cartea, ca viață a vremurilor

povești adevărate pentru prieteni.

Nu-mi amintesc decât o  pagină frumoasă din Abecedarul meu- era  la litera „F”.figura unui un băiețel cu  mult  roșu în obraji, Fănuță, cred, încercând să prindă un fulg de nea în palmă.

 Ceva mai târziu, am descoperit  un ”F ” mare  de mână, în  brevetul  bunicului patern, însoțit de medalia primită de soldatul  brav, talițu,în lupta de la  Mărăști.

 Cu  semnătura  inconfundabilă a regelui Ferdinand.

Fizic,medalia și documentul s-au rătăcit,regretul meu  este zadarnic.Le păstrez în suflet.

Ca o medalie  nescrisă.

Mi- am amintit un text din manualul pentru clasa a doua, cred,

 "Frunzele albastre ".Poate că altcineva știe mai bine decât mine...în vremea aceea, era doar un text. 

Acum, văd altfel lucrurile.

Erau două fetițe, prietene.Una dintre ele avea o cutie de culori ( mai știi? 6); celeilalte ii plăcea să deseneze, dar nu avea culori. 

I- a cerut prietenei să i le împrumute .A primit doar albastru. Ea desenase un copac, voia verde...

A rezultat un arbore cu frunze albastre; așa cum era cerul...💖

Revăd cu ochii minții manualul de geometrie, clasa a  Vi-a, poate și pentru că era ceva  cu totul nou pentru mine. Subțirel, cu  foi  gălbui, foșnitoare.

În seara în care, la lumina lămpii nr. 11, a cărei sticlă fusese bine ștearsa  de mâinile grijulii ale mamei, am reușit,după multe încercări, însoțite  de plâns și de revoltă,am rezolvat toate exercițiile despre teorema înălțimii într-un triunghi dreptunghic.

Am trăit atunci una dintre  marile  bucurii ale acelor ani  de copilărie.💗

Păstrez câteva  manuale din liceu, ele sunt, într-un fel, măsura trecerii mele prin școală.

Astăzi m-am trezit - cred  că năvala  cu care se succed  evenimentele  zilei nu-mi dă pace nici  în somn- cu gândul la manualul meu de  literatură din  clasa a  IX-a. 

l-am găsit!

Este zdrențuit săracul, dar paginile lui  poartă  un fel de parfum inconfundabil: sublinieri, întrebări, notițe pe margini de foi îngălbenite.

L-am deschis la  Grigore Alexandrescu.

  Tu ai studiat fabula ”Toporul și  pădurea”? Îți mai amintești  vreun vers?  opera  toată   este  plină de înțelepciune. 

 Dacă   uitarea  și-a spus cuvântul, mergi la  domnul google.

”Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

 Nu  le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean de-ai  noștri, o rudă sau un frate.„

( pagina 45)

Cîteva  zeci de pagini  mai încolo. titanul  Bogdan Petriceicu  Hasdeu.

„ Răzvan și Vidra„.

” Răzbunarea  cea mai  crudă este  când dușmanul tău

E silit a recunoaște  că ești  bun și dânsu-i rău„

 178.

Mângâi  filele care m-au ajutat, cândva, să  -mi pun întrebări,  să caut și să găsesc lumină!💖

Simt, vorba unui inegalabil gânditor antic,că în sufletul meu, în mintea mea, s-a adunat  cea mai frumoasă zestre, cea mai bună provizie pentru anii senectuții.💗

de Ziua Europei!

 mă adăpostesc în suflet!

La mulți ani, Europa!💖

Din înalturi, ziua se  cam uită  strâmb peste  luna  mai. Nu și-a pus haină delicată pictată în flori  și zumzete, mai degrabă, își ține pregătită umbrela.

Printre aburii cafelei,  îmi trimit  gândurile  încolo și încoace. Rând pe rând, se perindă frumos locuri  văzute, oameni  cu  care drumul meu s-a intersectat prin Europa.

 Mă simt privilegiată; mi-a fost dat ca, prin eforturi serioase, să  văd aproape toate părțile elegantului  continent. În excursii organizate  sau în vizită la  copii și nepoți.

 Toate tristețile dispar, când mă văd, printre amintiri.

 în Paris, Londra,  

Roma,  Madrid, Praga,Capri, Viena, Atena,Vatican, castelele de pe  Loire,Barcelona,Southampton, Copenhaga, Budapesta,Milano, Ljubljana,Stonehenge,Sintra,acropole,
Moscova, Karlovy Vary,Napoli,Versailles,Torino, Balcic,Lisabona, Berna, Geneva,Sagrada  Familia, Sevilla,Sofia, Palermo, Zaragoza,Malmo și încă...

