”îți ia durerea cu mâna”!

(  să  nu  zici că nu ți-am spus)

A plouat  în ajun, așa că aleea  este alunecoasă. Un  bărbat  târăște  greu  două sacoșe pline ochi.

Atras de încărcătura  ciudată pe care omul o duce, un grup de vreo  5/6 persoane  se postează în fața lui.

Toți se uită curioși la om și la  mingiuțele  verzi înghesuite una într-alta.

  Știi fructele acelea  sferice, simpatice, cu care se  joacă   copiii când le găsesc pe sub arbori? 

Omul cu sacoșele, mândru  nevoie  mare, se oprește  și   dă explicații curioșilor.

-Vindecă reumatismul și toate durerile din corp..,fără pastile, fără creme. 

Tai fructul în două, freci  locul dureros, în fiecare seară, câte 10 minute, și  după  10 zile  gata! ai terminat cu orice înțepătură.

 Faci o pauză de 10 seri și tot așa...

  Un tânăr, curios  și el ,intră în vorbă:

  -Cred că , mai degrabă, pe dumneata te dor genunchii  de atâta greutate.

  Vizibil iritat că explicațiile lui nu sunt răsplătite cum se cuvine, omul  își  continuă  drumul.

Alt grup: niște  doamne  foarte curioase și ele.

  Omul  se simte obligat  să  repete rețeta, ba  chiar să indice și locul de unde a cules  binefăcătoarele  mingiuțe.

Mulțumite sunt  doamnele  care promit  că  se duc imediat la  cules, mulțumit este și  omul- culegător- vindecător.

Mi-am continuat plimbarea, uitându-mă cu atenție  prin iarbă.  

Până acum câteva  zile, plouase  cu mingiuțe verzi.

   Acum, nici urmă.

Îmi tot făceam probleme că  tu nu știi, poate, cum arată aceste miraculoase leacuri.

 Abia în oraș, cu chiu, cu vai, pe o străduță, am descoperit  câteva,prin iarbă, pentru tine.

Acasă, am căutat pe  atotștiutorul  google, să văd el ce știe.

„Maclura  pomifera” sau  „merele cailor” sau ”portocalul  fals”.

   Un fruct  plin cu  un latex alb lipicios.

În  1816, frunzele  lui  au fost   introduse ca înlocuitori ai foilor de dud în hrana  viermilor de mătase, fără rezultate  prea  bune.

”Fructul are un miros plăcut și ușor, fiind însă necomestibil pentru cea mai mare parte dintre viețuitoare. Deși nu este foarte otrăvitor, mâncatul fructului poate provoca vărsături. Cu toate acestea, semințele din fructe sunt comestibile. 

Fructul este, uneori, sfâșiat de  veverițe, pentru a obține semințe, însă puține alte animale native fac uz de fruct ca o sursă de hrană.

 Acest lucru este neobișnuit, fiindcă cel mai adesea semințele fructelor de maclura sunt dispersate prin intermediul animalelor.”//

Cam asta  ar fi treaba cu  medicina  de uliță.

când toate se topesc în dor

povești adevărate pentru prieteni💓

Plouă. Mărunt, apăsat, plouă și cu aduceri-aminte...
„bine știți, bine să-mi dați...”

Bărbații făceau negustorie.
Cu porumb, grâu, orz, ovăz.
De cu seară, încărcau în căruțe saci mari, strânși în sârme și sfori împletite, de urzică . Cu felinare prinse de oiștea căruței, plecau în convoi de câte trei/patru.

