în trepte

 povești pentru prieteni

Două geamuri cât podul palmei. Doi ochi cu pleoape obosite.

Fire subțiri de lumină se strecoară, pieziș, printre grinzi.Liniștea își toarce somnul.Zvâcniri iuți, tot mai iuți..tresar, încă o treaptă, încă una, inima bate mai tare..Mă obișnuiesc ușor cu locul. Îi știu toate ungherele - un cufăr înalt scârțâie prelung, când îi salt capacul, câteva fâșii de pânză roase de molii, un batic cu margini destrămate, o pernă roșie, brodată, un fular croșetat, se mai țin aninați câțiva ciucuri gălbui.

Un pas mai încolo, sub o pânză deasă de păianjen, un vraf de cărți, roase de vreme, vase smălțuite de lut, unele întregi, altele ciobite, o albie cât un copil, gândul îmi fuge la mâna tandră a mamei, sub o grindă, un mănunchi uscat de busuioc. Un scaun cu două picioare, într-o batistă câteva hârtii foșnitoare din care mă privește figura țepoasă a unui bărbat , colorat în albastru.

Uite și brâul, cusut cu arnici- negru și alb, o grămăjoară de nuci, fire de lână, un război de țesut, semințe seci într-o ulcică.

Laolaltă.

Vremea le-a acoperit în uitare.

Nu știu de ce, cum, cine mi-a trimis gândurile acolo.

În podul casei părintești..

Să fi avut cinci-șase ani când cineva a uitat să tragă ușa. A uitat și scara.

M-am furișat cu teamă. Nu-mi spusese nimeni niciodată că nu am voie. Dar nici nu mă chema , de câte ori urca cineva , cu vreo treabă.

Astăzi mintea mea a hoinărit, într-un vârtej, înainte și înapoi, înainte și înapoi.

M-am întâlnit cu mine.

Suntem ceea ce gândim?

Suntem sclavii emoțiilor?

Sau ele ne dau forța de a ne uita , fără teamă, în toate

părțile?

miraculoasa lume a florilor!

În vreme ce tunete și fulgere sfâșiau bolta cerească, un boboc își deschidea petalele, una  câte una.

M-a întâmpinat cu frumusețea lui, care  va  dura  doar câteva zile.

Am  primit-o ca pe un dar, la început de   ”cuptor”.

 Florile1

Ce lume tainică!💔
 

”La urma-urmelor, e și mâine o zi.”

Am o idee, de fapt un fel de întrebare”,nu-i așa că  ar trebui să fie uriaș numărul celor care au citit” Pe aripile vântului”? sau ,dacă nu,al celor care au  văzut strălucitoarea ecranizare cu Vivien Leigh și Clark Gable?

30 iunie 1936- a fost publicat unul dintre cele mai
tulburătoare romane ale literaturii universale!

”Pe aripile  vântului”,, de Margaret  Mitchell.

M-am dus repede în bibliotecă,am găsit doar  volumul  al doilea. 

   Nu știu  cum  s-a rătăcit  printre alte  cărți.

Sigur o să-l găsesc și pe întâiul.

https://www.youtube.com/shorts/j5tVe_hoTME

ce frumos scriu ele înălțarea!

Nu știu dacă  îți plac- cocoțate pe  lujerii  lor țepoși și înalți, par  cam încrezute- ochișori ascunși cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală, își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.

În reverențe deprinse parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.

Toate sunt îndrăgostite!

Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă! 

Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten... Și, când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși își țin cu greu obrajii bucălați, pregătindu-se și ei de culcare.

De asta le iubesc- pentru neastâmpărul  ochișorilor ce aleargă după soare, pentru ținuta lor mândră, pentru albul strălucitor, pictat de  mâini nevăzute.

 Sunt atât de fericită, când  găsesc margarete!

Aș zice  că, dacă  știi un loc anume,culege cu ochii închiși un pumn de iarbă... sigur vei găsi o margaretă. 

Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...

surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „ Liviu Rebreanu.

„toate-s vechi și nouă toate...„

 (  poți zice  că  este o poveste  reală pentru prieteni, reală este!)

Ce urmează să spun  nu este  ceva auzit de la  cineva, care a auzit el de la  nu știu cine.

 Este ceva  real, trăit/ văzut, este drept, cu niște ani, în urmă.

  Nu este ceva spectaculos, este, însă, constat, ceva tipic  românesc.

Era necesară ocuparea  postului de  director adjunct, pentru că  expirase mandatul  persoanei care  îl ocupase. 

 Bun. 

