sâmbătă, 31 august 2024

tiptil, ca un vers de toamnă

  Să fi înțeles, oare, Cerul că prin ultima zi de august vara este pe sfârșite?

joi, 29 august 2024

dacă detașarea ar fi mereu posibilă

 Când, încă nu mă trezisem bine, am auzit, rostită ardelenește, expresia"mi s-a rupt sufletul în bucăți".

Am trăit experiența asta, în câteva rânduri.
Una dintre ele a fost provocată de un ins pe care l-am zărit, în treacăt, invitat la cineva,zilele trecute, intr-un fel de emisiune.
Puteam participa la respectiva întâlnire; nu m-am dus, de silă.
Detest cuvântul, chiar îl detest, dar se potrivește perfect cu starea.
Zice că a povestit ce copil fain a fost el.
Adult, vai de sufletul lui...
M-am răcorit!

p.s. ți-ai simțit vreodată sufletul rupt în bucăți?

marți, 27 august 2024

Se zice că animalele nu râd,


  pentru că înțeleg  gravitatea  vieții.

 Dimineață frumoasă de toamnă.
Înainte de pauza mare, învățătoarea mea, doamna Ana T,  m-a trimis la cooperativă să-I cumpăr câțiva covrigi. Cinci la un leu. Puteam s-o refuz? eram în clasa a III-a.
Am ținut-o tot într-o fugă.
La întoarcere, dintr-o curte, a țâșnit  un câine, s-a repezit  către mine, am continuat să alerg, n-am țipat.
Mi-a rupt șorțuletul uniformei; am rămas de atunci  cu o nevindecată frică  de  câini.
În săptămâna  care a trecut,  au circulat  tot felul de  povești despre  marele actor, Alain Delon.
  Cam la fel de multe și despre prietenii lui devotați, câinii.
  Mi-am amintit, cu duioșie, de  Firicel.
 De cum  deschideam poarta căsuței de la țară, îi auzeam lătratul răgușit, fioros..
Nu l-am văzut niciodată.
 Și anii au trecut.
 Într-o zi, doar el știe cum,  și-a făcut loc printre uluci, agale, mai mult târâș, decât  în mers , aplecând    iarba uscată.
Îl vezi cât este de frumos, cu gulerul lui  alb, bogat și curat ?
  Din ochii mari i se preling două boabe  mari de tristețe.
 Stăpânii îi spun Firicel.
De la ei am aflat că Firicel a împlinit douăzeci și doi de ani. Te minunezi, așa-i?nici mie nu  mi-a venit să cred.
 Într-o noapte, a urlat disperat, nu s-a oprit nici dimineața, i-au dat mâncare și apă,  au adus și medicul. 
Zadarnic.
 I-au scos lanțul.
Nu s-a bucurat, n-a sărit.
Poate  că nici nu putea.
A plecat încet pe poteca  dintre porumburi. Fără să se uite înapoi.
Răsărise luna, clipoceau vesele, în șirag, stelele, se auzeau și broaștele în lacul din apropiere, când s-a întors spășit.. Cuminte, ca un copil.
N-a mai primit lanțul.
 Nici ei n-au insistat.
Este liber.
Nu  scoate niciun sunet, merge agale..
De ce o fi zis cine a  zis  suflet de câine?

luni, 26 august 2024

în leagăn de culori


povești pentru prieteni

Cum își aleseseră ei locul, nimeni nu mi-a spus vreodată.

Liberă în jocul meu neobosit, nici nu am întrebat.
Nu aveam vreme pentru întrebări.
Mă minunam de tot și de toate.
Și tare bine-mi mai era!

La intrarea în curte, străjuia dudul.
Blând, uriaș în verde armură, fructe dulci, mai întâi roz, mai apoi negre.
Degete colorate în miere culeasă!
În spatele curții, separând -o ostășește de livada cu pomi, se înălța, măreț crai, nucul.
Încă un pic și s-ar fi întrecut cu toți norii.Ținea bine în crengile lui un leagăn numai al meu.
Au dispărut, pe rând, odată cu anii, eu am plecat, o vreme i-am pierdut în povestea altor cărări, ce mare dușman este și timpul...
Într-o toamnă mierie, când, printre garduri, se buluceau tufănele, pe aleea dinspre poartă către intrarea în prima școală, unde aveam să fiu profesoară, în zbor fără țintă, s-a oprit dinainte-mi, proaspătă, în must arămiu, prima nucă, încă una, încă una☺️

Plesnesc, mustoase, toamnele...

miercuri, 21 august 2024

albastru, ca o promisiune

 povești pentru prieteni

Venise de undeva, dintr-un sat  de pe lângă Dunăre.La vremea aceea, nu prea știam eu cum este chestia cu  profesorii, unii cu diplome de facultate,alții,absolvenți doar de liceu.

