Râului Doamnei.

Navetistă. 

 Ca și mine,fiecare în altă parte a județului.

 Până în  vară, zi de zi, mergeam împreună  la autogară. 
Câte nu ne-am povestit, au urmat vizite, chiar și vreo câteva petreceri de familie...

 Viața are drumurile ei, ne vedeam tot mai rar, într-o vreme era bolnavă, s-a pensionat mai apoi, aceeași discretă  cochetărie, mers mai încet,alți ani trec în goană, un picior nu prea o mai ascultă, nici brațul drept nu vrea să mai fie cum era, capul se mișcă într-o parte și-ntr-alta, cât de  dureroasă este singurătatea, mereu nerostite discordanțe....

 Cu ochi dilatați de uimire, arbori înalți străjuiesc bulevardul. 

Frumoși în toate anotimpurile!

Am recunoscut-o imediat;aștepta un autobuz  în stația situată față în față cu cea de odinioară. 

Câteva fraze, urări, ochii ei cătau departe, nu m-a recunoscut, s-a ferit  să-mi spună, lacrimi mari  alunecau pe obrazul  brăzdat de  susurul  timpului.//

Stația este în același loc, la fel și blocurile, și bulevardul.

Eu ? ce să zic?

  Nu mai merg la școală, am patru nepoți, cel mare, inginerul, îmi trimite, deja, imagini  dintr-o țară dragă mie, mezina  îmi arată desenele ei, mi s-au adunat  anii, aș vrea să  cred că doar în acte, oricum au fugit.

 Este  vară, tocmai a fost ziua mea, am primit mulți bujori, ce îmbătător parfum au! 

Duioasă  staționare la răscruce de drum...💓

poate că povestea continuă

Una dintre  bunicile mele era  foarte credincioasă ”ținea” toate datinile și obiceiurile, pe care le știa de la mama ei. Sau chiar de la  bunicile ei.

Ne învăța  să le respectam întocmai.

Ziua de Rusalii este o mare sărbătoare. La fel de importantă ca și Paștele. De aceea, orice activitate fizică este total interzisă:cosit, săpat, cusut, spălat rufe. Dacă nu te supui, spunea măicuța, riști „să te ia din căluș”, adică să nu mai rămâi cu mintea întreagă. Sau cine  știe cum...
Curtea casei se mătura cu o seară înainte. La horă se mergea cu haine noi .
Sărbătoarea era marcată de jocul călușarilor, joc  foarte îndrăgit în satele cuprinse între  văile Argeșului și  Neajlovului, mai ales că se alegeau cei mai frumoși, voinici și pricepuți tineri. Învățau jocul de mici, de la părinți și chiar de la bunici.
Mascat strident, mutul, conducătorul jocului, era spaima copiilor și a fetelor.

Niciuna dintre ele nu-și dorea să îi iasă în cale. Și dacă-n curtea vreunei tinere nemăritate erau primiți călușarii, ea prefera să se uite ascunsă în spatele perdelelor.

Trece vremea.

În urmă cu  câțiva ani, în plin câmp, între două sate,
au apărut ca din senin. frumoși, zburdalnici, plini de veselie,jucau în jurul mașinii. 

Îi însoțea un lăutar.

Mi  s-a părut a fi un semn bun că omul nu-și uită menirea  lui de a călători în mersul curat al datinilor, că satul  își rostuiește ,cum știe el, purtarea lumească.

cumva, despre o Lolita , ținută sub cheie ucigașă

 De câteva zile, de când aparenta  noastră liniște a fost zguduită de  o înfiorătoare  crimă, m-am gândit la un roman, pe care poate  l-ai citit.

 Poate că ai și uitat de el.

”Lolita”.

O să te plictisească , cumva, faptul că ”am povestit” cam mult.

 Sau poate nu.