Am  privit oceanul dintr-o pajiște presărată cu  ”garoafa  atlantica”, pentru că am ajuns la  Cabo la Roca.Am urcat cu telefericul spre  Mont  Blanc

Am văzut  Vezuviul  tronând ca un zeu în mijlocul   mării, și Pompeiul în marea tristețe a neprevazutului...

La istambul, am trecut, cu câțiva prieteni, într-o seară, din partea europeană, în Asia.

Am  fost la „The Royal Opera” în câteva  rînduri, cu fiul meu, împreună cu  nora mea, am vizitat  vreme de  câteva  ore Opera Garnier din Paris.

Am visat  să văd Europa, la ea acasă, într-o oră de geografie.

 Domnișoara  Lupescu era  era o persoană costelivă, dar  foarte   bine pregătită.  Nu știu cât văzuse  din câte ne povestea”fetelor, dacă  veți fi mame de fete, pe una dintre ele  să o botezați  Andaluiza!„

I-am povestit, la una dintre revederi, că  am fost într-o croazieră pe  Guadalquivir, în cel mai frumos asfințit.  Și „franțuzicăi „, eleganta  noastră profesoară de franceză, de care toți băieții   erau îndrăgostiți, i-am povestit că  am bătut la  pas  malul Senei,  să-i  văd pe  buchiniști-  mi-am cumpărat din puținii mei bani Paul verlaine,”Poemes saturniens„, 

Ai fost la  Iași? dar Peleșul l-ai văzut?Ai  văzut  Muzeul  Cotroceni?

Dar  Bucegii, pe transfăgărășan ai  fost?

   În Deltă,în  dulcea  Bucovină, unde eu ”am prins ” un curcubeu!! 

   Am fost la Suceava,  la Timișoara, la Craiova (ce departe  -mi este studenția...),  Palatul Culturii din Iași este  o bijuterie arhitectonică, am fost la Deva și la Sarmisegetuza, la  Sulina, la Ipotești și la Humulești, la  Brăila- splendid oraș,  la  Constanța și Baia Mare, la  Baziaș, am văzut trovanții de la  Costești, Vulcanii Noroioșii, munți, ape, castele și sate frumoase.

 

Mi-e drag  Argeșul meu, susurând printre  sălcii, ierburi și pietre!

  Mi-e drag câmpul dintre Argeșul susurând printre ierburi și Neajlov,  când  vara  copilăriei mele înflorea în iureș de  muncă, de  optimism  deloc ușor, dar sănătos

Sunt câteva locuri în care  mi-aș fi dorit  să mai ajung...cine știe?

Aceasta este  Europa  sufletului meu!

O iubesc  și o simt!

pentru ziua Dorului de un mare poet!

 „Valul este dorul mării de a săruta țărmul.”

Lucian Blaga,

9 mai 1895,Lancrăm,

6 mai 1961,Cluj,

poet, doctor în filozofie, eseist, traducător, profesor universitar, academician, jurnalist.

 Nu doar pentru că zilele astea toate sunt ale lui.

Ci pentru tot dorul,  ca o  melancolizare a universului ca o pasăre  care cântă o dulce tristețe, cum Poetul/ filozof  ne  învață de dincolo de timp! 

Vremuri grele,  mult prea apăsătoare...

 Să fugim, fie chiar pentru puține clipe, la Poezie

”Dragostea  ne-o țină zeii,

 să ne-ncânte funigeii,

 ca urzeala inului,

 firele destinului.”

Catrenele dragostei.

”Polenul cade peste  noi,

 în preajmă galbene troiene

alcătuiește-n aur fin,

Pe umeri cade-ne si-n gene.„/

„Risipei se dedă florarul”

p.s. Macii i-am cules din Dobrogea, florile de castan, de sub fereastră.

în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori. 

Comentarii

despre viața căprioarei

 Un minut de poezie și un gând.

Am surprins sentimentul omenesc al căprioarei în căutarea apei, într- o zi, în Trivale.

Astăzi , mi- a venit în minte imaginea; seamănă cu țara asta , care își caută drumul.

„Doar un pas ne desparte.

Nu știu dacă pasul absent

e al meu

sau al tău.

Tu stai pe un mal al lui,

eu pe altul,

și între noi curge noaptea.

Ca să ajungem atât de aproape,

ca să rămânem atât de departe,

doar un pas ne desparte,

și între noi curge noaptea continuu

prin pasul absent.„

Octavian Paler,

scriitor, jurnalist, om politic,editorialist.

2 iulie 1926/ 7 mai 2007.

doamne în parc

statuile nu plâng niciodată

Poate că noaptea e zi.

și ziua se pierde în străluciri de-o clipită.

neprihănitul timp și-a rătăcit cusătura,

Durată nu-i,

cum nici schimbare n-ar fi.

Stâncă, buze și ochi,

degete,trudă, răbdare.