   Tânăra brunețică domnișoară  suplă își purta  părul împletit într-o  coadă mătăsoasă, rotunzită  peste cap, de la o ureche către  cealaltă..
 Ne învăța  matematică într-un fel anume..Logic.Destul de atractiv. 
Am deprins de la dumneaei  un fel  limpede în abordarea problemelor, rezolvare care  mi-a  folosit nu doar  la  matematică.. Am învățat să  gândesc mai întâi, abia după  aceea  să încep lucrul .Să înțeleg ce mi se dă și ce mi se cere.
Și a fost foarte bine.
 Ipoteză și concluzie, nu-i așa?
  În anii aceia, în afara  activității de la clasă, profesorii erau obligați să organizeze  multe activități culturale: pregăteau piese de teatru, brigăzi artistice, în ale căror structuri și conținuturi  prezentau situații trăite și  văzute  de ei , acolo, în  lumea satului.
Poezie și muzică.
Textele  brigăzilor artistice purtau marca  profesorului  nostru de Limba  română.

    În satul meu din lunca Argeșului, am văzut pe scena Căminului cultural, pentru prima oară, ”Titanic  vals”, de Tudor Mușatescu, piesă în care au jucat  cam toți  profesorii și învățătorii din cele trei școli ale  comunei  Ungureni.
 Regizor, același  regretat  profesor. 
Pentru mine, spectacolul văzut  într-o seară de iarnă, în sala arhiplină, încălzită de o  sobă pufăind  molcom,  a fost una dintre întâile bucurii totale din anii copilăriei.
Deși eram doar în clasa a VI_a,  făceam parte și eu din ”lotul lor„. 
Mă  remarcase   profesorul meu de Limba  Română, regretatul  Gheorghe  Fulga, absolvent de ”Litere ”și ”Filozofie” .
  Fără să vreau, în  deplasările  noastre, cu căruța, prin satele din jur  sau la „raion”, auzeam  tot felul de picanterii despre  idilele care îi prindeau în mreje pe tinerii  profesori, unii dintre ei, căsătoriți fiind.
Domnișoara  Mitica era îndrăgostită.
 A plătit cam scump iubirea ei pătimașă.


Ce-mi amintesc foarte bine este ziua aceea a însoritului sfârșit  de mai; aveam  matematică, eu eram la tablă.
  A  bătut cineva în ușa clasei, aducea  un pachet frumos, învelit în hârtie albă, foșnitoare,ca o promisiune. 
Nerăbdătoare,  domnișoara aflată  la catedra cocoțată pe un piedestal de lemn,mai pe  furiș, mai pe văzute, a probat pantofii.
 Erau superbi, bleu, cu toc înalt
Îi veneau perfect. 
 Alături, era o bucată  de nylon, cât pentru o rochie albă, în  stoluri  de buchețele rupte ca din  grădiniță.
Peste vreo câteva săptămâni, la serbarea sfârșitului de an, era  înfloritoare ca un strat de zambile!
 Scurtat, părul  îi curgea către umeri, în bucle. 
A fost ultima oară când i-am admirat mersul legănat.

vineri, 16 august 2024

Natura, omul, timpul


 Pe umbrite drumuri argeșene de munte, către barajul și lacul de acumulare Vidraru.

O vastă liniște de prospețime!





Omul, stăpân al propriei forțe!
El și sacrificiul său, albastru și verde, stâncă și cer, soare și răcoare, vară în straie de toamnă.
Real și vis laolaltă!
Privești cu uimire, te gândești că mintea și mâna omului se întrec cu natura.
De fapt, ești stăpân doar al naturii din care ai fost clădit să contempli.😘

(și) filozofii au umor

 Bună dimineața, cu noaptea-n cap!

( intenția  mea este  să  aduc un pic de veselie, că  tot   vin vijelii după amiază)   
Nu am idee câtă lume știe  cine a fost Lucian din Samosata- eu, una, recunosc  că  aflat câte ceva  abia acum ( omul, cât trăiește, învață, nu-i așa?)
Acest  domn  filozof,, prozator grec, de origine asiriană
 ( 125 dHr/ 180 dHr),
 deci, dacă nu mă încurc  la  calcule, în urmă cu mai bine de  două milenii, a zis că:
” E de ajuns un singur război, ca să apară  o mie de istorici”.
Dar, tot dumnealui  a zis că:
”Singura sarcină a istoricului  este să spună lucrul așa cum s-a întâmplat„.
 Clar și limpede, da?
p.s. nu știu de ce, eu nu  m-am dus cu gândul la  o confruntare cu arcuri, tancuri,drone etc.
  M-am gândit la „Pantelimon„.
Să ne  fie suportabilă ziua!😜

luni, 12 august 2024

dacă nu ai citit.


