daruri în palma plăpândă

 Repezi și aspre, în plesnet incolor, fire fugare de vântzboară din pletele cețoase ale dimineții .Dacă magnolia de peste stradă nu și-ar arăta buzele cochet țuguiate în mov lăptos, nici n-ai zice că  este primăvară.Surprinzător, în parcarea din centrul orașului  nu esteîmbulzeala  de ieri și de altădată. 

Se ivește  brusc în spațiul dintre mașini. O jachetă albastră, peste pantalonii roșii, cu buzunare adânci. Întinde profesional un braț firav, sugerând că am ales bine locul de parcare. 

Când cobor, deschide  spre mine ochii de culoarea castanei coapte și o palmă plăpândă,cu degete subțiri, peste ale căror unghii săpunul a uitat  cam de mult  să mai treacă. Ne privim atent. Simt o împunsătură, undeva, într-un colţ desuflet. Burnițează  tăios. 

Doi pași mai încolo, pe obancă, cinci negricioși-între ei și o tânără fumătoare -

se prefac nepăsători.  Femeia (nu știu ce instinct îmi spune că este chiar mama sufletului cu fular roz) înlătură cu mișcări nervoase  scrumul de țigară care-i cade peste ginșii prea strânși pe picior.

- Mergi la școală? o întreb eu pe  fata cu palma întinsă
.- Eee,  mai rar, sunt într- a patra, am doișpe ani. Știi ceva? nici nu trebuie să mă duc în fiecare săptămână,că se duce bunică-mea, mai dă cu mătura, îi cumpără directoarei țigări, aduce apă, strânge hârtiile.
- Nu te rușinezi că ieși  la cerșit?, insist eu.
- Hm!!, de ce să mă rușinez?
 Vreau și eu haine noi de Paști... Se tot uită la poșeta mea. Nu pot să nu-i dau niște bani, mă gândesc cum ar arăta părul ei  întunecat, împletit în codițe, prinse în panglici  albe. Mi-o imaginez  îmbrăcată într-o rochiță de catifea roșie. Cu pantofiori de lac, ca de păpușă.
- Măi fată, tu nu te temi deloc?, intră în vorbă un domn, care tocmai  vrea să urce într-un  bolid negru.Vine unu, te înhață, te bagă în portbagaj și pe-aci ți-e drumul, te duce cine știe în ce țară...
-Și ce dacă mă duce?, vine prompt răspunsul. Chiar ar fi mai bine! Oricum, nu toamna asta, toamna ailaltă mă mărit.
S-a întețit vântul. Lumea trece, vin și pleacă mașini...
Jacheta albastră se mișcă repede, brațul ei stâng dirijează imaginara înghesuială din parcarea centrală a orașului.
Martor tăcut până atunci la întreaga scenă, prietena mea  îmi spune că  tocmai a văzut la știri cum un puștan, ceva mai răsărit decât  proaspăta-mi  cunoștință, strânsese  deunăzi, cerșind, o sumă deloc neglijabilă. 

Nu-i răspund. 

Mă încăpățânez să păstrez în minte rochița de catifea.

 Și doi ochi vioi, de culoarea castanei coapte.