”cuvintele sunt ca și banii,

iară banii aceiea sunt buni care îmblă în toate țările, așa și cuvintele acelea sunt bune care le înțăleg toți” .Simion Ștefan,vestit cărturar, traducător și editor al „Noului  Testament de la  Bălgrad”, 1648Mitropolit al Transilvaniei, 1643/ 1656 Cred că și ți s-a întâmplat și ție  să ai nedumeriri în exprimare, atunci când vine vorba  despre două cuvinte„. grizonat ” și grizonant”  Așa-i?Am avut și eudiscuții cu fosta mea colegă de liceu, profesoară de franceză mai apoi, E. A,Argumentele  noastre sunt apropiate,  adică zicem că ambele forme sunt corecte. Totuși, DEX, la pagina 491, indică doar forma” grizonant„. În ”Dilema„, din  18 iulie, a.c,doamna Rodica Zafiu,  profesor universitar, la Facultatea  de Litere, Universitatea  București, aduce  lămuriri  bogate. https://www.dilema.ro/pe-ce-lume-traim/grizonat-si-grizonant >

de ce iubesc excursiile?

 povești pentru prieteni

Cred că  mă cheamă,de fiecare dată, dorul de  locuri doar închipuite. Excursia , în sine, nu este chiar ceea ce îmi doresc- aș vrea să nu depind de nimeni, mi-ar plăcea să merg agale, să mă opresc acolo unde vreau, să mângâi cu  privirea zidurile, străzile, acel du-te /vino de  zumzăit
omenesc, să mă opresc pe terasa  aleasă cu grijă , să rămân  nu prea mult, doar cât să înghit ceva și să plec ... să mă uit pe sus, cum  mi-a spus cândva o prietenă- dragă,  să nu ții deloc capul plecat, privește clădirile, acolo este lumea unui oraș.
 Și așa este, ia aminte! 
 Altcineva să facă poze, să-mi  lipesc pe retina sufletului toată frumusețea clipei, știi care este condiția ? să  fi dormit bine  noaptea trecută. Și în toate nopțile cât durează evadarea!

Este aproape imposibil...și atunci, aleg excursia,  un fel de punte între ieri, astăzi și ce-o mai fi.
 Am văzut Karlovy Vary, ca și Praga, de altfel, în urmă cu  un pic mai mult de un sfert de secol.

Am simțit de atunci că vreau să revin. 
Și s-a întâmplat, doar că  totul fuge.
Cu o zi înainte, după un zbor nocturn,

găsisem Praga somnoroasă, rece, înțepenită, cumva, într-un fel de mândrie  cețoasă. 
A fost  un frig strașnic, nu prea mi-a priit dimineața.

 Am fost tristă, chiar revoltată, nu avusesem vreme  nici măcar să scot din geamantan  o haină potrivită cu  frigul praghez.
 Cândva, direct de la aeroport , în  seara târzie de vară,  călduță ca un șal moale de catifea,  sosise surpriza- plimbarea  pe sub podurile de pe Vlatava sclipitoare.