În toiul nopții.
Mai către primăvară, când gândeau ei că prin sud proviziile adunate toamna s-au terminat.
Până să ajungă în satele din Vlașca, aveau de străbătut câteva păduri... Un nume îmi trece vag prin minte- nume de sat, Albeni.
Bântuiau hoții.
Printre lacrimi strânse în bărbie, făcând în gând cruce către Dumnezeu, temătoare, femeia punea, sub paie,pe lângă haine de schimb, mâncare pentru om și pentru cai, în loc știut, toporul.
Bărbații întârziau o săptămână, poate chiar două.
La întoarcere, se așteptau unii pe alții./
Poarta căsuței era mereu deschisă, căzut într-o parte, zăvorul de lemn uitase de timp și de așteptare. Lată cât două palme, cărăruia ivită printre tufe de troscot se oprea sub ferestruica mereu luminată.
Fustă neagră, creață, lungă până către glezne, bluză de diftină turcească, în joc de melcișori, pieptar cu înflorituri de piele, broboada scurtă, mărginită în ciucuri, înnodată în creștet.
Ochi albaștri, mici, iscoditori.
Lumea îi spunea bobăreasa.
În căsuța ei, cu tindă, celar și cămăruță, mirosind mereu a var proaspăt, abia încăpeau câteva femei.
Veneau și din satele învecinate.
Lea Fănica așeza măsuța cu trei picioare pe capătul dinspre fereastră al patului.Bobii se înșirau frumos, unii după alții.
Patruzeci și unu de bobi, patruzeci și unu de frați, bine știți, bine să-mi dați/Cum știți să încolțiți și să să înfloriți, așa să știți să-mi dați de știrea lui...și femeia spunea, plină de spaimă și de așteptare, numele bărbatului ei.
Degetele asprite de sapă învârteau șirul de bobi, care se aliniau, doar ea știa cum,în grămăjoare de doi/trei/patru .
De fiecare dată, unul rămânea stingher.
Omul, călător în lumea lui de câștig și de neprevăzut...
Agățată de fusta mamei, m-am strecurat, de câteva ori, în cămăruța cu busuioc aninat la icoane. Îmi plăcea să mă uit la cercelușul ivit dintr-un ghiveci rezemat în fereastra un pic mai înaltă decât mine. Să ascult vorbele scăpate în mișcări iuți, printre stropi mărunți, aurii.
Nu înțelegeam mare lucru, încercam doar să învăț poezioara.
Și să mângâi în gândul meu de copil fruntea brăzdată a femeii, aplecată pe masa de bobi învârtiți, înflorind în speranțe

„sunt un orb”

 ”Dor mi-a fost de dumneavoastră,

Ca unui zid de o fereastră..”

În vremea grimaselor, râsul devine adevărată terapie, iar medicul de suflete, astă seară, a fost inegalabilul Horațiu Mălăele, căruia i s-a alăturat Bogdan Mălăele.

„Sunt un orb”,un spectacol în care umorul fin, lacrima și ironia s-au întâlnit cu poezia autorului și a prietenilor săi: Nichita Stănescu, Emil Brumaru,Nicolae Dabija, Adrian Păunescu,George Topîrceanu, Ion Pribeagu.

A fost plină marea sală a Casei Sindicatelot; nu știu dacă lumea toată era iubitoare de poezie; ce cred este că oamenii vor și altceva, în afara inghiontelilor politice și a lovirii la glezne.

O seară dedicată omului iubitor de frumos, de bine!

„Eu știam că sunt un chior

Chiar în rouă dimineața

Dar n-am spus-o tuturor

Ca să nu-mi amărăsc viața

Ochii mari să-i casc așa

Și să-i țin cu mâna bine

Sunt un orb în fața ta

Care uite… vezi prin mine

Ce e rău și ce e bine.„

Satantango

 

Într-una  dintre  zilele acestea, când potecile îmbracă  o haină subtilă de frunze  moi, care îndulcesc culorile, după ce am aflat  numele câștigătorului  Premiului  Nobel pentru Literatură, 2025, Laszlo  Krasznahorkai (nu  reușesc deloc  să-i rețin numele), am cumpărat  prima lui carte” Satantango”, despre  care  nu știam nimic, în afară de anul apariției, 1985.

Recunosc, nu a  fost o lectură  domoală, nu prea am avut  cum să trec  lesne  de la o pagină la alta.

