”Ceea ce înflorește

într-un copac trăiește  din ceea ce e îngropat.”

cu parfum și amintiri, ”Ceea ce înflorește într-un copac trăiește din ceea ce e îngropat„Papa Francisc,

”Speră”

O carte frumoasă ca o rugăciune!

Castanii în floare îmi dau, cumva, o altă perspectivă asupra vieții, au ei ceva care creează senzația că poți visa cu ochii deschiși.

Undeva, pe lângă gară, în apropierea internatul liceului nostru, creșteau mulți castani.

Primăvara, pâlcul acela devenea poezia noastră!

Când se putea, chiuleam câteva zeci de minute, pe rând ( trebuia să salveze cineva absența altcuiva), și ne plimbam perechi, ținându-ne de mână.

Acum știu că acel ieri însemna, de fapt, amintirea pentru mâine!

o fi bine să fii melc?

De cum s-a oprit  furtuna, a ieșit la o  plimbare pe alee.

Cât s-a  bucurat  nepoțica mea, văzându-l cum se strecoară moșnegește  dintre ierburi și crenguțe!

Chiar că este fericit!

 Întâi de toate, nu are grija zilei de mâine. Deschide ușița  casei si  gata! prânzul.

Ce poftește!

Casa ?

De cum se naște.

 Pe măsură, fără proiecte,  spaime sau griji. Nici prea mică, nici prea mare. 

Cât să-ncapă.

În spinare!

Nu i-o fi nici lui ușor s-o poarte peste tot...

Dar așa, este în siguranță.

 Nu  vrea sa fie deranjat, trage zăvorul. Și trage un pui de somn.

 Nu vrea zgomot, se închide pe dinăuntru.

Îl deranjează căldura?

Trage storurile

Lumea? Cu ale ei.

 Drumul lui?

 Un poem în dâre albe!

tu ești tu

   povești pentru prieteni 

Se întâmplă atât de multe în jurul nostru în fiecare clipă ;unele au menirea de a ne trimite cu gândul și cu sufletul către smerenie și cumsecădenie, altele ne sperie...

Tu ești tu.

De ce așa, de ce acolo?

Din când în când, mă gândesc la o zi dintr-o vacanță petrecută în Anglia.

O zi dintr-un loc suspendat, cumva, rupt de agitația lumii moderne, situat în sudul insulei.

La câteva ceasuri după vizita la Salisbury, cu a ei celebră catedrală, dominată de cel mai mare turn din Marea Britanie- atâtea ferestre, câte zile sunt într-un an, atâția stâlpi, câte ore sunt într-o zi, atâtea porți, câte luni sunt într-un an.//Stonehenge, un loc din categoria celor despre care nimeni nu-ți poate spune –de ce aici? de ce așa? de ce...

Autocarul părăsește panglica albastră, odihnindu-și caii-putere într-o parcare geometric construită, la capătul căreia , în dreptul casei de bilete, este o coadă uriașă.Cât aștept, las ochiul să se odihnească pe o perdea verde, nesfârșită.Imense blocuri de piatră, profilate dintr-un timp fără orologiu, între verde și albastru, amăgitoare clopote de vânt.

Îți poți imagina variațiuni fantastice, mituri romantice, fără nevroza succesiunii zilelor și nopților, fără epuizări psihice.Cauți un anume sentiment de apartenență, un gen de corespondență între un ieri incert și un mâine amețitor.Cine poate conferi identitate ființelor care se vor fi mișcat într-o lume, pe cât de uriașă, pe atât de tainică?Ispititoare și înspăimântătoare extindere a libertății!

Simplitate și permanență, mister, energie, n-o să-ți vină să crezi, m-am lăsat ispitită de îndemnul unei doamne , care studiază și crede chemarea energiilor pozitive, am întins brațele cu palmele către interior. Vibrații calde în palma stângă, cumva și în cealaltă , un fel de comuniune greu de acceptat, imposibil de înțeles.

Ce legi fizice vor fi acționând, ce forțe din adâncuri își trimit săgeți către înalt, cum să aduni ceea ce simți într-un sistem?

Cum să integrezi într-un întreg toate gândurile despre ce este/ce-a fost/ ce va fi ?

21 iunie- solstițiul de vară, druizii, puternici, precum stejarii- glugi albe, haine lungi- își proclamau ideile, chemau lumina, și rodul, și bunăstarea .

În ritualuri și sacrificii.

Cel mai important lucru e că suntem liberi. Liberi în gânduri, trup şi suflet. Nu mai este sângele ci spiritul cel care ne face ceea ce suntem. Noi suntem Celţi.”

Lumea își duce mai departe cursul, autocarul se înscrie pe banda albastră, bolizi moderni se înșiră în mereu neobositul lor curs, viața curge în matca ei.