Muzică  specifică tuturor națiilor lumii, dans, bucurie!
Plimbare cu vaporașul, clipocit  de valuri, muzică , basm la lumina lunii, puzderie de stele!
 Ador nopțile înstelate! 
Atunci  n-am  văzut realitatea, am trăit doar visul.
De data asta, plimbarea pe Vlatava a cam fost o păcăleală- 15 euro, fără ghid,  n-am reușit  nici măcar să gust ceva, o supă fierbinte , în avion am primit un amărât de ceai și o „eugenia„.
  Noaptea e un sfetnic bun,  hotelul, n-am ce să reproșez, jos pălăria! 4 stele, nici central, nici prea departe, somn bun, odihnitor, 24 de etaje, am locuit la 14, cer  pictat în  alte vise.
Mic dejun regesc și, ne așteaptă Karlovy Vary!
Drum perfect, de o parte și de alta  câmpuri verzi și galbene , felii frumos rânduite, harnici sunt cehii, zice că au arendat toată câmpia unor concerne străine, patru la număr. 
Arendașii fac totul, iar proprietarii primesc un coeficient convenabil , stipulat în contract. Păi vezi? la noi, ca la nimeni( iar mi-a zburat gândul înapoi). 
 Pajiști nesfârșite de rapiță, nicio palmă nelucrată, perdele înalte ocrotesc drumul, autocarul alunecă frumos,   doamnele din jur dorm, îmi place să fiu eu, cu mine..
Karlovy Vary?
Mi-ar plăcea să fie adevărată legenda- ceva din „Mistrețul cu colți de argint”Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea..” Carol, urmărind un cerb, de ce nu, o căpriaoră, parcă-l văd, mândru, în costumul lui verde. 
Trufași și necruțători sunt vânătorii, țintașul își urmărește  prada, iar  bietul animal, hăituit, se aruncă într-un izvor.
Regele Carol al IV-lea, secolul  XIV, a construit  acolo cea mai   frumoasă, aristocratică, neasemuită stațiune,Karlovy Vary. 

Faima  acestei splendide așezări  este legată de izvoarele  sale calde, binefăcătoare pentru o mulțime de boli: articulații, digestive,  coloană,dar nu la boli îmi este mie gândul. 
Scormonesc în memorie, locurile astea le-am mai văzut, atunci erau  cenușii, astăzi, K .V strălucește  neasemuit în lumina dimineții blânde.
 Un soare sfios  trimite  raze dulci, lume, câtă frunză, ei, nici chiar așa, dar  mulți, toți  și-au cumpărat ulciorașe din care beau licoarea  binefăcătoare.
 Magazine de suveniruri la tot pasul, îmi cumpăr și eu ulciorașul albastru, până la plecare, sigur o să  am o plasă plină cu amintiri.
Strada  este perfectă, piatră lângă piatră, clădirile,  opere de artă, toate culorile, un tort imens  răsturnat într-o farfurie  de  nu știu câți km, Doamne câtă frumusețe!
 Pe aici și-au tocat averile marii bogătași ai lumii, pe terenurile de golf, sub privirile admirative ale doamnelor cu crinolină, ascunse  sub elegante pălării strălucitoare. Figuri celebre și-au potolit iubirile și nesomnul prin cazinouri și restaurante selecte:Goethe- de 13 ori, Beethoven, țarul Patru cel Mare, Schiller, Napoleon, Chopin, Karl Marx- ce ți-e  și cu istoria! 
Uite că și eu am revenit!!
Colonade- cea mai renumită-Mlynska kolonada-Colonada morii-lungă de 132 m. acoperă  cinci izvoare-Izvorul stâncii, 53 de grade, Izvorul Libuse, 62 de grade, Izvorul prințului Vaclav I, 65 de grade, Izvorul prințului Vaclav II- 58 de grade, Izvorul morii, 56 de grade, Izvorul Rusalka, 60 de grade .
Ce armonie de sunete! Rusalka,  amintește  de  muzica lui Dvorak! 
Și gândul îmi fuge, fără să-l pot reține la Călimăneștii noștri- Dumnezeu ne-a dat , dar nu ne pune și-n traistă..
 Am văzut staținea acum doi ani, paragină, lume pleoștită, mizerie, hoteluri, la tot pasul,  amestec pestriț de sărăcie și  de grandomanie inutilă, ostentativă.
Continuăm plimbarea:biserici,  parcuri, flori, arbori roșii, liliac, panseluțe, lume elegantă fără să vrea să pară așa, dar sesizezi imediat  croielile  fine, parfumuri delicate, vitrine cu  multe și felurite cristaluri, doar sunt la ele acasă,  fețe destinse.
Magazinul special cu lichiorul Becherovka, cumpăr două - unul cadou pentru fiul meu, celălalt pentru  acasă-  poate am musafiri de ziua mea, napolitane Karlobarzke oplatkg, era să uit- cei șapte ani ( nu de acasă, ci de rusă ) mi-au folosit de minune.
Timp liber , două ceasuri- nu mă omor după cumpărături, dar nu rezist, probez câteva bluze, o cumpăr pe cea mai frumoasă- bleumarin cu  alb, niște volănașe  cochete,  pe verticală,  preț bun, zâmbește și vănzătoarea..
Îmi place aerul  aristocratic al locului, râul Tepla susură  molcom, tineri și vârstnici, suveniruri,  zumzet,  soare blând, mieros. 
Ne oprim  la o terasă, cafeaua este delicioasă,  înghețata pică bine după  un prânz în grabă, supă de ceapă- să știi că nu este rea deloc,   răcoroasă, pufoasă, ceva greu de definit, dar gustos, o fripturică, nu mă întreba de preț, că n-o să-ți convină să afli, la ei mâncarea este scumpă. Și  ar trebui să știi dinainte să iei meniu fix, altfel, în  cost se adaugă 20%. din consum. Până am aflat, s-a apropiat excursia de capăt.
Vezi, ți-am  dat un pont bun, să reții, când mergi în Cehia.
 Scump, dar merită!
Am uitat să fac o poză cu simbolul stațiunii- capra 
Sosim la timp  în locul de întâlnire, cineva s-a rătăcit, presupuneri, telefoane, un pic de agitație,  urcăm în autocar, am mai dat  o pagină, deja  simt un pic de tristețe. 
Asta este...
p.s. Sigur o să-ți placă  Cehia!