  „ Lolita„

o poveste imposibilă.

Am ocolit-o vreo câțiva ani.

O prietenă despre al cărei simț artistic nu-mi permit dubii mi-a spus: dragă, este o carte absurdă, n-am reușit să trec de pagina 100.
Citisem undeva că la publicarea cărții, Nabokov a întâmpinat rețineri din partea editorilor și că a reușit să o arate cititorilor în America doar după ce romanul apăruse în Franța. .
O discuție cu Rory mi-a adus din nou în gând numele romanului împricinat.
De aceea, când, de mărțișor, am zărit pe un raft din librăria, unde îmi bucur săptămânal ochii și sufletul, coperta unei cărți acoperite de brațele fragile ale unei fetițe, încărcate cu daruri de la bărbatul, care ca vârstă i-ar fi putut fi tată, am cumpărat-o fără ezitare.
Și am citit-o.
Mai greu a fost la început, apoi lectura m-a învăluit într-un fel anume, cartea este scrisă parcă fără țintă, citești, alergi, te pierzi, asculți și frazele umblă prin tot felul de cotloane, bâjbâieli, gafe și false rudimente de bucurie, povestea nu mai este poveste, jurații ascultă, inculpatul se arată în toată nebuloasa lui interioară, lumea își deschide porțile, munții, florile, norii, apele și cascadele se adună într-un peisaj nebunesc străpuns de răbdătorul Sedan albastru , moștenit la la Charlotte , în interiorul căruia două suflete captive își duc existența blestemată- HH și Lolita Haze.
El, deșiratul și ciolănosul, cu piept păros, sprâncene negre stufoase, cu accent excentric, ascunzând o uriașă hoardă de monștri colcăind în spatele unui zâmbet inept. ...ea același copil-aceiași umeri firavi de nuanța mierii, același spate gol, mătăsos, suplu, cu ochi cenușii, umbriți de funinginea genelor plecate către cei cinci pistrui asimetrici de pe nasul obraznic.
Dacă ar fi să încropesc o schemă, lucrurile s-ar putea concentra cam așa: ieșit cam șifonat dintr-o căsătorie în care se crezuse mare și tare , până când fosta doamnă H, plictisită de un mariaj fără dragoste, i l-a prezentat pe viitorul soț, francezul HH, din New-York, moștenitor al unei averi potrivite din partea unui unchi, ajunge în pensiunea doamnei Haze, din somnolentul orășel Ramsdale.
HH este captivat total de nurii copilei Lolita, nimfeta, fiica gazdei, doamnă văduvă, dornică de un mariaj elegant.
Mama și fiica sunt într-un perpetuu conflict, niciuna n-o iubește pe cealaltă.
Adulta Haze, Charlotte, își expediază fiica într-o tabără, ca să-și poată declara iubirea pentru costelivul chiriaș.
Căsătoria cu mama este unicul, marele avantaj al monstrului artist de a-și putea cumpăra nimfeta.Mariajul a durat cincizeci de zile- proaspăta doamnă H moare într-un stupid accident de circulație, terorizată fiind de sentimentul unei groaznice apăsări, ca rezultat al descoperirii jurnalului în care Hh își povestea iubirea pentru fiica ei.
Liber fără a fi depus vreun efort,Vănătorul vrăjit încheie rapid episodul, fără a o anunța pe Lo( ceva mai târziu îi va spune că mama ei este internată în spital) și pe 25 august 1947 începe o poveste de viață inefabilă, ajutată cu dibăcie de soartă, o călătorie dezlănțuită pe întreg cuprinsul Americii, zile și nopți fugărite prin hoteluri de tot felul
către?
chiar către ce?//
Insist asupra înfiorării și bâjbâielilor din acea noapte de odinioară, fiindcă doresc să dovedesc că nu sunt, n-am fost și n-aș fi putut deveni niciodată o canalie brutală„.
După câțiva ani de hăituială prin lume, lui HH îi este răpită starleta.Unde te ascunzi, Dolores Haze?De ce ascunzi, iubita mea?Mor, eu mor, Lolita Haze/De ură și de remușcare, mor.
O scrisoare- Dragă tată, îl anunță că Lolita s-a căsătorit, va fi mamă , trăiește în lipsuri și vrea un cec- 18 septembrie1952.
Era gravidă, se vedea limpede.Pântecul enorm.Parcă i se micșorase capul și obrajii palizi, pistruiați erau scofâlciți și gambele goale, brațele își pierduseră bronzul. Era într-o rochie de bumbac maro, fără mâneci și purta papuci de pâslă pătați.„ Pulsul lui avea 40 de bătăi într-un minut și 100 în cel următor.