  În fraze lungi, în a căror succesiune construcțiile gramaticale  ocupă  multe  rânduri, se realizează  o

alternare a planurilor. real/ fantastic/imaginar, mi(s)tic, vizual, auditiv, narațiune, poem negru, umor  la fel de întunecat,dramă, vechi, personaje (colective, mai ales. turmă, colonie, herghelie),multe simboluri și  teme,  multă mizerie  fizică și morală, promiscuitate, cârciuma, păienjeniș, moara, ușa, ferestre murdare , gata să cadă, ploaie necontenită,acordeonul, satanicul dans în doi, sărăcie, noroi, întuneric,beție, suspiciune, manipulare, dezintegrare,Mesia, drum pietruit, conacul, ca un miraj, un fel de pământ al făgăduinței, pungășie, mers orbecăit, otravă, clopote, un singur  reper geografic,Ungaria, și un strop de puritate  morală, Estike, fetița bolnavă , inocentă, care  se sinucide, înghițind  otravă  pentru șoareci.

   De la tribuna cârciumii invadate de alcool, fum și mizerie, dezbătută de către  Mesia- pungașul Irimias, înviat din morți, asistat  de  ajutorul lui, Petrina și de  mai tânărul  cooptat, „puștiul„-  pentru a  crea o vină colectivă, moartea  copilei este speculată ,  vina devenind  colectivă, chiar dacă nimeni nu pricepe  nimic. Destul de repede, evenimentul  dispare  din mentalul  turmei,  pentru  că altele  sunt interesele escrocilor.

Structural, cartea  cuprinde 12  capitole, prin care autorul construiește o bulă fizică și  ideologică, niște rămășițe ale  unei colonii ungurești dezintegrate, nu contează timpul istoric, nu contează locul ( undeva, în mijlocul câmpiei, nu  foarte departe de  un oraș),în care indivizii nu mai gândesc, refuză munca, ordinea, curățenia și îngrijirea personală, beau și  fumează, se pândesc unii pe alții, ascunși în dosul perdelelor  soioase, totul funcționează în gol și fără noimă( au mai  rămas  câțiva:  niște  cupluri  mizerabile, Schmidt,Kraner, Halics, doctorul, poate   un fel de alter-ego al scriitorului, pentru că el   deține dosare întregi  în care și-a  notat  minuțios  toate  mișcările celorlalți,   completându-le  cu observații personale ( singurul personaj care  citește și scrie, niciodată treaz, „pentru a-și păzi memoria de degradarea care distruge totul în jur„) și șiretul Futaki.

„Mesia” Irimias are  fler,  se  face auzit, fără să fie înțeles, a picat între   bieții orbecăiți tocmai  la  momentul potrivit  (  în lumea asta, situațiile  se pot asemăna, nu-i așa?). Brusc,  ascultându-l, indivizii  devin o turmă bună de manevră, care, după ce  adună în niște cărucioare ruginite  ce se mai putea  găsi prin casele  dărăpănate, pleacă la drum, în noaptea smolită de toamnă târzie, prin frig și noroi, către   conacul Almasy,  acolo unde   Irimias  îi convinsese  destul de ușor  că  vor  găsi schimbarea.

După o noapte  chinuită,  același individ și însoțitorii lui îi vor  conduce  pe  dezrădăcinații fără  perspectivă, în oraș,  împrăștiindu-i  pe la diverse adrese. Fiecare primește  o sumă modică, din ” bunul  colectiv„  ascuns în buzunarul pungașului.

Dacă vei citi cartea ( există și un film omonim) , părerea mea este  să o citești, vei constata  că, odată ce ai ajuns la ultima pagină, nu  vei afla sfârșitul poveștii.

 Pentru că el nu există.

Rămâne  ideea  unui colț de lume înecat în alcool, tutun,  mizerie, promiscuitate, pierzanie.

Romanul este un avertisment: atunci când autoritatea statului  se diluează sau se retrage, destui indivizi „ cu vocație antreprenorială”beneficiază. Deziluziile pregătesc  mesianismele; rămași fără  muncă, nepregătiți să înfrunte  realitatea, oamenii pot deveni o gloată amorfă, incapabilă  în a căuta alte căi pentru a  trăi   omenește. 

Se împotmolesc în propria lor neputință.

Între libertate și predestinare, se alege cea din urmă.