aș putea zice,

  fără exagerare, că florile au sentimente.

Cineva, în urmă cu vreo câțiva ani, mi- a adus câteva rămurele. Le- am îngrijit...și am toot așteptat.

Niciun boboc, în aproape trei ani.

Ieri, s- a produs minunea!

Să vrei să rămăi copil

 povești pentru prieteni

Vorbeam, deunăzi, cu o fostă colegă de cancelarie. Despre ce pot vorbi  două profesoare, care au lucrat în aceeași școală mai bine de un sfert de secol?

Despre copii, mai ales!

  N-am fost perfecte, am comis, câteodată, din cine știe ce motive,unele erori.
În ceea ce mă privește, recunosc că am avut multe, chiar foarte multe nopți de nesomn, după câte o analiză exigentă a unor măsuri luate, când greșeau copiii a căror dirigintă eram sau după ce aplicam cine-știe -ce  corecții.
 Poate că uneori m-am pripit sau nu am meditat îndeajuns asupra situației create. Totdeauna, însă, și spun asta cu mâna pe inimă,am făcut-o dintr-o mare dragoste față de ei și din dorința de a-i determina să fie corecți. 

Am trăit experiențe de tot felul; de fiecare dată, am descoperit ceva nou.
Concluzia? 

Copiii sunt minunați! 

Universul lor este captivant. Trebuie  doar să vrei și să-ți dorești a-i înțelege!

Odată, înainte de teză, i-am avertizat pe elevii mei din clasa a 8-a, a căror dirigintă eram, că, dacă voi descoperi pe cineva copiind, acela va primi nota 1 .
Necazul nu a întârziat deloc. 

Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve a scris copiuța și i-a dat-o unui băiat, care, fără "ajutor", ar fi obtinut, sigur, nota 7. La rându-i, el a transmis-o altui coleg, candidat permanent la corigență.
Urmăream " manevrele", gândindu-mă ce ar trebui să fac. 

În același timp cu mine, ochii colegei de bancă a" autoarei " asistau la eveniment. Trebuia să respect ceea ce spusesem anterior. Am cerut copiuța și mi-am ținut cuvântul.
De nu știu câte ori, i-am ascultat, până la sfârșitul trimestrului,ca să-i ajut să-și rotunjească mediile 

Au trecut anii... 