  S-a analizat componența tuturor catedrelor, adică   trebuia  ca  persoana ce urma să fie ”promovată” să fie  de la catedra care ar fi  fost, în următorii patru ani,în restrângere de activitate. 

 S-a  convenit un nume.

 Dosar, acte  etc.

 Inspectoratul  a analizat dosarul și a constatat  că respectiva persoană  nu putea ocupa  postul cu pricina, pentru că urma să se pensioneze  peste  doi ani.

  Altă ședință, alt nume.

  Stupoare pentru cine avea  cât de cât cunoștință cam  cum ar trebui să fii  ocupantul  unui  astfel de ”job” într-o  mare unitate  de învățământ performantă,situată între  primele  pe  județ.

  Eeei,  a început anul școlar, persoana în cestiune era  tot „mai importantă”, curtată  de  x și de y, nu-ți imagina vreo  treabă amoroasă. 

Slujbași...

Nu știu câtă lume observase că atunci când, la  vreo ședință, trebuia să ”vorbească”,  spunea, de fiecare dată, aceleași fraze.

   Am organizat o activitate serioasă, cu  diriginții claselor mari. 

Fără elevi.

Se întâmplau tot felul de  situații, agresivitatea între elevi căpăta  forme grave, așadar, noi, educatorii, eram chemați să găsim  cele mai potrivite  metode pentru a redresa  situația.

 S-a  vorbit atât cât se putea.  Cu exemple, analize etc.

  În încheiere, a  vorbit  persoana care ocupa funcția de director adjunct.

”A fost o  activitate interesantă, elevii și-au însușit  multe cunoștințe ”etc.

  Stupoare!

  În sală  nu fusese  nici urmă de elev.

Au  trecut  niște ani.

Și vor mai trece...

p.s.În imagine este un lac pe malul căruia m- am oprit cu niște ani în urmă. Undeva, în Cehia.Părea ceva uitat de timp. Gândindu- mă la ce ni se întâmplă, mi- au venit în minte întâmplarea de la o lecție de dirigenție fără elevi și o barcă învechită, cu spărturi, prin care apa o trage în jos.

Către mâl.

ca un fâlfâit de aripi

 

povești adevărate pentru prieteni

Nu-mi amintesc anul, oricum  era  înainte de 89.

Cine o  cunoștea povestea  că  era o  foarte  bună profesoară. 

Accent  ușor diferit  de al nostru,fizic nu  chiar  de luat în seamă,femeie  fără vârstă, fără prieteni, era titulară într-una din școlile orașului..

 Elevii ei, deși nu prea o simpatizau,învățau  carte.

 Într-o vacanță, și-a petrecut  niște zile de concediu, undeva, la  munte. 

 A  cunoscut ( sau a cunoscut-o) un individ căsătorit, tată.

   K  s-a îndrăgostit  pentru prima oară în viața ei, spuneau niște  doamne  care o cunoșteau, cumva.

   Relația a  continuat și, după  niște luni, incolora  domnișoară costelivă a devenit mamă.

Informația a ajuns la ”partid”,  sancțiunea  nu a întârziat, pedeapsa „pentru purtare necuviincioasă ” a fost aplicată, adică  o mutare disciplinară la altă școală.

După niște ani, aveam să o cunosc.

  Copilul ei creștea, era, deja, elev.

  Făt- Frumos, tatăl lui, a ales  să-și încheie  socotelile  cu viața, chiar în apartamentului  celei care  chiar îl iubise. 

  Niște vecini din blocul  vecin  i-au zărit trupul agățat de lustră.

   Femeie evlavioasă,  K  i-a  făcut  toate pomenile, ducea  colivă și în cancelarie, a  continuat ritualul și pentru   mama  ”iubitului”, ani buni.

  K se apropia  de pensionare, se  topea  de pe o zi pe alta.

  Fiul ei a ales  să plece în nu știu ce țară.  Din câte spunea lumea,  nu o ducea  bine deloc.  Dormea  într-o  mașină abandonată, undeva, la marginea unui oraș.

  Într-o zi, am întâlnit-o  pe  K.

 Aceeași figură. mers  obosit, mulți dinți lipsă, dialog nesemnificativ....

 Privind-o, mă  gândeam la  viața ei.

 Cum ziceam, știa carte. Și  muncea  în credință.

  Într-o zi, o elevă  cam slobodă în comportament- îi rețin numele, dar nu-l spun-  i-a scris cu cretă pe paltonul negru, ponosit,” hoț”.

Pentru că  profesoara  venea  mai târziu în cancelarie, după ce  toți eram deja la ore, abia seara, la semnarea  condicii,  cineva  i-a șters  ”anunțul ”  de pe  haină.