Stonehenge, o amintire ciudată, un loc unde, fără să știu de ce, m-am simțit prizonieră temporară între două ere.

Între un timp tăinuit și un mâine, excesiv dirijat.

”Dacă

   fiecare  ființă omenească ar iubi, cu adevărat,  o altă ființă omenească, omenirea ar putea fi salvată”.

Bucuria Sărbătorilor Pascale este  minunată, pentru  că adună laolaltă oamenii spre a retrăi  Învierea. În plan personal, Sărbătoarea  zilei   îți aduce acea împlinire că tu, omul, ca o  fărâmă,ești parte  din  armonia  cosmică. Astăzi, parcă verdele este mai viu, soarele mai strălucitor.

Dincolo de realitate, și  cuvintele, dacă s-ar materializa, ele, însele, spuse sau scrise într-un   anume fel, înmulțesc bucuria, chiar  dacă răul din jur  nu este deloc  firav.

Frumoase  vorbe înălțătoare  adună într-un eseu jurnalistul  C.T. Popescu, referindu-se  la Mântuitorul Isus Hristos: 

 ”Cel  ce piere  e împreună cu toți cei care îi vor rosti  numele cu respect peste  veacuri”.

”Nu dați cele sfinte câinilor,

  nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” ( Matei 7, 6)

Nicolae Steinhardt, „ Jurnalul fericirii”,pagina 234.

Din prima zi a Săptămânii Patimilor, aștept, cu un fel de emoție deloc ușor de  explicat, Vinerea Mare.

Frânturi de certitudini îmi vin în minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate, așezate cuminți într-un decor primitor.

În copilăria mea, oricât de modestă i-ar fi fost 
familia,de Paști,fiecare copil primea hăinuțe noi.

Le îmbrăca pentru prima oară,în seara  când se dădea pe sub masa din mijlocul bisericii, încărcată cu flori.
 Se adunau în fața Crucii Mântuitorului  toate  culorile și aromele: tămâie, ceară, zambile, cercelusi,  leuștean proaspăt...corole  de verde și roz.

Mi-e dor de  ulița satului scăldată în  larmă și  duioșie, revăd  copila sfioasă din suflet,mergând acasă, pe  când îmi  trăiau sănătoși părinții,  mai apoi  doar cu flori și lumină,ador sentimentul de așteptare și emoție,eu, mama  cu inima încărcată  de  bucuria  revederii  cu  copiii mei, studenți, bărbați  cu familiile lor mai apoi.

Am păstrat - și mereu o să-i țin un loc  pur în suflet- acel ceva  nou de Paști, ca o speranță că Învierea  chiar există! 

Prea  multe griji trec acum  peste omenire, lumea aleargă încoace și încolo, tot  masa  de sărbători rămâne  preocuparea esențială, omul  se vrea îndestulat.

Aș zice, fără pic de ipocrizie, că  locul ei ar trebui să fie mai la coada preocupărilor.

”Poate că nu putem scăpa de sentimente, schimbând faptele rele pe fapte bune și așteptându-ne să redevenim întregi...e posibil să te vindeci și fără să te simți întreg.”

Monica Hesse, ”Fata cu palton albastru”

”Drumul era soare amestecat cu umbră, soare cu umbră”.

”Paznicul de noapte”, Jayne Anne Phillips.

Am aflat despre cartea asta în iarnă;de atunci, am tot căutat-o.

În sfârșit, joi seară, am reușit să o cumpăr.

Lectura ei, categoric captivantă, m-a îndemnat să las alte treburi mai domol.

Este un roman complex, modern, în cuprinsul căruia se împletesc multe teme, una mai dureroasă decât alta, acțiunea petrecându-se în Virginia de Nord, din aprilie 1874, până în ianuarie 1883.

De-a lungul acestor ani, aflată într-o călătorie reală și simbolică, în același timp, ”ConnaLee, fetița de doar doisprezece ani, cunoaște ceea ce am numi ”America profundă”, o lume cruntă, aspră, aruncată într-o zonă a lumii, în care supraviețuirea înseamnă luptă.

Grea de tot.

Familia ei înseamnă mama, Eliza, doftoriceasa Dearbhla,bunica ei de suflet, profesoară, călăuzitoare, model și speranță, într-un cuvânt reazemul într-o realitate în care răul-capcană începe dincolo de gardul proprietății în care trei femei, trei generații, trei destine s-au refugiat pentru a gusta libertatea.

Legătura cu stâlpul acestei familii, bărbatul,fiu de suflet, soț și tată, înrolat de două ori se bazează pe iubire.

Războiul îl mutilează mental și fizic, iar comunicarea lor se întrerupe.