Vreau să-l părăsești pe Dick al tău, bărbatul adus de întâmplare, și vizuina asta îngrozitoare și să vii să trăiești cu mine și să mori cu mine..
ești nebun.
Nimfa mea căzută..
curând m-am pomenit rulând prin burnița zilei care se stingea cu ștergătoarele de parbriz în plină activitate, dar incapabil să-mi stăvilesc șuvoiul lacrimilor.„/
Adineauri l-am ucis pe Quilty„
Iată finalul piesei ingenioase, mi-am spus, pe care Quilty a pus-o în scenă pentru mine.//
Unii îi acordă acestui ins circumstanțe, se lasă înduioșați, eu nu pot să iert coruperea prin somnifere și bani a unui copil al nimănui, pervertirea definitivă a unei pubere în ascultare și dispoziție, spre a o duce, de fiecare dată, într-un alt loc întunecat și înspăimântător( o metodă era amenințarea cu școala de corecție), urmarea fiind cooperarea deplină a Lolitei, înfrângerea totală a personalității, strivirea copilăriei unei fetițe rebele, lipsită de dragostea mamei, zvârlită în mrejele unei societăți cu imperfecțiunile și asperitățile ei..
Lolita este o carte pe care nu trebuie să ți-o povestească cineva, nici să citești ce spun unii și alții pe internet.Nici soluția de a vedea una dintre cele două ecranizări nu cred că poate acoperi multitudinea elementelor de compoziție, de tehnică artistică de a construi o lume, cu toate detaliile ei civice, fizice, morale, prin ochii unui adult care fuge de propria-i spaimă, răpind libertatea unei fetițe nărăvașe.
Trebuie s-o citești.
Nu se rezumă la pasiunea bolnavă a unui bărbat copt pentru o fetiță de doisprezece ani, nimfeta, cum a botezat-o el. Nici la parabola confruntării a două civilizații-bătrâna Europă și moderna Americă ( romanul a fost scris în 1955)./
Este un laborios roman psihologic, o autoanaliză din perspectiva unei conștiințe pe care apasă o dramă- absența mamei, dar și ruperea brutală a unei iubiri adolescentine - eșecul unui rafinat intelectual, HH- îmi plac inițialele astea, poate că ascund și ele o simbolistică,( la fel ca și cele trei silabe Lo LI Ta)- doborât de tromboză conoraniană, cu câteva zile înainte de procesul în care ajunsese, pentru că l-a ucis pe cel care i-a furat-o pe nimfeta Lolita.
Povestea începe în 1910, când un nor de căldură i-a furat mama, într-un trăsnet. Avea trei ani..
Soarta l-a încredințat surorii mamei, devenită amanta cumnatului văduv. Nici ea nu va trăi prea mult.
La vârsta la care alți adolescenți aveau cui să se plângă și pe cine să consulte, el se îndrăgostește. Bogatul său tată își plimba prin lume iubita și pe fiica ei.
El și Annabel trăiesc o divină poveste poveste de iubire, o iubire platonică - doi copii, o fotografie în ultima zi a unei vacanțe, așa se încheie cel mai frumos capitol din viața lui HH, pentru că fata moare de ifos . Lolita a început cu Annabel.
Viața lui nevăzută se oprește aici.Timpul și mintea vor primi semnele timpului. Puterea de a iubi rămâne stopată în adolescență..Gândurile și parfumul pudrei ei vor pluti toată viața prin gândurile lui.//
Dacă ar fi să-i acorzi înțelegere/compasiune/credit viitoarei brute de aici ar trebui să înceapă, zic eu-contopirea noastră spirituală și fizică a atins perfecțiunea, ceea ce este de neînțeles pentru tinerii prozaici. Lolita ar putea servi ca manual de educație pentru toate mamele egoiste care invidiază bolnăvicios farmecul și frumusețea copilelor pe care le-au adus pe lume, uitând că sunt responsabile de viața lor.
Morală sau nu, Lolita aduce în fața lumii partea ei întunecată, pe care, din nefericire televiziunile și ziarele o vând pe tarabă.
Personajele cărții- toate, fără excepție, sunt triste.
Să citești cartea dacă ești educator/părinte de fată sau de băiat!
Nu este o carte didactică, este o carte care pune probleme. Vorbește despre anormalitate într-un limbaj absolut extraordinar.
Mi-e greu să identific motivele pentru care mi-a plăcut Lolita.
Mi-a plăcut!/
Sunt și ecranizări.

marți, 6 august 2024

viața este,

   cred, ceea ce facem noi din ea. Noi și cei din jurul nostru.