Nu am mai zărit-o prin cartier, nici despre fiul eu  nu mi-a mai povestit  nimeni.

Astăzi, în zborul răzleț al unei păsări,  am deslușit , cumva, un gând  pentru  singuratica, cândva, excelentă profesoară,  K...

subtilitatea unui gest

  povești adevărate pentru prieteni

Îmi place poezia nerostită a gărilor, fie ele moderne, precum aceasta, daneză( noi plecam spre Malmo), fie ele mici, ponosite, vechi, obosite de așteptare.

Câte povești ascund, câte lacrimi de dor, de iubire, de regăsire sau de bun-rămas vor fi tăinuind...tocmai mi-am amintit: am văzut doi tineri, el o conducea pe fată, amândoi frumoși, cu mult soare în ochi, deși era frig; băiatul i-a aranjat o șuviță răzleață, se simțea în degetele lui emoția,ea s-a întors, și-a prins rucsacul în spate și, în clipa următoare, fără să se mai privească, fiecare a plecat într-o altă direcție.

Plutea în aer dorul sau teama sau cine mai știe ce..,💖

când nevăzute felinare luminează cărări

”dumneata, matale, tu”

povești adevărate pentru prieteni.

Fie și măcar pentru  o zi, iată-ne, din nou,copii. 

Copii mici, copii mari, tot copii se cheamă că suntem. 
Copiii cuiva.
 Pentru că, orice s-ar zice, câtă vreme simți cu  sufletul acel  ceva tainic, inocent, tot copil poți  fi.
 Indiferent de vârstă.

V. este medic, foarte căutat chirurg, născut, crescut, într-un sat, la o aruncătură de băț de locul  nașterii mele. Are două fete. Mari. Ca și băieții mei.

Odată, la o petrecere, pe atunci,toți ne luam copiii cu noi, era pe vremea ailaltă, copiii, vreo opt la număr, se jucau în camera vecină, noi povesteam  câte în lună și-n stele, ascultam BoneyM, Abba, Tom Jones la magnetofonul Tesla, cumpărat cu pile ...
Dansam fără pantofi, să nu deranjăm vecinii,  îi culcam pe copii, cam înghesuiți, adormeau ei până la urmă.
  Se întâmpla să  prelungim petrecerea până în zori, ațipeam și noi,pe rând.

 La o asemenea petrecere, V. m-a certat că-i  permit fiului celui mare să ne spună  tu. 

-Ai fi îndrăznit  tu ( adică eu) să i te adresezi așa unuia dintre părinți?

 Au trecut anii,  suntem deja bunici, ne vedem tot mai  rar,numărul prietenilor  de odinioară  s-a tooot subțiat..

  Nu știu cum i se adresează doctorului nepoții, mai ales cei de peste Ocean.

Mi-a rămas în minte seara aceea.

Și copiii noștri bucălați, împărțindu-și cuburile și cărțile de colorat, maimuțoii( era plină casa de figurine), revistele Rahan,tractorașele  de plastic roșu, cățeii fără codițe.

 Tata și mama sunt în sufletul meu .
Icoane.

Eu, copilul lor, păstrez în minte imagini  luminoase, fiii mei sunt  bărbați, ei înșiși părinți.

Eu sunt„buni”pentru  cinci  nepoți de vârste diferite, risipiți  în lume, fiecare cu drumul lui.

 În dimineața asta, m-am uitat prin poze.

Și  nu le-am spus părinților  ”tu„...

Am lăcrimat duios. 

La mulți ani, copii, oricâți ani numărați!💓

vine Ziua Copilului

Fără poză.

Din suflet!

La ce mă gândesc, mă întreabă fb.

Mă gândesc că în țara asta sunt atâția oameni bogați, părinți ai unor copii care trăiesc în îndestulare.

Exagerată îndestulare.

Nu ar putea pune mână de la mână, să cumpere un apartament pentru mama și fiul ei( copilul ar trebui să susțină, nu peste mult timp, primul examen important din viață )smulși brutal din existența lor de un război ticălos?

Există atâția oameni care, într- adevăr, muncesc mult pentru carierele lor de artiști/ sportivi/ afaceriști etc.( nu contează ordinea, poate că și norocul și-a spus cuvântul în reușită), astfel încât își cresc copiii în puf; ar putea să rupă din preaplinul lor, pentru o cauză clară, căzută ca o năpastă peste două ființe nevinovate.

Poate chiar în alt oraș, unde mama ar putea munci.

Doamne, dacă am fi mai oameni unii cu alții...

subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se

sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 

În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!

Ce mai (re) citim

 într-o zi cam cenușie?