Cele trei femei luptă cu îndârjire pentru supraviețuire,iar ”bunica” și mama se ocupă, fiecare în felul ei, și de educația copilei.

Universul lor și așa precar este zdruncinat până în adâncuri de apariția a doi bărbați ticăloși, bandiți, unul fiind suprimat de energica mamă amenințată, ”ajutată” de celălalt ticălos.

Ce urmează sunt scene încărcate de tragism, mizerie umană, luptă,ură, disperare, ”izbândă”,în schimbul salvării fetiței.

Nu voi intra în amănunte, cartea trebuie citită pe îndelete pentru a înțelege până unde se întind rădăcinile monstruoase ale războiului.

Ce drame lasă el, ce devin ființele umane din cauza lui.

Cartea stabilește un fel de echilibru între ceea ce-i dă natura omului, indiferent unde l-ar azvârli pe el soarta,și ceea ce face omul.

Omul poate fi bun, dar, mai ales, poate deveni fiară

Încâlcitele fire ale acțiunii, grație frumuseții umane, căreia i se adaugă știința de carte, cunoașterea psihologică -nu uita că ne aflăm în a doua jumătate a secolului al XiX-lea, după un război civil pârjolitor-comunicarea chiar deficitar sinceră, pentru că fiecare om ascunde ceva, se luminează treptat.

Un incendiu izbucnit în azilul în care s-au adunat nu chiar din întâmplare toate personajele principale ale romanului ”luminează” cărări.

Fiecare pornește pe drumul său.

”Era stânjenită(ConaLee) și simți că-i tremură vocea. Bărbatul acesta, cel dinainte de război și din timpul lui, din ziua când devenise altcineva și pentru totdeauna după aceea, era tatăl ei. Îl găsise , în ciuda tuturor piedicilor, și ajunsese să-l admire încă dinainte să afle cum murise, în ziua aceea în cabinetul doctorului Story, Nu voia să o judece pe Dearbhla, dar îi părea foarte rău că Ephraim Connolly, care își căpătase în sfârșit numele ales de el, nu știuse niciodată cine e cu adevărat. ConaLee it știa ea însăși.”, pagina 360.

El era ”paznicul de noapte”.

Citește cartea!

Vei găsi oamenii războiului civil american, în câteva sute de pagini scrise cu pasiune!

Vieți într-o piramidă, în interiorul căreia ființa umană construiește rădăcini, luptă, există.

în 2010,

    Academia  Suedeză  i-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

”Ai vrut mereu  să devii scriitor, dar nu te încumetai. Acum, că o să rămâi singurel, poți profita, și, în felul ăsta n-o să-ți mai lipsesc atât de mult.

Cel puțin recunoaște că ți-am dat un subiect de roman

Nu-i așa, băiete bun?”

Mario  Vargas Llosa, 

28 martie 1936,Arequipa,Peru /13 aprilie 2025,Lima,Peru .

Dintre  multele cărți  ale  fostului  cândva ” băiat cuminte„, Mario Vargas Llosa, am citit doar două:”  

Mătușa Iulia și condeierul„ și ”Rătăcirile fetei nesăbuite.”

Mi-au plăcut!

Dacă lumea  ar fi mai cinstită și ochelarii s-ar executa la nivelul costurilor, sigur aș citi mult mai mult.

  Într-o vreme, între 30 și  50 de ani, deși eram extrem de ocupată și îmi rămâneau cam puțini bani  pentru sufletul meu, am citit tot ce reușeam să cumpăr. 

  În vremurile astea, citesc și  de pe laptop, dar este altă treabă. 

 Eu vreau să cuprind paginile între degete, vreau să mă pot reîntoarce  oricând acolo unde odată m-am bucurat ori m-am întristat  regăsindu=mă cu neliniștile și incertitudinile mele, să las  gândurile să zboare, bunăoară în îndepărtata  Lima a regretatului Llosa, care de ieri navighează printre aștri.

Găsesc subliniat un gând al lui”romantismul este mediocritate?” și rămân, iarăși uimită.

Pe la jumătatea  romanului, altă subliniere

”Mă simt mai singur ca un câine, frate. Nici nu știi cât de mult mă bucur să te văd. Am descoperit că, deși cunosc o mulțime de străini, tu ești singurul prieten pe care îl am. 