Autoarea copiuței a devenit jurist. Nu mă salută niciodată.
Al doilea beneficiar al "ajutorului",elevul cu prestație slabă,este un familist bun, un om ca mulți alții. Nu știu câte cărți va fi citit între timp, dar este un om serios.
Valentin,nu este numele adevărat, cel care a primit și a transmis copiuta, a absolvit două facultăți:"Aerospatiale" și" Finanțe".

Într-o seară ploioasă, de onomastica mea, cineva a sunat la ușă. Am deschis- era el - cu un superb buchet de lalele în mână .

 Întâi am plâns, apoi, fără să-l întreb, pentru că eu mă simțeam ca o școlăriță în fața lui, mi-a spus că de la nota aceea a învățat multe.
Cred că mi-a dat o lecție.

 Nu l-am mai văzut,pentru că este stabilit în Canada.
Cine vrea să ajungă dascăl -sau chiar a devenit-ar trebui să fie recunoscător; este un privilegiu să le fii copiilor în preajmă, să te simți de-ai

lor, atunci când au nevoie, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge, să-i sancționezi când trebuie.
Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutăm cu toții:" Tinerețe fără bătrânețe".💖

drumuri lungi, unduiri repetate

 Dansuri pe cer

în puncte ghicite,

Stoluri cuminți

în ritm de simțire

Exclud singurătatea,
tristețea în doi.
Unghi rotitor,
pe cărări mișcătoare

Nescrisă lecție de fericire
în grai nemuritor de șoapte.
Drumuri lungi,
unduiri repetate
spre zări însorite.
-Neobosite înălțări -
în căutare de alb.
Se întorc cocorii!
Sub aripi, speranța!
Gina Rizea.
Nu m-am gândit să scriu un poem, simt doar atâta spaimă în noi.. încerc să-mi dau curaj.

p.s. când ai privit ultimul zbor de cocori?

peisaj de amiază tomnatică

 Ploaia a clătit bine  frunzele, verdele  este  mai curat, mai proaspăt, ici-colo,se zăresc timide nuanțe tomnatice puse la uscat pe ramuri osoase

Aleile păstrează tăcute mâlul cărat de pe  coastele sumar împădurite, au plecat spre zări de ele știute păsărelele,luând muzica și agitația  veselă. a pădurii.

Un motivat grup de tineri colorează vioi moleșeala amiezii!

cumva, dincolo de timp

 povești pentru prieteni.

În liniștea  sfârșitului de amiază, împânzită de  iarbă crudă, cleata  își urma  drumul printre lanuri înflorite de porumb.Văcuța rupea  smocuri, le rumega după reguli doar de ea știute.  

 Ca de obicei, citeam. Cred  că aveam vreo doisprezece ani. 

  Acum, când văd cu ochii sufletului clipa aceea, mă întreb cât  de  mare curaj  aveam eu, cât de încrezători puteau fi părinții să mă fi lăsat singură în  mijlocul câmpului.

 Soarele  trimitea raze piezișe, blânde, dinspre pădure, adia  un vânticel atât de  mângâietor..

Ca o  mână  colosală..

  Am ridicat, involuntar, ochii din carte.

Ascultam liniștea!

  Și mă simțeam ocrotită, nu doar ocrotită, am simțit  că  mă  contopesc  cu tot:cer, soare, câmp, liniște  monumentală.

  Deseori, în  viața mea,în momentele de eu cu mine, am  încercat  să prind  clipa aceea.

Nu!

Nu  s-a  mai repetat.

 A fost unică!  

 Am iubit-o intens.

  Cred  că a  fost o clipă de grație!

Prin 2006, eram într-o excursie în Grecia. Se  lăsase noaptea,  conducătorul grupului ne-a invitat  undeva, unde zicea  că a mai fost .

  Am urcat cu telefericul.

  Likavito-,„Ostrovul lupilor”.

Ne-am oprit, fiecare se  bucura  în felul  său.

Desupra,  nesfârșit, Cerul , de un albastru cum nu cred  să mai fi  văzut vreodată.Puzderie de stele, ca într-un dans fără sfârșit.

 Undeva, în zare, luminată ca ziua, neobosită marea, scăpărând  printre  vapoare.