 Și o întrebare, oarecum retorică:

așa-i  că  nimic  nu se construiește de azi pe mâine?

”Dacă noi, oamenii, avem  viața noastră personală suntem, pe de altă parte, în mare  măsură, reprezentanții, victimele și promotorii unui spirit colectiv, ai cărui ani de viață înseamnă secole.

Putem, o viață întreagă, să credem că facem totul după capul  nostru și să nu descoperim niciodată că am fost în principal figuranți pe scena teatrului lumii.

Există fapte  care, chiar dacă nu le cunoaștem, ne influențează viața, și asta, cu atât mai mult, cu cât sunt inconștiente.”

C.G  Jung,”Amintiri, vise, reflecții”

cartea, ca viață a vremurilor

povești adevărate pentru prieteni.

Nu-mi amintesc decât o  pagină frumoasă din Abecedarul meu- era  la litera „F”.figura unui un băiețel cu  mult  roșu în obraji, Fănuță, cred, încercând să prindă un fulg de nea în palmă.

 Ceva mai târziu, am descoperit  un ”F ” mare  de mână, în  brevetul  bunicului patern, însoțit de medalia primită de soldatul  brav, talițu,în lupta de la  Mărăști.

 Cu  semnătura  inconfundabilă a regelui Ferdinand.

Fizic,medalia și documentul s-au rătăcit,regretul meu  este zadarnic.Le păstrez în suflet.

Ca o medalie  nescrisă.

Mi- am amintit un text din manualul pentru clasa a doua, cred,

 "Frunzele albastre ".Poate că altcineva știe mai bine decât mine...în vremea aceea, era doar un text. 

Acum, văd altfel lucrurile.

Erau două fetițe, prietene.Una dintre ele avea o cutie de culori ( mai știi? 6); celeilalte ii plăcea să deseneze, dar nu avea culori. 

I- a cerut prietenei să i le împrumute .A primit doar albastru. Ea desenase un copac, voia verde...

A rezultat un arbore cu frunze albastre; așa cum era cerul...💖

Revăd cu ochii minții manualul de geometrie, clasa a  Vi-a, poate și pentru că era ceva  cu totul nou pentru mine. Subțirel, cu  foi  gălbui, foșnitoare.

În seara în care, la lumina lămpii nr. 11, a cărei sticlă fusese bine ștearsa  de mâinile grijulii ale mamei, am reușit,după multe încercări, însoțite  de plâns și de revoltă,am rezolvat toate exercițiile despre teorema înălțimii într-un triunghi dreptunghic.

Am trăit atunci una dintre  marile  bucurii ale acelor ani  de copilărie.💗

Păstrez câteva  manuale din liceu, ele sunt, într-un fel, măsura trecerii mele prin școală.

Astăzi m-am trezit - cred  că năvala  cu care se succed  evenimentele  zilei nu-mi dă pace nici  în somn- cu gândul la manualul meu de  literatură din  clasa a  IX-a. 

l-am găsit!

Este zdrențuit săracul, dar paginile lui  poartă  un fel de parfum inconfundabil: sublinieri, întrebări, notițe pe margini de foi îngălbenite.

L-am deschis la  Grigore Alexandrescu.

  Tu ai studiat fabula ”Toporul și  pădurea”? Îți mai amintești  vreun vers?  opera  toată   este  plină de înțelepciune. 

 Dacă   uitarea  și-a spus cuvântul, mergi la  domnul google.

”Cele mai multe rele nu vin de pe afară,

 Nu  le aduc streinii, ci ni le face toate

Un pământean de-ai  noștri, o rudă sau un frate.„

( pagina 45)

Cîteva  zeci de pagini  mai încolo. titanul  Bogdan Petriceicu  Hasdeu.

„ Răzvan și Vidra„.

” Răzbunarea  cea mai  crudă este  când dușmanul tău

E silit a recunoaște  că ești  bun și dânsu-i rău„

 178.

Mângâi  filele care m-au ajutat, cândva, să  -mi pun întrebări,  să caut și să găsesc lumină!💖

Simt, vorba unui inegalabil gânditor antic,că în sufletul meu, în mintea mea, s-a adunat  cea mai frumoasă zestre, cea mai bună provizie pentru anii senectuții.💗

de Ziua Europei!

 mă adăpostesc în suflet!

La mulți ani, Europa!💖

Din înalturi, ziua se  cam uită  strâmb peste  luna  mai. Nu și-a pus haină delicată pictată în flori  și zumzete, mai degrabă, își ține pregătită umbrela.

Printre aburii cafelei,  îmi trimit  gândurile  încolo și încoace. Rând pe rând, se perindă frumos locuri  văzute, oameni  cu  care drumul meu s-a intersectat prin Europa.