Încearcă

Se rupe viața în bucăți?

Nici chiar așa...hai  că ți se pare.
Ești persoană matură și te-ai vrea copil?
Nu te reține ABSOLUT NIMIC.
Încearcă!
Ai uitat culoarea unei voci?
Există, trebuie doar s-o cauți.
A dispărut romantismul?
Imposibil!!
Imaginează-ți o plimbare sub clar de lună.
Chiar dacă plouă!
Ai rătăcit rețeta rafinamentului în vorbire?
Nu, sigur nu, o ai totdeauna cu tine!
Ai  trecut fără să vezi în câte culori s-a gătit de dimineață copacul din fața ferestrei tale?
Nu uita- la întoarcere, ia o frunză, ține-o în palmă.
Încă una, încă una.
Ai uitat cum e să primești scrisori?
Scrie două vorbe cuiva drag.
Sigur  o să-ți răspundă!

 Vezi că se poate?😘

MAMA

 Ziua se apropia de asfințit, aluneca toamna ușor, în vals de frunze  colorate.

  Veneam de la școală. Tânără profesoară.

  Pe una dintre  băncile de la intrarea în bloc,am zărit, de departe, o figură cunoscută, un prieten al tatălui meu.

 M- a fulgerat un gând  năprasnic. Știam că tata  are o suferință profundă, pricinuită  de  un accident.

-  Ai venit să-mi spui că a murit tata,  așa-i?

 - Mai bine să mergem  la tine în casă....

Murise  MAMA.

  Vestea  m-a lovit ca o greutate căzută din senin, am rămas  fără grai, fără reacții. 

Eram împietrită.

  Omul a plecat.

În aceeași  noapte, niște prieteni ne-au  dus  cu mașina .

 Nu puteam să accept că MAMA  nu va mai fi.

  Ploua mărunt, o priveam năucă, nimic nu mai era  cum fusese.

 Cincizeci de ani  fără ea, fără mersul ei  mereu grăbit.  

Când   mi-e dor adânc, îi  văd mâinile,fie  punând pâinea  în cuptor,fie cosând,  la lumina lămpii  nr. 11,  cămăși de  noapte, de bumbac fin  țesut și înălbit de aceleași degete  pricepute, pentru nunta mea.

Vag, ceva ca un vis sau poate  chiar se va fi întâmplat îmi vine în minte. era vară, spre  seară, noi  două ne întorceam acasă de la lotul dinspre pădure. Ne-am oprit la puțu-cu- salcia, mama a scos apă, ne-am răcorit  și mi-a spus ceva  ce  nu prea pricepea mintea  mea de  copil.  

Vorbea  despre un timp, în care ea nu va mai fi...eu  să mă opresc la același puț, iar sufletul ei o să-mi dea de veste într-un fel tainic cum că-i este bine.

Deunăzi, am ajuns  în sat.

 I-am dus  tufănele albe și roșii, erau florile ei  preferate toamna.

I-am vorbit mai mult în gând,  pentru că la câțiva pași lucrau niște oameni.

  Anotimpurile se rotesc nestingherite, undeva, în vale,  șușotește Argeșul,  lumea, tot mai grăbită.

 MAMA  își doarme somnul ei adânc.

 Puțu-cu- salcia ( m-am dus  într-o vară trecută să-l văd) este doar o amintire. căzută.

Ce mâini nevăzute

  ne  vor fi  conducând mersul  în viață?

Aseară, la intrarea în Casa Sindicatelor, în așteptarea piesei „ O noapte furtunoasă„,m-a  zărit o fostă elevă.

  Nu ne văzuserăm de douăzeci și cinci ani.

 Un sfert de secol, înțelegi? de când ea a terminat  gimnaziul.

A fost o bucurie uriașă pentru amândouă!  Culmea este că, în sală, aveam să descoperim că  ocupăm  locul cu aceleași numere, eu în spatele ei.

  M-a  condus până acasă.

  Am reluat vesela noastră conversație azi dimineață, cât s-a putut, pe WhatsApp.