A durat o clipă-am ascultat  depărtarea.

Eram o părticică din ea!

Fericirea?

Eternitate  de-o clipă! 💖

sub umbrar de duzi bătrâni

💖povești pentru prieteni

Se întâmplă, așa pur și simplu ca, fără vreun efort de  gândire, în memoria afectivă să se trezească ceva asemenea  unui resort viu; lucruri sau întâmplări presupuse pierdute prin uitare să tresară ca o fereastră ce se deschide la o simplă adiere de vânt.

Nici nu știu cum m-am întâlnit cu imaginea asta,din”Roumains francophnes” ,o fotografie  realizată de  Adolph Chevallier, pe Valea Bistriței, în1920.

  Undeva, într-un colțișor de suflet, ceva învăluit în  trecerea anilor a zvâcnit  tandru, ca o adiere: inocența  din atitudinea fetei, diferența  fiind  că aceea pe care eu o știu nu purta  costum popular și nu era desculță. 

Poate că eu însămi voi fi trăit, oarecum altfel, dar  la fel de intens sufletește, momentul unui schimb de  vorbe, pe furiș.

 Ce știu perfect este că  într-un asfințit, când mă întorceam de unde mă trimisese mama cu treburi, în apropierea casei noastre, sub umbrarul duzilor, m-a tulburat într-un fel  greu de înțeles magia  ce se țesea sub ochii mei de copil. 

 Două figuri, o fată și un băiat, aplecați unul spre altul, vorbeau în șoaptă.

 Mătușa mea, verișoara primară a tatei,  Lenuța- să fi avut  ea vrea 18/ 19 ani- venea de la „apă”.   

Un soldat blond, înalt i-a  ținut calea.   

Din câte îmi amintesc, niște unități  militare  aveau nu știu ce  activități în zonă. Fiind vară, erau  cazați în  cele două săli de clasă ale Școlii primare din sat.

Instinctiv, am încetinit pasul.
   Fata a lăsat găleata plină jos, între ei .

 Nu știu ce-și spuneau ei, separați așa strategic. Nici nu conta. Ceva, ca o poezie nescrisă, plutea în aerul  înserării.

Peste câțiva ani, fostul militar  a devenit nenea  Nelu. 

 Rând pe rând, tot neamul de copii a fost plimbat cu motocicleta  lui, cu care venea,de câteva ori pe an, de la Urziceni.

  Ne-am revăzut rar de tot, la câte o nuntă sau, mai trist, la câte o despărțire.

Că așa este viața.

 În urmă cu vreo câțiva ani, când  sora Lenuței, cealaltă mătușă a mea, Tanța, a trecut în lumea aceea cu liniște și verdeață, i-am întâlnit pe  tinerii de odinioară: doi bătrânei cu priviri rătăcite, cătând  aiurea, când către cer, când către merii din curte.

 S-au ”petrecut”, pe rând, fie-le drumul lin!

  În  sufletul meu,  ei  rămân cu magia  clipei aceleia din asfințit, când vorbe tainice se adunau  într-o poezie fără strofe...

Uniforma școlară,de la distincție la pedeapsă?

 S-a repetat, cu obstinație, după 1989, când uniforma de școală a fost aruncată la coșul de gunoi, că ea îi înregimentează pe copii, ii transformă într-o masă, în care personalitatea fiecăruia este anulată.

În 1906, adică, adică,în urmă cu mai bine de un secol,când Profesorul și Savantul , Spiru Haret, unul dintre puținii miniștri adevărați pe care i-a avut școala romanescă, a introdus obligativitatea uniformei în școală, probabil că vor fi fost și voci care se vor fi împotrivit.

În perioada interbelică, uniforma școlară devenise mândria băieților și a fetelor de pension .

De-a lungul timpului, aceasta a ajuns a fi,nu un mod de întrebuințare,ci o emblemă a tinerei generații, o distincție, care particulariza.