Daltă ce mângâie alb,

mâini sfredelind foaie cu foaie,

tandră rănire în așchii fierbinți.

Piatra a prins suflet din suflet,

umeri, surâs!

Diferite,

fiecare cu partea ei de cer,

de iarbă, de zori înflorind

în timide raze de soare.

Laolaltă ,

în lumea albă de piatră,

blândă trecere a clipei fără de glas,

în repetabilă,grea nemișcare...

Gina Rizea

p.s. imaginile sunt din.

Pitești, parcul ”Ștrad”,

 Sinaia, parcul  Cazinoului

”Îl rog pe poet să ierte poetul”

 

”De acum înainte, obișnuiește-te să trăiești din amintiri

Din umbre de planete pierdute, din norii care fug,din amintiri subțiri (…)

Tot ce-a fost frumos s-a petrecut cu cel

Care acum este altul

Obișnuiește-te cu prăpastia și cu saltul”

Cine își mai amintește de 
Eugen Jebeleanu?
poet, publicist, traducător,om de teatru...
24 aprilie 1911, Campina/

21 august 1991, București.

Eugen Jebeleanu nu a avut stofă de erou, spunea cineva, a scris și poezie triumfalistă, dar nu a fost șarlatan, profitor, s-a înșelat, și-a revenit.

Unii îl considerau „intratabil”, alții” profet mânios, leu indignat„.. 

El avea un crez:

adevărata poezie salvează lumea!💖

”Am învăţat de la apă
cum să nu curg
am învăţat de la plug
cum să nu ar
şi de la viaţă
cum să dispar”,

 ”Dialectica.”

„Doar ca să nu vă întristez
şi să vă fie ziua bună
n-am pomenit (vai, azi greșesc)
de ochii ei ca de alună

ce atât de tandru ne priveau
care erau și ochi și gură
ce sărutau cum numai ea
știa, pe oricare făptură ...

pe care azi nu știu și nu
mai pot să-i chem, căci n-or să vie
şi nu mai pot să-mi spună : tu
din cerul lor de iasomie .”

dor și ecou- satul din suflet

povești adevărate pentru prieteni

Cu fiecare an care fuge, simt cum lucrurile esențiale din viața  mea sunt  cele care s-au adunat  în colțișoare  de suflet. 

Un fel de imagini interioare, într-o carte  nescrisă.  

Poate șoptită doar.

Când  Cerul obosise și el  să mai cearnă  zăpadă, peste  satul  meu din lunca Argeșului, începeau ”Păresimile”.

   Nu  sosise încă vremea  de  lucru în grădină, așa că  gospodinele  rămâneau  multe ore la războiul de țesut. 

 Se ivea, în valuri, pânza  care urma să fie înălbită în leșie, alteori stive  ”preșuri” vesele, vopsite în casă, covoare, macaturi, fețe de plăpumi ocupau  cuminți  loc  lângă războiul de țesut.

 În câteva rânduri, am încercat și eu să țes, aveam vreo 12/ 13 ani cred. 

 Nu  reușeam mare lucru, așa  că am rămas  de ajutor mamei, la pregătit țevile. 

  Era  ceva special acolo, în  legătura mea  cu mama,  nu ne spuneam  prea multe, ea își potrivea suveica alunecoasă,eu îi priveam mâinile  repezi, pe care  le mângâi, adesea,cu dorul meu în lacrimi.

 Îmi este  tare dor  de magia acelor povești  adunate în susur de ițe,suveici  și lumină!

În drumul meu spre școală, treceam pe lângă multe case, unele situate  aproape de drum. Dacă vreo fereastră era deschisă, auzeam același  cântec neobosit  de  „vătale„.

Treptat, gospodinele coborau de la războiul lor de țesut, în  curtea  care aștepta  cuminte pregătirea pentru Paști.

Văruitul lua cel mai mult timp-nu rămânea  niciun colțișor neatins  de amestecul dulceag  al varului picurat cu scrobeală.

 În câteva zile, satul  tot plutea în mireasma  curățeniei.

Își scria  cea  mai limpede  poveste!

Nu-mi amintesc  să fi auzit vorbindu-se  despre lene, îndărătnicie, nici chiar despre sărăcie.

Sigur,  nu existau multe case ale căror odăi să fi fost pardosite  cu lemn,  un amestec  de lut  adus din locuri speciale, completat  cu alte  câteva  substanțe știute de mâinile acelea cu degete, poate de multe ori crăpate, acoperea  orice denivelare.

 Desprinse  din locurile lor, ferestrele se spălau în curte, în apa călduță sau rece turnată în albie. Era la mare căutare leșia. Abia apoi,fiecare geam  se  ștergea  cu cârpă moale.

 În grădinițele îngrijite  de aceleași  mâini neobosite, înfloreau zarzării și prunii, se iveau  în fustițe colorate zambilele, apoi leușteanul, pe culmile de rufe fâlfâiau în vântul  călduț cearșafuri, fețe de pernă,ștergare și perdele.