 Lo-Li-Ta, o poveste imposibilă.
Am ocolit-o  vreo câțiva ani.
O prietenă despre al cărei simț artistic nu-mi permit dubii mi-a spus: dragă, este o carte absurdă, n-am reușit să trec de  pagina 100.
Citisem undeva că la publicarea cărții, Nabokov a întâmpinat rețineri din partea editorilor și că a reușit să o arate cititorilor în America doar după ce romanul  apăruse în Franța. .
 Discuția cu o prietenă mi-a adus din nou în gând numele romanului împricinat.
De aceea, când, de mărțișor, pe un  raft din librăria unde îmi bucur săptămânal ochii și sufletul, am zărit coperta unei cărți acoperite de   brațele fragile ale unei fetițe,încărcate cu daruri de la bărbatul, care  ca vârstă i-ar fi putut fi tată,  am cumpărat-o fără ezitare.
  Și am citit-o.
Mai greu a fost la început, apoi lectura m-a învăluit într-un fel anume, cartea este scrisă parcă fără țintă, citești, alergi, te pierzi, asculți și frazele umblă prin tot felul de cotloane, bâjbâieli, gafe și false rudimente de bucurie, povestea nu mai este poveste, jurații ascultă, inculpatul se arată în toată nebuloasa lui interioară, lumea își deschide porțile, munții, florile, norii, apele și cascadele se adună într-un peisaj  nebunesc străpuns de răbdătorul  Sedan albastru , moștenit la la Charlotte, în interiorul căruia două suflete captive  își duc existența blestemată- HH și Lolita Haze.
El, deșiratul și ciolănosul, cu piept păros, sprâncene negre stufoase, cu accent excentric, ascunzând o uriașă hoardă de monștri  colcăind în spatele unui zâmbet inept,ea același copil-aceiași umeri firavi de nuanța  mierii, același spate gol, mătăsos, suplu, cu ochi cenușii, umbriți de funinginea genelor plecate către cei cinci pistrui asimetrici de pe nasul obraznic.
Dacă ar fi să încropesc o schemă, lucrurile s-ar putea  concentra cam așa: ieșit cam șifonat dintr-o căsătorie în care se crezuse mare și tare , până când fosta doamnă H, plictisită de un mariaj fără dragoste, i l-a prezentat pe viitorul soț, francezul HH, din New-York, moștenitor al unei averi  potrivite din partea unui unchi, ajunge în pensiunea doamnei Haze, din somnolentul orășel Ramsdale.
HH  este captivat total de nurii copilei Lolita, nimfeta, fiica gazdei, doamnă văduvă, dornică de un mariaj elegant.
Mama și  fiica sunt într-un perpetuu conflict, niciuna n-o iubește pe cealaltă.
Adulta Haze, Charlotte, își expediază fiica într-o tabără, ca să-și poată declara iubirea pentru costelivul chiriaș.
 Căsătoria cu mama este unicul, marele avantaj al  monstrului artist de a-și  putea cumpăra nimfeta.Mariajul a durat cincizeci de zile- proaspăta doamnă H moare într-un stupid accident de circulație, terorizată fiind de sentimentul unei groaznice apăsări, ca rezultat al   descoperirii jurnalului în care HH își povestea iubirea pentru fiica ei.
Liber fără a fi depus vreun efort,Vănătorul vrăjit încheie rapid episodul, fără a o anunța pe Lo( ceva mai târziu îi va spune că mama ei este internată în spital) și  pe 25 august 1947 începe o poveste de viață inefabilă, ajutată cu dibăcie de soartă, o călătorie dezlănțuită pe întreg cuprinsul Americii, zile și nopți fugărite prin hoteluri de tot felul
 către?
  chiar către ce?

„Insist asupra înfiorării și bâjbâielilor din acea  noapte de odinioară, fiindcă doresc să dovedesc că  nu sunt, n-am fost și  n-aș fi putut deveni  niciodată o canalie  brutală„.
După  câțiva ani de  hăituială prin lume, lui  HH îi este răpită starleta.Unde te ascunzi, Dolores Haze?De ce ascunzi, iubita mea?Mor, eu mor, Lolita Haze.

De ură și de remușcare, mor.
O scrisoare- Dragă tată, îl anunță că Lolita s-a căsătorit, va fi mamă , trăiește în lipsuri și vrea un cec- 18 septembrie1952.
Era gravidă, se vedea limpede.Pântecul enorm.Parcă  i se micșorase capul și obrajii palizi, pistruiați erau scofâlciți și gambele goale, brațele își pierduseră bronzul. Era într-o  rochie  de bumbac  maro,  fără mâneci și purta papuci de pâslă pătați.„ Pulsul lui  avea 40 de bătăi într-un minut și 100 în cel următor.
Vreau să-l părăsești pe Dick al tău, bărbatul adus de întâmplare, și vizuina  asta îngrozitoare și să vii să trăiești cu mine  și să mori cu mine..
ești nebun. 
Nimfa mea căzută.
curând  m-am pomenit rulând prin burnița  zilei care se stingea cu ștergătoarele de parbriz în plină activitate, dar incapabil să-mi stăvilesc  șuvoiul lacrimilor„.
Adineauri  l-am ucis pe Quilty„
Iată finalul  piesei ingenioase, mi-am spus, pe care Quilty a pus-o în scenă pentru mine.