În anii mei de școală, ca elevă de gimnaziu și de liceu, am purtat câteva tipuri de uniformă : în clasele mici-un șorțulet negru de satin, cu guleraș alb, de pichet sau de poplin , căruia i se asorta o fundă roșie ,lucioasă. În ciclul gimnazial, uniforma era formată din două șorțulețe,unul pepit, alb-negru, de bumbac, în multe cute și al doilea-negru, de satin , cu volănașe pe umeri . Se încheia , petrecându-se încrucișat , pe spate . Concuram intre noi, apretându-ne zilnic gulerele și manșetele ( cu un amestec de făină și apă), tricotate dantelat de mamele noastre.

La serbări,șorțuletul negru era înlocuit cu unul alb, cu multe cute, bine călcate.

In vremea aceea, a apărut- tot pentru evenimente școlare deosebite,serbări și concursuri,costumul format din fustă plisată bleumarin, de stofă și bluză albă cu mâneca lungă sau scurtă. Uniforma se completa cu șosete albe trei sferturi. Părul se purta împletit în cozi , prinse în panglici albe sau roșii.

În primii ani de liceu, uniforma fetelor era o rochie bleumarin din stofă de bună calitate, buzunare ascunse, în cute duble. Fiecare fată îi putea adăuga adăuga ceva special: pentru a marca talia-o curea subțire albă sau neagră, care costa 4 lei, unele îndrăzneau chiar culoarea roșie, un guler de dantelă sau de mătase.

Am purtat uniforma cu mare plăcere.

Băieții se îmbrăcau în costum bleumarin, cămașă albă, înlocuită apoi cu o alta de culoare bleu și,obligatoriu, cravată.

În ultimii mei ani de liceu, a apărut o altă uniformă-fără urmă de frumusețe sau de eleganță,un sarafan drept, dintr-o stofă care se tocea destul de repede, și o bluză de bumbac, bleu. A supraviețuit, obligatoriu , 25 de ani.

Am înțeles reacția tinerilor, în 1989, de a o arunca printre obiectele ieșite din uz.

În locul ei, treptat, în scoală au apărut blugii, asortați cu cămăși, tricouri, sacouri. Apoi fiecare, în funcție de posibilitățile părinților, a început să se îmbrace oricum, dorința fiind de a șoca.

Școlile s-au transformat în spații în care tinerii,de la cei mari până la cei mici,nu mai respectă niciun criteriu de armonie a culorilor, de bun-gust, de considerație față de instituția numită ȘCOALĂ .

A fost adus in discuție cuvântul UNIFORMĂ .

S-au scris multe pagini în ziare și în reviste, s-au războit tabere, s-au organizat prezentări de modele. Și-au spus opinia:elevi, părinti, profesori, ziariști, miniștri, politicieni.

S-au creat uniforme de tot felul, în toate culorile, din materiale și în croieli dintre cele mai bizare.

De voie, de nevoie, părinții le-au cumpărat.

Înghesuite în plase, alături de pantofii de sport, de trusa de machiaj , de pachetul de țigări,și de cine mai știe ce, ele permit intrarea posesorilor în școală, fără a avea vreo șansă să devină motiv de mândrie.

Sunt un veșnic prilej de discordie între cei care le poartă, din obligație, și adulți-educatori /familie.

Cred că există momente în viața tuturor, când este necesar și obligatoriu ca anumite demersuri să se supună gândului luminat. Educația presupune doi factori esențiali : cel care trebuie să fie educat și educatorul lui.

Uniforma școlară este un mod de educație; ea poate deveni un simbol care să-i reprezinte pe tineri, îmbinând elemente de creație tradițională cu spiritul lor liber, novator.

Părerea mea.

p.s. vă este dor de liceu, așa, cu uniformă, cu tot?

Mie- da!!💖

în zbor de cocori

  povești adevărate pentru colegii mei  de clasă, de va fi să ne vedem.

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în
calendar,Nestingherită, vremea își toarce povestea, or fi plecat, și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut vreodată zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?

Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.

Și începe școala.