”Chiar de dimineață, povesteam cu copiii mei despre dumneavoastră, cât de frumoasă, naturală și neschimbată sunteți, și ei îmi spuneau că sunt norocoasă să vă fi avut profesoară și să mă fi recunoscut după 25 de ani„,

”sunteți parte din  cea mai importantă perioadă a  formării noastre.„

Și eu, și ea, am povestit, ca și cum  ultima oră de clasă ar fi fost ieri.  M-am văzut în ochii ei frumoși, este polițist, după absolvirea a două facultăți, ”Drept” și ”Psihologie„, mamă iubitoare!

Ce bine fac întâlnirile astea ! 

Gândul m-a dus în urmă  cu și mai mulți ani, pe când eu, fosta elevă, tot într-o seară de toamnă, am vorbit la telefon cu  două dintre  minunatele mele profesoare din liceu.

 Printr-o  fericită întâmplare, extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări,cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată, faptul că puteam suna undeva,urmând să aflu  niște vești, mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă neagră buclată, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise, de curând, mama), un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi,câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu,incurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau să fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinări și conjugări, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moartă-maxime”Amore, more, ore, re probantur amicitiae, „Verbum  dulce multiplicat amicos”.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră...calculul l-am făcut, când, la capătul celălalt  al firului ,era chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze, uite vezi, abia acum plâng de-a binelea,da  am rugat-o să se așeze, pentru că vreau să-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine.

La 95 de ani, Doamna păstra vioiciunea  vorbei, în tresăriri de perioade, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrațișez, copiii mei buni și frumoși!!

 Aveam 15 ani , cănd am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Doamna și ansamblul „Perinița”, din care făcea parte, erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă.

Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă auzeam scrâșnetul fierăstraielor..
 Dimineața, în mijlocul câmpiei,ca din pământ. se iviseră : decorată cu ghirlande multicolore, o scenă  trainică, în stare să susțin iureșul  și frumusețea dansurilor  noastre  populare, îndelung aplaudate de serioșii meseriași nemți, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere și înghețată.

Nu i-am povestit Doamnei noastre cât de mult  a contat pentru mine povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu Târg, când a venit de la București cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o masă frumoasă, pe care, țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile, nu i-am povestit.

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei și mâna blândă,pe care am simtt-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se făcea  noapte, mai aveam un număr de telefon.

 Dintr-o rezervă a spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare înrăită a uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacșu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatură română la care am participat, pregătită de dumneaei, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate bucuriile mele de  profesoară!💓
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

Aseară, după ce am ajuns acasă, m-am gândit  la multe, multe evenimente din viața mea. 

Cred că suntem câte  puțin din fiecare experiență trăită!💖

ca dintr-o altă lume

De câteva ori pe an, simt că vreau să- i văd de aproape; o lume de omuleți, parcă la sfat, pe malul apei.

Multora dintre trecători nu le pasă,nici nu- i observă, chiar dacă se plimbă la doi pași de ei.

Nu am vreo teorie in legătură cu aceste figuri unice, pur si simplu imi contemplu propriile- mi emoții in fata unui peisaj crescut din vrerea naturii.

Este toamnă deja, cu ploaie și vânt. Undeva, dincolo de agitația zilei, ìncremeniți in starea lor lipsită de dorințe, omuleții fără lămpașe
vor fi visând la bucuriile tihnei.

Să ne fie însorită

 această zi ce ne este dedicată!

Cu fiecare clipă, primim și dăruim!

Ideal ar fi să nu ne oprim din a zidi,

iar sufletele noastre să nu obosească in a descifra taina Poeziei!

„Şi când din lungi peregrinări

Te-ntorci pe căi de raze şi de unde

În lumea dinăuntru, a inimii profunde,

Tot mai găseşti acolo întrebări.„

Alexandru Philippide..

Pentru cine are timp, recomand un film de pe Netflix, pe care tocmai l- am văzut, ”The Holdovers”.

ritmuri în cadența nevăzută a vieții

povești adevărate pentru prieteni.

Ziua își curge în picuri povestea.