(din culisele transparente ale vieții mele de profesoară)

povești pentru prieteni.

Astăzi este ” Schimbarea la față”.Cei mai mulți dintre noi ne declarăm, fără ezitare, creștini ortodocși.

Era o vară toridă,terminasem al doilea an de meserie, prima vacanță din viață la mare. Era mic copilul meu cel mare, eu- restanțieră cu două săptămâni de „activitate„ la școală.

De cum am coborât din autobuz, după aproape două ore de mers, plecarea era din autogară,dimineață, la 6 și un sfert, în holul mare al școlii mă aștepta directorul ,despre care prietena mea, profesoara de germană, care făcea și activități de secretariat, îmi spusese că, studiindu-i cartea de muncă, a aflat că respectivul, fie-i țărâna ușoară, ( Doamne, mulți nervi mi-a tocat), terminase o școală de silvicultură, completată naiba știe cum cu niște adeverințe.Școală mare, frumoasă, cu etaj, satul și el bogat.

După salutul meu timid, omul cu ochi cenușii în fața căruia toți navetiștii, vreo zece la număr, tremuram, îmi spune că activitatea mea, pentru două săptămâni, începând cu acea zi de august, înseamnă să merg la cules de gălbenele (plante medicinale, nu-i așa?) undeva, la vreun kilometru de școală, unde instituția poseda un teren pe care îl lucraseră elevii îndrumați de colega mea, profesoara de biologie, Flori Dode.
Crezi că am îndrăznit să scot măcar o vorbă?
Am rezistat vreo două ore sub soarele care bătea tot mai tare, rochia mea albă s-a pictat în figurine gălbui, am predat femeii de serviciu recolta.

La 12 și jumătate m-am urcat în autobuz. Undeva, pe la Cornățel,pentru că mi s-a făcut rău, am coborât. O femeie care scotea apă dintr-o fântână m-a văzut , m-a stropit, m-a dus la ea în casă .Mi-am revenit, cred că am mâncat niște prune, nu-mi puteam anunța familia, așa că am rămas acolo până la sosirea autobuzului de seară.
După vreo cinci ani, deși trecusem cu bine, nu doar eu, un concurs de ocupare a unei catedre în oraș, suplineam la școala unde aveam să mă titularizez, după o adevărată bătălie cu Ministerul Învățământului, patronat de Aneta Spornic.
Eram diriginta unei clase, în al cărei catalog figura și eleva E.B.O fetiță tuciurie care locuia într-un bloc, nu prea departe de școală. Avea mulți frați, însă niciunul nu voia să vină la școală.
Directorul- de jenă, nu-i spun numele- m-a trimis să o aduc la școală, din pământ , din iarbă verde.
Nu știu dacă mi-am propus vreo strategie, îmi amintesc doar că am bătut la ușa soioasă, fără încuietoare, a apartamentului, a deschis un tip atât de încruntat, că aproape m-am clătinat, era tatăl ei, au apărut mai multe capete de prin casă. Am spus ce trebuia și ce voiam. Tatăl și-a luat fiica de mână și mi-a încredințat-o.
Fata purta doar într-o cămașă de noapte, peste care apa și săpunul nu mai trecuseră de multă vreme..
Așa am adus-o eu în cancelarie.
Era după 89.
Vară, perioada corigențelor.
O elevă a intrat, pe role, în cancelarie, spre a cere informații în legătură cu ziua în care va fi ea ascultată la chimie.

luni, 5 august 2024

cu gust de boabe roșii

 povești pentru prieteni.

Visam un sat cu case albe, risipite printre brazi.


O școală frumoasă, copii cu mult roșu în obraji. Eu, profesoara lor. Undeva, o căsuță, cu perdele albe, lungi, croșetate. Foc în sobă, iarna! Primăveri cu parfum de flori răsfirate în zori cu gene albastre!