Mi-aș dori să fiu,din nou,școlăriță sau mama școlarilor mei, ori, bine lasă, m-aș mulțumi să fiu profesoara debutantă cu aripi crescând din suflet.

Nimic nu se întoarce, timpul este necruțător.

  Nu pot să privesc începutul anului școlar oricum, așa că, din noianul amintirilor culeg doar cu vorbe două portrete ale profesorilor mei de liceu.

   Cu porecle, că asta au făcut mereu copiii :și-au numit profesorii, așa  cum i-au perceput.

babacu

Nu râdea niciodată.

Chelia și fața roșie, rotundă, pe care spânzurau ochelarii cu o ramă groasă, cafenie, il făceau mai de temut decât atitudinea.Ochii mici, cenușii ne țineau atent sub observație, astfel că in clasă nu se auzea nicio șoaptă.

 Adresându-ni-se, asta se întâmpla de câte ori chema la lecție câte doi sau trei elevi, epuiza întreg câmpul lexical al preocupărilor noastre de popor mioritic" berbeci", "oi", "ciobani"," "miei", „la păscut”.
Daca nu folosea creta, cu care in timpul unei ore de curs umplea de două-trei ori tabla, se mișca încoace și încolo,ca un titirez, ținându-și mâinile la spate, călcând apăsat cu galoșii care îi protejau pantofii.

După primul trimestru, chimia devenise spaima tuturor elevilor de la clasele de real unde preda. Cine promova la el era un om fericit. Nu exista lecție de zi, așa că: aldehide, cetone, benzen, hidrocarburi, trinitroglicerină erau teme de care nu aveai cum să scapi nici in visele tale de adolescent îndrăgostit.

 Notele primite frecvent erau cele de 2, unii, mai norocoși, se puteau lăuda cu nota 6, dacă știau teoria perfect si nu puteau rezolva problema dată. Câțiva aleși de soartă erau răsplătiți cu 9. Ei știau tot.

Până la sfârșitul anului școlar, toți știam aproape tot manualul, la orice oră, din zi sau din noapte am fi fost întrebați .

La bacalaureat ne-am ales chimia ca probă de examen, iar notele au fost cele mai bune.

Doi ani ne-a fost diriginte; nu-mi amintesc să ne fi întrebat vreodată ce vrem să devenim ori să-și fi dorit să afle câte ceva despre noi, despre gândurile și speranțele noastre . 

La banchetul de absolvire, când l-am imortalizat în poză, l-am văzut râzând prima oară. 

Rebelul M.C.a compus o epigrama despre Ali-Baba si cei 40 de hoți .

S-a distrat babacu!😀

Nu l-am mai revăzut de atunci niciodată; niciunul dintre colegi nu l-a mai întâlnit.

M-am gândit de multe ori la orele noastre de chimie din laboratorul mirosind a tot felul de soluții și de substanțe. 

Un fel de duioșie, amestecată cu un respect, de care n-aș fi putut pomeni în anii de școală, a înlocuit frica pe care o simțeam când trebuia să ies la tablă. 

Știu și astăzi câteva formule din chimia organică si anorganică ; deseori am rezolvat, cu fiii mei sau cu elevii cărora le-am devenit dirigintă, când se plângeau de chimie, de-a lungul anilor, probleme de chimie, deși specialitatea mea este una care nu i-ar fi plăcut nicicum fostului meu profesor.

Timpul răbdător a făcut din figura aceea înspăimântătoare un bătrânel, pe care il asociez, zâmbind, ori de câte ori îmi vine in minte, cu porecla pe care i-am dat-o noi in anii de liceu .//