Raze fugare/zbor la-ntâmplare/șoapte cu dor /poză cu luna uitată-ntr-un nor/ fire subțiri, toarse în vii reveniri.

Încă o treaptă, doar una- două geamuri cât podul palmei, doi ochi rotunziți de uimire, printre grinzi rătăcite de vreme.

Cufărul înalt scârțâie prelung- un fular fără ciucuri, fluturi uitați printre perne cusute în bob de arnici vioriu, un cercel fără toartă...

Scăldat în lumina aducerilor-aminte, locul capătă strălucire.

Dâre lungi, gălbui cad cuminți peste fâșiile roase de molii.

Printre ele, un picioruș de păpușă .

Amintirile se bulucesc în stol. Tremurătoare, degetele ating bucata inertă .

Se simte un parfum suav- amestec de ieri și de astăzi, crenguțe uscate de busuioc , străfulgerări de-o clipă. Imagini dragi se revarsă nestingherite.

Podul casei redevine locul tainic al jocului cu păpuși.//

Picioare moi, fără degete, fără pantofiori, doi săculeți alungiți de pânză galben-roșcată, umpluți cu rumeguș.

Mâinile- două picioare mai scurte.

Am descoperit-o în pachețelul pe care tata l-a adus de Crăciun. Din bucata roz de marchizet, prietena bunicii, tanti Niculina lui Iedu, a croit două rochițe,una pentru mine, cu plătcuță, cealaltă, în clini, pentru păpușă.

Părul de ațe roșii, înnodate la capete, i l-am împletit în două codițe firave.

Mama i-a vopsit buzele și obrajii de mucava.

Oricât m-am străduit, n-am reușit s-o conving, cu niciun chip, să stea în picioare. Nici rezemată în coșulețul vechi, găsit printre ghemele de lână în toate culorile.

Într-o zi, după ce am tot chinuit-o să se așeze, mi-am vărsat pe ea toată revolta. O loveam cu nuielușa și plângeam. Nu înțelegeam cum poate fi atât de încăpățânată.

Aveam cinci ani.

În toamnă, bunica m-a dus la bâlci.

Ne-am oprit în fața unei mașinării. Un bărbat cu mustață răsucită învârtea o scândurică, înțepată, din loc în loc cu niște cârlige, de care erau agățate , la întâmplare, obiecte mici, ușoare- chei, agrafe, rățuște, peștișori, oglinzi, panglici. Bunica mi-a cumpărat un bilet. Am învârtit scândura.

S-a oprit în dreptul păpușii de alabastru.

Rochiță roșie, pantofiori negri cu baretă, ochi mari, de tăciune.

Degetele mele mângâie bucățica știrbită.

Pentru o clipă, vremea și-a întors mersul.

Am luat-o hai- hui, printre imagini dragi, mimând copilul din suflet.

printre incertitudini, căutând luminișul

povești adevărate pentru prieteni

„gândim, simțim mai mult decât putem spune„

 Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.

O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi,  croșetate. Foc în sobă, iarna! Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!

Când am terminat facultatea, fiul cel mare  trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.

Școala - într-o zonă de deal - aruncată la șapte/ opt km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.

 Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord - este altă poveste - m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.

1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.

Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .

Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. 

Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna. Și să mai furăm un măr, o prună. 

În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.

 De după un deal, s-a arătat satul. Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar. Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri, gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.

Cu chiu cu vai am găsit  școala.

Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini. A apărut atunci directorul. De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în  buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat...  Imediat  și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.

Cancelaria, o cămăruță  trei  pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb. De o parte și de alta, câte o încăpere, dimineața  se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. 

 După-amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.

Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut  drumul, ocolind  gropile.O lăsam în curtea cuiva. 

În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține. Îmbujorate, zâmbeau  printre ghimpi măceșele! Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre  ierburi înalte.

Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77. Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră. 

Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele. 
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea  fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea,  în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul... După niște ani, directorul școlii  de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris  prima adeverință de muncă.
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară. 

În slujba comunității.

Acum, când scriu, revăd  cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre  ierburi uscate,  într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări. 