Când am terminat facultatea, fiul cel mare trecuse de un an, satul de munte, cu poteci și pârâu șerpuind printre brazi, a rămas suspendat undeva, pe o scară de visuri.
Școala - într-o zonă de deal - aruncată la șapte km de șoseaua care duce către bătrâna cetate de Argeș.
Înainte de a mă prezenta unde fusesem repartizată fără să fiu de acord - este altă poveste - m-am documentat, așa că am primit din partea soțului, ca dar de școală nouă, o bicicletă albastră.
1 septembrie, prezență obligatorie la post.
O vecină, doamna Oprescu, fostă învățătoare și inspectoare, s-a oferit să mă însoțească.
Șoferul autobuzului a acceptat să transporte și bicicleta mea.
Am coborât în centrul comunei, am urcat-o pe temerara mea prietenă pe portbagaj și am pornit cu mari emoții către școală .
Drum îngust de țară, gropi, pietre.
Livezi întinse de pruni și de meri. Din când în când, încetineam, nu pentru că aș fi obosit, la nici douăzeci și trei de ani nu prea se simte neodihna, opream să văd cum se mai simte doamna. Și să mai furăm un măr, o prună. În coji mustoase se loveau prin iarbă nucile.
De după un deal, s-a arătat satul. Să nu crezi că ar fi vorba despre Sărăcenii cusurgiului Popa Tanda, nu chiar. Curți înguste, paie, coceni de porumb, buruieni, case, fără garduri, gata să se prăbușească, păsări de curte, laolaltă cu băieței și fetițe, fără pantalonași, câte un purcel legat de țăruș lângă prispă, nu doar sărăcie, mizerie mare.
Cu chiu cu vai am găsit școala.
Un dulău, lăsat probabil de pază, își făcea somnul în praful din fața porții fără zăvor, cine ce ar fi putut fura?
Am bătut în ușă. Tăcere. Am întrebat pe la vecini. A apărut atunci directorul. De ce oare nu-i pot uita sandalele din picioarele cu degete obosite ? Și mâinile adâncite în buzunarele pantalonilor peste care de multă vreme nu trecuse fierul de călcat... Imediat și-a făcut apariția consoarta, învățătoare la clasele I și a III-a, capot de zanana, roșu, cu flori mari, albastre.
Cancelaria, o cămăruță trei pe trei, cred, câteva scaune, o condică pe o măsuță cojită, într-un colț, un cuier strâmb. De o parte și de alta, câte o încăpere, dimineața se învață la simultan, m-a lămurit femeia în capot roșu. După-amiază nu știu cum ar fi fost, probabil la fel.
Două săptămâni, zi de zi, bicicleta mea Carpați a străbătut 14 km/7 dus, tot atâția la întors. O lăsam în curtea cuiva. În livezi, merele erau tot mai roșii. Prunele tot mai puține. Îmbujorate, zâmbeau printre ghimpi măceșele! Flori mov, albastre și galbene își cântau simfonia de toamnă printre ierburi înalte.

Odiseea mea s-a sfârșit brusc. Au venit inundațiile. Ploile nu se mai opreau. Un fel de prolog pentru cele din 77. Pârâiașul din marginea satului s-a supărat rău de tot. A spart drumul, a înghițit livezile coapte. Izolat, sătucul s-a apărat, doar el știe cum. Bicicleta am recuperat-o abia în primăvară. Prima de instalare, niciodată. Poate că era și firesc, până să mă instalez, am și renunțat la catedră.

Să nu crezi că mi-a fost prea ușor să înfrunt consecințele.
Cine a terminat în acei ani facultatea știe ce urmări avea fuga de stagiu. Nu-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat, dacă nu se pornea, în acea toamnă, pentru a doua oară, potopul... După niște ani, directorul școlii de centru, profesor de limba rusă, mi-a scris prima adeverință de muncă.
O jumătate de lună într-un sat din județul în care mi-am petrecut toată viața de profesoară. În slujba comunității.
Acum, când scriu, revăd cu ochii sufletului drumeagul șerpuind printre ierburi uscate, într-o toamnă culeasă în calendarul noianului de întâmplări.
Zboară lin, în amintirile mele, frunze galbene și roșii printre mere parfumate, răsărind în livada unui colț de lume, rătăcit pe harta vremii.

duminică, 4 august 2024

metehne

  Se zice că aristocrat este omul care nu uită nicicând că nu se află niciodată complet singur.Ar putea părea elegant și de bonton, dar este ceva mai complicat.



De câte ori merg în orășelul în care am fost elevă de liceu, revăd ,nu doar cu ochii, câteva locuri dragi, câteva case, apoi gara, cu
pasarela ei ruginită, sprijinită într-un timp,când zilele mele se numărau în pașii ca de soldat, dus/întors, dimineața de la cămin către școală, înapoi seara, în același ritm dictat de pedagog.