  domnu  Stas

Privire cenușie, păr argintiu, dat pe spate.Camgăr bleumarin, revere și mâneci tocite de atâta purtat, greu de imaginat cum rezistau dungile perfecte ale pantalonilor, dacă te gândești că  două ore pe tren  nu însemnau  deloc puțin.Cred că era  singurul costum pentru școală.
În vocea lui auzeam  sâsâitul ciocului de gâscă, mereu pregătit să înhațe piciorul cuiva.
Domnu Stas ( năbădăioși sunt adolescenții, în liceu nu scăpase profesor fără poreclă) era profesorul nostru de desen.  Nu mă întreba ce nume avea, nici nu cred că i l-am rostit vreodată,domnu stas, așa îl știau toți elevii liceului. Bucureștean foarte instruit, serios, că nici prin cap nu ți-ar fi trecut să vii la oră fără planșetă, florar, echer, toc, tuș, peniță redis ( cred că nu greșesc),despre blocul mare, cât jumătate de bancă, nici nu mai vorbesc.

Și asta, în fiecare zi de luni.

Să-ți spun cât mă chinuiam cu afurisitele de  planșe? câte ore pierdeam duminică, în loc să merg la un film?  Niciodată nu era mulțumit, nimeni din clasă nu cred să fi avut media 10.

Deunăzi, într-o librărie, vânzătoarea a făcut ochii mari de tot, auzind, probabil, după cine știe câți ani, că  un copil  i-a cerut  toc și peniță..
Mi-am amintit de Domnu Stas. 

Și de scrierea lui  înregimentată între  linii perfect paralele.

Și m-am întrebat, așa pentru mine:oare cum mă porecleau elevii ? 😀

de-ale lui septembrie

Mama, mătușa  și puștiul. Să aibă vreo 10 ani.

  Gară nu-i, nici el nu  ar fi  domnul Goe, că nu poartă  costum de  mariner/ marinal etc.

Spășite, doamnele calcă uitându-se în jos, mama pe lângă puișor, mătușa, mai îndrăzneață, chiar pe  banda  bicicletelor. 

Puștiul este nervos până peste poate.

 Țipă către mama sfioasă ca o școlăriță:

-M-ai făcut de râs, o să mă pârască la toți vecinii, o să vezi tu  cum o să strige ăia după  mine,o să-mi zică în toate felurile.

- Dragul meu, i-am spus colegului tău doar să nu mai meargă cu bicicleta pe trotuar, este îngust și denivelat.  Și, uite, are  bandă pentru biciclete.

Fără succes, mătușa încearcă și  ea  să spună ceva.

Parcă tot mai nervos, puștiul  continuă să o apostrofeze pe mama  total depășită de situație.

Privesc, ascult, mă întreb...

Este toamnă, începe școala.

p.s. aș fi putut zice că este o poveste pentru prieteni, este reală , iar realitatea asta doare.

în cuibul cald al dorului nestins

 Mama mea  alerga, așa mi-o amintesc, mereu grăbită, mereu cu gândul că mai are ceva de terminat.

A venit pe lume  într-un septembrie 1922.   

Tot grăbită, a plecat într-o toamnă.Puțin după cincizeci de ani.

Astăzi, și nu doar astăzi, adun,pentru ea, cu dor nespus,în șirag💖

mărgele colorate

povești pentru prieteni.

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.
Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește.Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota și ia i s-au luat. Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii,trei fete și trei băieți, s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.
Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate în poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug , se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.//
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termină Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari...o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. Ce baluri!
A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mană,  pachetul în cealaltă:cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ... Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost...Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.
N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită . Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.
Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit . Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.

Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte- taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. Cu fața spre poartă, un tânăr spătos , cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.

Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.
Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi,
rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urma podul de peste Argeș.
Răsărea luna, când au intrat în curtea, unde avea să fie, peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul. O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea .

zâmbește a bine ” moșul”....

 Unui fost prieten drag, coleg de clasă, olimpic național la chimie, Nelu Voicu.

povești pentru prieteni.

Sprijinit în sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are bicicletă.

Nici jucării.

Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.

Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce l-ar certa cineva, că doar vișinul nu este al nimănui, înghite cu poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe tricou.

Și când pe creangă au mai rămas doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

Cu o mână ascunsă la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau numa una, păstrează-le tu pe celelalte și ține de la moșu pătrățica asta de ciocolată.

Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.