Într-o zi, mulți ani după aceea, am reușit să prind cu telefonul spaima din ochii unei căprioare, ajunsă doar ea știe de ce și cum, în pădurea  Trivale.

  Visam cu ochii deschiși.

Cred  că toate pădurile au luminișuri.

Poate că  păstrăm în noi ceva  din spaima  unui suflet temător  că nu  va  găsi  fie doar unul pe sub  tainice frunzare.

 Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

ca o tapiserie în mers

" Nimic pe lume nu este întâmplător".

  Vorbele astea le-am auzit de multe ori, rostite de unii cu emfază, de alții cu tristețe.

 Astăzi, cu gândul la anii mei:copila iubitoare a basmelor lui  Andersen, studenta, profesoara, mai apoi, ființa  de astăzi, mamă și bunică,am  redescoperit  lumina  unui drum.

 Și rostul vorbelor de mai sus.

Din noianul de imagini, s-a desprins figura primului meu profesor de Limba română, domnul Fulga, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie, recunoscut pentru erudiție și talent în toate satele din jur. La vremea aceea, nu prea înțelegeam cât de mare îți poate fi norocul  dacă ai un dascăl adevărat 

Înalt,îmbrăcat totdeauna impecabil, deși venea la scoală , adesea, cu o motoreta vișinie "Simpson", impunea respect tuturor:copii, părinți, colegi.

 Amintindu-mi-l, îl asociez, involuntar, cu caietele mele de notițe-niște maculatoare foșnitoare, cu foaie gălbuie și aspră. De fapt, caietul de teme și cel de clasă erau la fel de ordonate; titlul era marcat printr-o subliniere specială,pe care, mai târziu,am transmis-o și elevilor mei.
Domnul profesor acorda mare atenție ca  noi să memorăm   în întregime textele frumoase din manual, fie în versuri, fie în proză. 

Știu și acum fragmente mari din "Scrisoarea III","Amintiri din copilărie","Toma Alimoș","Ardealul".
  În marea mea admirație pentru profesor, intuiam, poate, dorința ca eu însămi  să ajung cândva profesoară de Limba  română.

Am păstrat mulți ani caietul de teze din clasa a V-a. Când  am rămas  fără el, mi s-a furat, parcă, o bucățică de suflet.

 Două subiecte cuprindea teza: de povestit un fragment  din „Amintiri din copilărie” și câteva cerințe de gramatică și de vocabular.

Parcă văd cu ochii minții subliniată de două ori greșeala care nu s-a mai repetat vreodată ;am scris "începe ai", în loc de "începe a-i".

La sfârșitul tezei, cuvintele  scrise  parcă aveau glas :

" Deși lucrarea nu este lipsită de unele greșeli de exprimare și de scriere este foarte bună. Ea anunță pe viitorul intelectual. Dacă vei munci mult și fără întreruperi, vei cuceri cetatea științei".
N-am schimbat niciun cuvânt, pentru că n-am uitat nimic din ce era scris pe teza mea. Transcrise în suflet,ele  m-au călăuzit  pe firul vieții.

 Sub o cruce albă, nu foarte departe de școala, unde ne-a învățat, Domnul Fulga  își odihnește pasiunea.

 Și erudiția. 

  Au trecut anii, am absolvit  secția ”real” a unui liceu teoretic foarte bun, apoi  Facultatea de Filologie.
N-am cucerit cetatea științei, dar mi-am făcut meseria cu pasiune și cu dragoste.
Vremea fuge ca nebuna...aproape  40 de ani dedicați copiilor.

Sunt mulți, sunt puțini, anii  aceia sunt  eu.

Timpul își cerne mersul, în haina lor cu forme calme culorile toamnei se îndulcesc.

 Septembrie murmură o muzică  doar a lui.

Deunăzi, invitată într-o  emisiune la  Centrul Cultural Pitești, să  descriu drumul meu de profesoară, din  lumea gândurilor  s-a ivit figura primului dascăl adevărat care, într-un  fel  doar de mine știut, mi-a luminat calea.

Neobosită, lumina curge blând peste locuri și peste amintiri,impregnându-le  un sens care vine din interior.