Indiferent de starea vremii.
Nu simțeam ploaia, pentru că părinții îmi cumpăraseră un fulgarin roz, Doamne, cât de bucuroasă am fost când mi l-a adus tata, împreună cu o curelușă de plastic alb, cu dunguțe roșii.
Mi-am personalizat sarafanul bleumarin!
Pentru că nu se află prea departe de liceu, trec să văd casa Domnului Bălcescu, profesorul nostru de fizică, cândva o celebritate, cam uituc, în ultimii ani de carieră, vizibil dominat de teama că noi nu-l mai respectăm, așa cum se întâmpla când era dumnealui în floarea vieții.
Ascultarea la fizică? coșmar! dacă erai al treilea din șir numai tu primeai tirul ăla îngrozitor de întrebări, fără prea mare legătură cu lecția de zi. Se întâmpla ca primii doi ”ascultați” să primească nota 7, în vreme ce tu, abia trecut prin toate furcile caudine, erai răsplătit cu un amărât de 5.
La teză, dacă nu rezolvai problema, în colțul din dreapta, sus , apărea inconfundabilul ”poem”, ”Alb în alb, nimic problemă, nota 4, Gh. Bălcescu„.
O casă mare, albă păstrează într-un colț un fel de blazon, o fi ceva ce ține de arborele genealogic al doamnei lui, cu vreo douăzeci de ani mai mare( băiat sărac, spuneau cunoscuții, intrase într-o căsnicie salvatoare... câte poante circulau printre liceeni despre sărmana femeie, cu chip de sperietoare, căreia câte un școlar de încredere, trimis de Dom Bălcescu, îi preda o pâine neagră, bine coaptă).

Romiță, colegul meu de clasă,Dumnezeu să-l ierte, nu prea înțelegea cum e cu scripeții,cu forțele paralele, intensitate și unități de măsură, așa că, într-o zi, dom Bălcescu, în timp ce tot încerca să-și potrivească pe nas năzbâtioșii de ochelari, supărat din cale- afară pe adolescentul ce părea tot mai mic,în fața profesorului, găsește soluția salvatoare:
” Mâine să vii cu tată-tau, adică nu, să vii cu mumă-ta.”
Eram într-a X-a.
Noi, cei din bănci, am înțeles ce am vrut să spună.
Râdeam atât de tare, se crease așa o învălmășeală, că a trebuit să vină directorul, să stabilească ordinea.
Dom Bălcescu, săracul, își amintise imediat că tatăl lui Romiță, învățătorul împreună cu care el făcuse armata, nu mai trăia de niște ani...

Întâmplarea mi-a revenit în minte, după ce am citit câte se întâmplă într-o „bula academică„ în zilele noastre. Și m-am gândit la o scurtă discuție cu o fostă colegă de cancelarie, care se întorcea acasă, de la o ”lecție deschisă”- dirigenție, clasa a VII-a.
„ Cine este modelul meu in viață?”
Copiii au citit in fata audienței, în majoritate doamne profesoare‚ compunerile aprobate cu câteva zile înainte( că așa ”ies” lecții perfecte).
Cum era și firesc, la o ”lecție demonstrativă”, mai scapă și amănunte neluate în calcul.
O fetiță a spus:
”Modelul meu este mama. Mie îmi place mult de mama mea.„
Și mie îmi place de mama ta, a completat, făcând cu ochiul, către asistență, profesorul/diriginte, renumit, nu doar în cancelarie, pentru poantele lui răsuflate, pentru nesuferitul lui stil bășcălios...
Copiii și-au ațintit privirile spre colega lor. Fata și-a plecat, rușinată, capul.
Mâ întreb așa, pur și simplu, cum ar fi, dacă fiecare clasă de liceu sau de gimnaziu ar avea în încadrare câte un personaj care, în ciuda vârstei înaintate și a unor metehne nesancționate niciodată de superiori, că , domle, este profesor cu vechime, ține cu ghearele și cu dinții de scaunul din spatele catedrei....
"Gândurile oamenilor urmează în mare măsură înclinațiile lor; spusele urmează învățatura și părerile primite din afară; faptele lor sunt, însă, cum s-au deprins să acționeze”-
Francis Bacon
"Eseuri.„

sâmbătă, 3 august 2024

lumea,

 nu chiar de-a valma

( imaginea este din vara trecută; acolo sus, de la înălțimea Alpilor, nu m-am gândit să văd lumea, doar am trăit clipa aceea fără nume)💖