Unii îi acordă acestui ins circumstanțe, se lasă înduioșați, eu nu pot să iert coruperea prin somnifere și bani a unui copil al nimănui, pervertirea definitivă a unei pubere în ascultare și dispoziție, spre a o duce, de fiecare dată, într-un alt  loc întunecat și înspăimântător( o metodă era amenințarea cu școala de corecție), urmarea fiind cooperarea deplină a Lolitei, înfrângerea totală a personalității, strivirea copilăriei unei fetițe rebele, lipsită de dragostea mamei, zvârlită  în mrejele unei societăți cu imperfecțiunile și asperitățile ei.
  „Lolita” este o carte pe care  nu trebuie să ți-o povestească cineva, nici să citești ce spun unii și alții pe internet.Nici soluția de a vedea una dintre cele două ecranizări  nu cred că poate acoperi multitudinea elementelor de compoziție, de tehnică artistică de a  construi o lume, cu toate detaliile ei civice, fizice, morale, prin ochii unui adult care  fuge  de propria-i spaimă, răpind libertatea unei fetițe nărăvașe.

  Trebuie s-o citești.
Cartea nu se rezumă la pasiunea bolnavă a unui bărbat copt pentru o fetiță de doisprezece ani, nimfeta, cum a botezat-o el. Nici la parabola confruntării  a două civilizații-bătrâna Europă și moderna Americă ( romanul a fost scris în 1955).
Este un  laborios roman psihologic, o autoanaliză din perspectiva unei conștiințe pe care apasă o dramă- absența mamei, dar și ruperea brutală a unei iubiri adolescentine -  eșecul unui rafinat intelectual, HH- îmi plac inițialele astea, poate că ascund și ele o simbolistică( la fel ca și  cele trei silabe Lo LI Ta),- doborât de tromboză conoraniană, cu câteva zile înainte de procesul în care ajunsese, pentru că l-a ucis pe cel care i-a furat-o pe nimfeta Lolita.
Povestea începe în 1910, când un nor de căldură i-a furat mama, într-un trăsnet. Avea trei ani.
Soarta l-a încredințat surorii mamei, devenită amanta cumnatului văduv. Nici ea nu va trăi prea mult.
La vârsta la care alți adolescenți aveau cui să se plângă și pe cine să consulte, el se îndrăgostește. Bogatul său tată își plimba prin lume iubita și pe fiica ei.
El și  Annabel trăiesc o  divină poveste de iubire, o iubire platonică - doi copii, o fotografie în ultima zi a unei vacanțe, așa se încheie cel mai frumos capitol din  viața  lui HH, pentru că fata moare de ifos . 

”Lolita„ a început cu Annabel.
Viața lui nevăzută se oprește aici.

Trupul și mintea  vor primi semnele timpului. Puterea de a iubi  rămâne stopată în  adolescență.Gândurile  și parfumul pudrei ei  vor pluti toată  viața  prin  gândurile lui.
 Dacă ar fi să-i acorzi  înțelegere/compasiune/credit viitoarei brute de aici  ar trebui să înceapă, zic eu-contopirea noastră spirituală și fizică a atins perfecțiunea, ceea ce este de neînțeles  pentru tinerii prozaici. ”Lolita„ ar putea servi ca manual de educație pentru toate mamele egoiste care invidiază  bolnăvicios farmecul și frumusețea copilelor  pe care le-au adus pe lume, uitând că sunt responsabile  de viața lor.
Morală sau nu, Lolita aduce în fața  lumii partea ei întunecată, pe care, din nefericire televiziunile și ziarele o vând pe tarabă.
Personajele cărții,toate, fără excepție, sunt triste.
Să  citești cartea dacă ești educator/părinte  de fată sau de  băiat!
 Nu este o carte didactică, este o carte care  pune probleme. Vorbește despre anormalitate  într-un limbaj absolut extraordinar.
 Mi-e greu să identific motivele pentru care  am citit, cu interes, ”Lolita”.