Prieten, așa cum sunt prietenii peruani, la cataramă vreau să spun”.

despre rînduieli și rosturi

povești adevărate pentru prieteni

Locul în care am deschis eu ochii către lume este un sat de pe valea Argeșului, ocrotit în acei ani de zăvoaie unde creșteau laolaltă sălcii, salcâmi și plute, unele chiar uriașe.
Trei generații trăiam, la început, în casa bunicilor.
Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau în partea de casă, care era doar a lor;seara, rezemat de sobă, talițu cânta la caval, măicuța avea , mai mereu, sub pernă, roșcove.
S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.
Am pierdut atunci o ființă de la care nu am niciun obiect, deși în lada ei de zestre, verde cu trandafiri roșii, păstra un miraculos univers pentru mintea mea de copil: câteva barișuri, unul era negru de voal, cu scânteioare roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb , lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva bluze cu înflorituri, un fișiu lung, de dantelă.
Obișnuia să mă țină lângă ea când , duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi două să plecăm în vizită la rudele ei.

Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup- să mă ducă în spate, atunci când oboseam.
Vara îmi împletea funde roșii în cozi și mă îmbrăca cu rochița de borangic, țesut în casă.
De la talițu, păstrez două bancnote vechi.
După moartea măicuței, m-a luat în camera lor bună. Era supărat, foarte supărat; fără știrea lui, bunica își vânduse pământul ei de zestre unor rude.
Un brâu lung, roșu, înflorat, ascundea în căptușeală hârtii foșnitoare...venise imediat stabilizarea, banii aceia nu mai valorau nimic.
S-a rătăcit și icoana sub care se inșirau decorațiile lui, de la Mărăști și Oituz, însoțite de Brevetul semnat de Rege.
Revăd, așa, cu ochii minții, acel nobil F, într-o caligrafie pe care nu o pot uita.
În locul casei bunicilor, părinții mei au construit o casă doar a noastră.
Acolo am înțeles adevăratele rosturi ale vieții .
În perioada asta de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama trebăluia din zori, până noaptea târziu, pregătea mâncare, de post și de dulce .
Mâncăruri simple, atât de gustoase și de sănătoase!
Tata nu postea niciodată.
De cu toamnă, „în magazioară”,se adunau de toate:cartofi, ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate, prune afumate sau opărite, gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc.
Toate, recoltate din grădina proprie.
Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu brânză și preparatele din carnea de porc, păstrate cu sfințenie pentru vremea de după sărbătorile de primăvară, când începeau muncile câmpului.
După- amiezile, mama țesea.
Când mă întorceam de școală, o găseam mânuind cu mare iuțeală suveica, urzeala, ițele.
Deseori, îi pregăteam țevile cu lână colorată. Sau de bumbac, atunci când țesea pânză.
Într-un sat vecin, trăia o femeie care știa să năvădească modele speciale de cuverturi și macaturi.
Era mare întrecere între femeile pe care le cunoșteam, în privința țesutului.
Ele pregăteau atât obiecte pentru uzul casei: pânză pentru cearșafuri, perdele și fețe de masă, pături, stofă pentru fuste, preșuri, cât, mai ales, zestre pentru fete.
În iernile acelor ani, mama a țesut multă pânză albă, din care a cusut la muscă, în roșu și negru, vreo douăsprezece cămăși lungi de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou rudele apropiate ale mirelui.
Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.
Le văd și le sărut cu sufletul!💔
Și mă gândesc că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...

inimioare printre spini

 Se decide  greu de tot. 

 Poate că  spinii  o  fac atât de temătoare.

   Adună sevă, elan și putere, strecurându-se  cum poate.

  Și, într-o bună zi, iat-o!

 Trei inimioare  prinse în codițe fragile, în vârful unei tulpini spinoase  căutând  soarele!

O fi având legătură cutezanța  ecu apropierea Paștelui? 

emoții de primăvară

( poveștile străzii)

Din oricare parte a Străzii Mari ai veni, dacă îți ridici privirea  din treburile care te poartă în oraș,  îi zărești silueta  zveltă de  nobilă.

  Magnolia poate fi lecția ta de  viață. 

Ziua îi prinde riduri pe față,  bate și vântul, nici urmă de soare, lumea trece încolo și încoace. 

Cochetă fără stridențe,  în mantoul ei  pufos de petale  prinse în evantai, magnolia te învață că viața este frumoasă oricum./

Și niște  vorbe.Le-am întîlnit  într-o carte, dar  erau, într-un fel,și în mintea  mea.

„Părinții suferă, pentru ce nu au oferit, copiii suferă pentru ce nu au primit.„

La mijloc, ar fi suferința; o poți înlocui cu  mici bucurii, să știi.

Când eram copil, suferința  venea dacă ar fi lipsit hainele  noi de Paști, așa  că părinții se făceau luntre și punte și cumpărau ce credeau ei că este  bine și potrivit.

Lecția se repetă,oarecum, în alt mod.

    Lumea trece și  vine, în vremea asta  alți părinți cumpără, alți copii primesc.

 Ce lipsește?

  Poate că a privi în Sus...