 Mă simt privilegiată; mi-a fost dat ca, prin eforturi serioase, să  văd aproape toate părțile elegantului  continent. În excursii organizate  sau în vizită la  copii și nepoți.

 Toate tristețile dispar, când mă văd, printre amintiri.

 în Paris, Londra,  

Roma,  Madrid, Praga,Capri, Viena, Atena,Vatican, castelele de pe  Loire,Barcelona,Southampton, Copenhaga, Budapesta,Milano, Ljubljana,Stonehenge,Sintra,acropole,
Moscova, Karlovy Vary,Napoli,Versailles,Torino, Balcic,Lisabona, Berna, Geneva,Sagrada  Familia, Sevilla,Sofia, Palermo, Zaragoza,Malmo și încă...

Am  privit oceanul dintr-o pajiște presărată cu  ”garoafa  atlantica”, pentru că am ajuns la  Cabo la Roca.Am urcat cu telefericul spre  Mont  Blanc

Am văzut  Vezuviul  tronând ca un zeu în mijlocul   mării, și Pompeiul în marea tristețe a neprevazutului...

La istambul, am trecut, cu câțiva prieteni, într-o seară, din partea europeană, în Asia.

Am  fost la „The Royal Opera” în câteva  rînduri, cu fiul meu, împreună cu  nora mea, am vizitat  vreme de  câteva  ore Opera Garnier din Paris.

Am visat  să văd Europa, la ea acasă, într-o oră de geografie.

 Domnișoara  Lupescu era  era o persoană costelivă, dar  foarte   bine pregătită.  Nu știu cât văzuse  din câte ne povestea”fetelor, dacă  veți fi mame de fete, pe una dintre ele  să o botezați  Andaluiza!„

I-am povestit, la una dintre revederi, că  am fost într-o croazieră pe  Guadalquivir, în cel mai frumos asfințit.  Și „franțuzicăi „, eleganta  noastră profesoară de franceză, de care toți băieții   erau îndrăgostiți, i-am povestit că  am bătut la  pas  malul Senei,  să-i  văd pe  buchiniști-  mi-am cumpărat din puținii mei bani Paul verlaine,”Poemes saturniens„, 

Ai fost la  Iași? dar Peleșul l-ai văzut?Ai  văzut  Muzeul  Cotroceni?

Dar  Bucegii, pe transfăgărășan ai  fost?

   În Deltă,în  dulcea  Bucovină, unde eu ”am prins ” un curcubeu!! 

   Am fost la Suceava,  la Timișoara, la Craiova (ce departe  -mi este studenția...),  Palatul Culturii din Iași este  o bijuterie arhitectonică, am fost la Deva și la Sarmisegetuza, la  Sulina, la Ipotești și la Humulești, la  Brăila- splendid oraș,  la  Constanța și Baia Mare, la  Baziaș, am văzut trovanții de la  Costești, Vulcanii Noroioșii, munți, ape, castele și sate frumoase.

 

Mi-e drag  Argeșul meu, susurând printre  sălcii, ierburi și pietre!

  Mi-e drag câmpul dintre Argeșul susurând printre ierburi și Neajlov,  când  vara  copilăriei mele înflorea în iureș de  muncă, de  optimism  deloc ușor, dar sănătos

Sunt câteva locuri în care  mi-aș fi dorit  să mai ajung...cine știe?

Aceasta este  Europa  sufletului meu!

O iubesc  și o simt!

pentru ziua Dorului de un mare poet!

 „Valul este dorul mării de a săruta țărmul.”

Lucian Blaga,

9 mai 1895,Lancrăm,

6 mai 1961,Cluj,

poet, doctor în filozofie, eseist, traducător, profesor universitar, academician, jurnalist.

 Nu doar pentru că zilele astea toate sunt ale lui.

Ci pentru tot dorul,  ca o  melancolizare a universului ca o pasăre  care cântă o dulce tristețe, cum Poetul/ filozof  ne  învață de dincolo de timp! 

Vremuri grele,  mult prea apăsătoare...

 Să fugim, fie chiar pentru puține clipe, la Poezie

”Dragostea  ne-o țină zeii,

 să ne-ncânte funigeii,

 ca urzeala inului,

 firele destinului.”

Catrenele dragostei.

”Polenul cade peste  noi,

 în preajmă galbene troiene

alcătuiește-n aur fin,

Pe umeri cade-ne si-n gene.„/

„Risipei se dedă florarul”

p.s. Macii i-am cules din Dobrogea, florile de castan, de sub fereastră.

în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori. 

Comentarii