povești adevărate pentru prieteni
Cu fiecare an care fuge, simt cum lucrurile esențiale din viața mea sunt cele care s-au adunat în colțișoare de suflet.
Un fel de imagini interioare, într-o carte nescrisă.
Când Cerul obosise și el să mai cearnă zăpadă, peste satul meu din lunca Argeșului, începeau ”Păresimile”.
Nu sosise încă vremea de lucru în grădină, așa că gospodinele rămâneau multe ore la războiul de țesut.
Se ivea, în valuri, pânza care urma să fie înălbită în leșie, alteori stive ”preșuri” vesele, vopsite în casă, covoare, macaturi, fețe de plăpumi ocupau cuminți loc lângă războiul de țesut.
În câteva rânduri, am încercat și eu să țes, aveam vreo 12/ 13 ani cred.
Nu reușeam mare lucru, așa că am rămas de ajutor mamei, la pregătit țevile.
Era ceva special acolo, în legătura mea cu mama, nu ne spuneam prea multe, ea își potrivea suveica alunecoasă,eu îi priveam mâinile repezi, pe care le mângâi, adesea,cu dorul meu în lacrimi.
Îmi este tare dor de magia acelor povești adunate în susur de ițe,suveici și lumină!
În drumul meu spre școală, treceam pe lângă multe case, unele situate aproape de drum. Dacă vreo fereastră era deschisă, auzeam același cântec neobosit de „vătale„.
Treptat, gospodinele coborau de la războiul lor de țesut, în curtea care aștepta cuminte pregătirea pentru Paști.
Văruitul lua cel mai mult timp-nu rămânea niciun colțișor neatins de amestecul dulceag al varului picurat cu scrobeală.
În câteva zile, satul tot plutea în mireasma curățeniei.
Își scria cea mai limpede poveste!
Nu-mi amintesc să fi auzit vorbindu-se despre lene, îndărătnicie, nici chiar despre sărăcie.
Sigur, nu existau multe case ale căror odăi să fi fost pardosite cu lemn, un amestec de lut adus din locuri speciale, completat cu alte câteva substanțe știute de mâinile acelea cu degete, poate de multe ori crăpate, acoperea orice denivelare.
Desprinse din locurile lor, ferestrele se spălau în curte, în apa călduță sau rece turnată în albie. Era la mare căutare leșia. Abia apoi,fiecare geam se ștergea cu cârpă moale.
În grădinițele îngrijite de aceleași mâini neobosite, înfloreau zarzării și prunii, se iveau în fustițe colorate zambilele, apoi leușteanul, pe culmile de rufe fâlfâiau în vântul călduț cearșafuri, fețe de pernă,ștergare și perdele.
Parcă văd perdelele, le simt atingerea moale- ajure, unduiri în râuri de flori cusute la muscă,duioasă geometrie nestudiată...
Nu încerc să idealizez nimic.
Mi se aștern în fața ochilor imagini pe care le-am văzut, frânturi de experiențe trăite la repezeală.
Sigur că vor fi fost neajunsuri, lumea satului meu făcea cu greu față colectivizării, fiecare mai stăpânea foarte puțin din ce fusese al lui.curtea și un lot ajutător.
Acolo, în vatra satului meu, toate vârstele își asumau rolul- muncă se numește asta.
Dacă vor fi fost leneși, eu nu i-am văzut, se mai știa câte un hoț de păsări de prin cotețe, câte un bătăuș pus la punct de alții mai puternici decât el, se vor mai fi certat soacre și nurori, vecini care vor fi rătăcit răzoarele.
Dincolo de asta, Satul trăia poezia lui nescrisă.
Se apropiau Sărbătorile!