  Parcă văd perdelele, le simt atingerea moale- ajure, unduiri  în râuri de flori  cusute la muscă,duioasă  geometrie nestudiată...

Nu încerc să idealizez   nimic.

Mi se aștern în fața ochilor imagini pe care  le-am văzut, frânturi de  experiențe  trăite la repezeală.

  Sigur  că vor fi fost neajunsuri, lumea satului meu făcea  cu greu față  colectivizării, fiecare  mai stăpânea  foarte puțin din ce  fusese al lui.curtea  și  un lot ajutător.

Acolo, în vatra satului meu, toate  vârstele  își asumau  rolul-  muncă se numește asta.

 Dacă  vor fi fost leneși, eu nu i-am văzut,  se mai știa  câte un hoț de păsări de prin cotețe, câte un bătăuș pus la punct de alții  mai puternici decât el, se  vor mai fi certat soacre și nurori, vecini care vor fi rătăcit  răzoarele.

Dincolo de asta, Satul  trăia  poezia lui  nescrisă.

Se apropiau  Sărbătorile!

„O inimă are codrul, alta omul...”

Lumea toată este parcă în cea mai teribilă stare de nervozitate, spaimă, alergătură.

Nu prea rămâne timp pentru suflet,pentru un gând bun de dăruit necunoscutului de lângă tine.

Grijă, atenție?

Aș....

Fiind ziua de naștere a unuia dintre cei mai frumoși visători ai noștri,

Nichita Stănescu,

31 martie1933/13 decembrie 1983,

poate că ar trebui să ne întoarcem la Poezie!

La Mama, așa cum a văzut el

„Spune-mi care mamă-anume

cea mai scumpă e pe lume?

Puii toţi au zis de păsări,

zarzării au zis de zarzări,

peştişorii de peştoaică,

ursuleţii de ursoaică,

şerpişorii de şerpoaică,

tigrişorii de tigroaică,

mânjii toţi au zis de iepe,

firul cepii-a zis de cepe,

nucii toţi au zis de nucă,

cucii toţi au zis de cucă,

toţi pisoii, de pisică,

iară eu, de-a mea mămică.

Orice mamă e anume

cea mai scumpă de pe lume!”

Citind și eu despre povestea celor două fetițe rupte de viața normală, pentru multe, multe ore, ca în cel mai urât scenariu, descoperite norocos de un pădurar, m-am gândit la

„Hänsel și Gretel”,

nemuritorul basm german, adaptat și publicat de Frații Grimm în 1812.

Recitește-l, dacă ai vreme!

Am găsit poza asta, nu știu dacă este autentică.

Ea vorbește fără glas. Inocența își spune în hohote povestea.

Bărbatul pădurii a șters lacrimi, spaime, oboseală.

Cu partea de copil din sufletul lui.

”Când păresimi da prin lunci,

Răspândind pietriș de-albine,
Ne părea la toți mai bine:
Țânci ursuzi,
Desculți și uzi,
Fetișcane
(Cozi plăvane)
Înfășate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăițe, melci...„
Ion Barbu,

”După melci„.

Să ne oprim pentru o clipă din goana asta nebună și, noi, oamenii mari, să ne gândim la copilărie,la foame, la frig și la abandon,la casa care ar trebui să-l ocrotească pe fiecare copil de spaime, de rău, de amenințare,

Și, poate, să căutăm răspuns pentru întrebarea:

Să fi devenit pădurea. cu ale ei jivine, mai blândă decât cămăruța ocrotită de brațul tatei, luminată de chipul mamei??

”Scrisul este o mare libertate„

Dimineață în  

Dimineți de regăsire

frânturi

„Vieți care nu se întrerupe niciodată... marii scriitori se  întorc la  viață și la moarte„

”Visul-  o poartă!”

”Privirea  este  cea în spatele căreia te ascunzi”

”Nu prezentul este prezentul acestor cărți”

”Nu este timp, când  viața te strivește, nu poți privi în sus  niciodată”

”De demult, mâinile celor care iubeau atingeau toamna ca pe un pahar de cristal abandonat în vitrinele sufrageriilor somnoroase: dragostea era un dar al amurgului și o reunire delicată de umbre”

”Plugul care se transformă în text”

”Vocea mamei mele mi-a dictat tonul  cărților”

”Mama, și când era umilită,  nu era umilită”

”Curajul este trăsătura dominantă a  Doamnelor„

”După o trilogie, este greu să continui”

„Când iese  din text,  scriitorul nu mai este  scriitor”

”Orideunde ai porni,  tot acolo vei ajunge”

„Literatura se cuprinde pe sine”

”Literatura- atributul eternității trăitor în ea însăși”.