S-ar putea scrie o carte.
Sau mai multe, ei, și? Auzi asta de nu-știu- câte-ori, mai în glumă, mai în serios, cu zâmbet ironic în ochi sau în colțul gurii.
Cărți se scriu tot timpul . De ordinul…cine să le știe numărul?
Citim și citim, mult/ puțin, vorba cuiva, după buget-de timp, de bani, de stare, de plăcere.
Adunăm, (încă) adunăm,pierdem,dăruim, primim, păstrăm, rătăcim( câte ceva).
Rămânem. Amestec de fire țesute. În uriașe pânze, ca de păianjen. O vreme, țesem în spațiul propriu, în jurul nostru. Pânza rezistă. Vine o mână, a nu știu cui, și rupe firele toate, le încâlcește, până le nimicește.
Timpul lovește.
Cu capul, cu dinții, cu brațe ascunse.
Sau curge. Blând, cuminte ca un surâs, cum vrea el.
Țesem. Împreună.
Pentru o altă vreme.
Se strâng firele sau dimpotrivă, slăbesc, se amestecă, brusc, lumea își pierde culoarea.
O vezi deodată așa cum este: figuri, mirosuri, pași, închideri, năucitoare întrebări, ironii, tristeți, insulte, flecăreli, aroganță, vrajbă, înghesuială.
Care pe care? Cine minte mai iscusit este mai tare.
Șmecherul nu vorbește, urlă, primește, apucă, se impune.
Or' fi chiar atât de mulți surzi?
Dreptatea-care dreptate- poartă haină mițoasă, că paznic este lupul.
Face morală.
La porțile adevărului.
Care adevăr?
Liniștea a devenit zgomot.
Albul este gri.
Cu inegale pete diforme. Lovituri din toate părțile, palme, ghionți, pumni.
Hei! trezește-te!
Învinge-ți spaima.
Deschide ochii.
Caută! Uite, chiar ai noroc!
De prin strâmte unghere uitate, în mers nesigur,se ivesc alte semne.
p.s. Niște fete își spun adevărul, unii cred, alții vin cu teorii:de ce acum? de ce te-ai dus acolo, la ora aia? hm...au vrut să termine facultatea. știau mulți, tăceau toți.
O înăbușitoare încăpere pare lumea .

vineri, 2 august 2024

încăpător tezaur, sufletul!


Va fi trecând lume multă prin fața acestei zidiri, da, îmi place să-i spun zidire și nu clădire sau altfel, pentru că în cele două săli de clasă ale ei au crescut,încetul cu încetul, în trupuri firave la început, minți și conștiințesănătoase mai apoi. 
 Zeci de generații de copii veniți să-și lumineze mintea!

Ei,părinții și bunicii lor.
Pentru mine, să o revăd este o sărbătoare ca o îmbăiere într-un râu de clipe calde!
 Atâtea emoții mă năpădesc!
  Ferestrele i-au fost întoarse către soare; când eram eu școlăriță, aveau deschidere  către nord-înghițea multe lemne soba în lunile de iarnă, era răcoare, vara, până la vacanță.
Acum este grădiniță în sălile ei, despărțite, cândva, de o cancelarie mică, al cărei prag nu l-am trecut decât în  câteva rânduri, de fiecare dată, cu smerenie.
Revăd tabla de lângă fereastră,șirurile de bănci maronii cu câte patru locuri, adâncitura circulară pentru călimară .
Nu am uitat nici mirosul de motorină cu care se curăța dușumeaua, nici bățul necruțător al Doamnei AnaTănăsescu, care îl învățase carte și pe tata,nici teama de creionul  roșu/ albastru, bine ascuțit  la ambele capete,păstrat în buzunarul de sub rever al sacoului învățătorului Popescu,Nu ne învăța pe noi, dar tremuram doar  văzându-l...
Nici duzii umbroși  din fața  curții școlii nu mai sunt.
Toate sunt altfel...
Doar sufletul meu ocrotește o lume frumoasă, mereu primitoare, mereu duioasă!💗

joi, 1 august 2024

minte sănătoasă în corp sănătos

 Cu mâna pe suflet o spun:  mi-aș dori  ca toți cei care  l-au urmărit pe  extraordinarul David Popovici  să  nu dea pagina prea repede.

 Sigur, oameni suntem,uităm . 
 Uităm de toate.
 Acest tânăr adună  laolaltă, în  structura lui  umană, elemente pe care  chiar adulții experimentați  si lumii nu le  pot  transmite lumii niciodată.
    Târziu, în noapte, după o luptă pentru  dimensiuni  greu sesizabile cu ochiul liber, el a a avut puterea  să transmită lumii cel mai sincer mesaj.
   Muncă !
Disciplină!
Rigoare!
  Asta, cu  față zâmbitoare și ochi strălucitori.
  Bravo, David!💖
  Bravo  tuturor celor  din ale căror mlădițe  te-ai ivit !
   Citeam undeva  că mai-marii noștri sunt  ”sensibili de la  aur în sus”.
  JALNIC.
David  face educație prin  tot ce este, prin tot ce spune.
El este o carte deschisă!💖