Se afișează postările cu eticheta leșie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta leșie. Afișați toate postările

joi, 2 aprilie 2026

dor și ecou- satul din suflet

povești adevărate pentru prieteni

Cu fiecare an care fuge, simt cum lucrurile esențiale din viața  mea sunt  cele care s-au adunat  în colțișoare  de suflet. 
Un fel de imagini interioare, într-o carte  nescrisă.  
Poate șoptită doar.


Când  Cerul obosise și el  să mai cearnă  zăpadă, peste  satul  meu din lunca Argeșului, începeau ”Păresimile”.
   Nu  sosise încă vremea  de  lucru în grădină, așa că  gospodinele  rămâneau  multe ore la războiul de țesut. 
 Se ivea, în valuri, pânza  care urma să fie înălbită în leșie, alteori stive  ”preșuri” vesele, vopsite în casă, covoare, macaturi, fețe de plăpumi ocupau  cuminți  loc  lângă războiul de țesut.

 În câteva rânduri, am încercat și eu să țes, aveam vreo 12/ 13 ani cred. 
 Nu  reușeam mare lucru, așa  că am rămas  de ajutor mamei, la pregătit țevile. 
  Era  ceva special acolo, în  legătura mea  cu mama,  nu ne spuneam  prea multe, ea își potrivea suveica alunecoasă,eu îi priveam mâinile  repezi, pe care  le mângâi, adesea,cu dorul meu în lacrimi.
 Îmi este  tare dor  de magia acelor povești  adunate în susur de ițe,suveici  și lumină!
În drumul meu spre școală, treceam pe lângă multe case, unele situate  aproape de drum. Dacă vreo fereastră era deschisă, auzeam același  cântec neobosit  de  „vătale„.
Treptat, gospodinele coborau de la războiul lor de țesut, în  curtea  care aștepta  cuminte pregătirea pentru Paști.
Văruitul lua cel mai mult timp-nu rămânea  niciun colțișor neatins  de amestecul dulceag  al varului picurat cu scrobeală.
 În câteva zile, satul  tot plutea în mireasma  curățeniei.
Își scria  cea  mai limpede  poveste!
Nu-mi amintesc  să fi auzit vorbindu-se  despre lene, îndărătnicie, nici chiar despre sărăcie.
Sigur,  nu existau multe case ale căror odăi să fi fost pardosite  cu lemn,  un amestec  de lut  adus din locuri speciale, completat  cu alte  câteva  substanțe știute de mâinile acelea cu degete, poate de multe ori crăpate, acoperea  orice denivelare.
 Desprinse  din locurile lor, ferestrele se spălau în curte, în apa călduță sau rece turnată în albie. Era la mare căutare leșia. Abia apoi,fiecare geam  se  ștergea  cu cârpă moale.
 În grădinițele îngrijite  de aceleași  mâini neobosite, înfloreau zarzării și prunii, se iveau  în fustițe colorate zambilele, apoi leușteanul, pe culmile de rufe fâlfâiau în vântul  călduț cearșafuri, fețe de pernă,ștergare și perdele.
  Parcă văd perdelele, le simt atingerea moale- ajure, unduiri  în râuri de flori  cusute la muscă,duioasă  geometrie nestudiată...
Nu încerc să idealizez   nimic.
Mi se aștern în fața ochilor imagini pe care  le-am văzut, frânturi de  experiențe  trăite la repezeală.
  Sigur  că vor fi fost neajunsuri, lumea satului meu făcea  cu greu față  colectivizării, fiecare  mai stăpânea  foarte puțin din ce  fusese al lui.curtea  și  un lot ajutător.
Acolo, în vatra satului meu, toate  vârstele  își asumau  rolul-  muncă se numește asta.
 Dacă  vor fi fost leneși, eu nu i-am văzut,  se mai știa  câte un hoț de păsări de prin cotețe, câte un bătăuș pus la punct de alții  mai puternici decât el, se  vor mai fi certat soacre și nurori, vecini care vor fi rătăcit  răzoarele.
Dincolo de asta, Satul  trăia  poezia lui  nescrisă.
Se apropiau  Sărbătorile!

joi, 25 august 2011

parfum uitat de verde crud

Străjuit de plopi tineri, aruncați la întâmplare, se rupe  de autostradă, lăsând-o în pace cu bolizii ei gonind spre capitală, taie lanuri de grâu și de porumb, 
se încolăcește într-un loc, mângâind în grabă un tăpșan acoperit cu tufișuri de mure și imortele liliachii, trece pe la porți închise în miezul zilei, salută frumos, cum se  cuvine la țară, pe toți sătenii aflați cu treburi pe la primărie/farmacie, magazin și se așterne  lin până la pasarelă.
 Bătătorit de zeci de ani,  poate chiar sute, cine mai știe, drumul,  pe care îl cunosc de când aveam vreo cinci ani,  intră grăbit în sat.
În satul meu.
Nu are timp să se uite în stânga, nici în dreapta, nu-i ia în seamă pe cei câțiva pierde- vară adunați la umbră în chioșcul din fața bufetului, ciocnind  halbele cu mânecă albă, înaltă.//
Argeșul șușotește în albia lui.
Cu ani în urmă, în zile cuminți de vară, plaja era neîncăpătoare!
Încerc să prind cu ochii minții farmecul acelor clipe- eu, liceana, studenta, prietenele mele, scrisori lungi, în plicuri roz, ascunse între coperte de  romane străine, promisiuni, bilețele, nisipul mărunt, sclipitor,  joc de  pietricele colorate, lipii aruncate pe luciul molcom al  apei, teama de a nu –i supăra pe părinți cu întârzierile nejustificate...
De cealaltă parte a  podului, unde Argeșul fusese zăgăzuit într-o adâncitură moale, în zile fierbinți de august, zeci de familii: părinți, copii, rude își îngropau cânepa.
 N-ai auzit, n-ai văzut, așa-i?
O să-ți spun din ce-mi amintesc.//
 La capătul fiecărui lot de pământ din lunca Argeșului, fiecare familie semăna  pe un petic bun cânepă. 
Verde crud, aromă vie!
La coacere, tulpina  aspră, gălbuie lăsa urme adânci în palmă. Se smulgea fir cu fir, dimineața, pe răcoare.
Puși la uscat, snopii înalți  cât  un copilandru umpleau curțile. În câteva zile  erau tocmai buni de îngropat. Treabă de bărbat!
Unul lângă altul, snopii se așezau în adâncul mâlos, prinși în legături strânse, acoperiți cu nisip și pietriș, greutăți, țăruși puternici de lemn. Fiecare familie își marca proprietatea.
Pentru câteva săptămâni, locul era împânzit de semne, nimeni nu îndrăznea să treacă dincolo de porția lui.
Din când în când, mama și  bunica scoteau câte un fir- topirea trebuia să fie perfectă.
Când firele se colorau în alb, snopii se desprindeau atent din  legături. Începea spălatul, treabă exclusiv de femeie.
Lovituri puternice pe luciul apei în asfințit de soare, o muzică nemaiauzită  de atunci, muzică de care-mi este tare, tare  dor!!
În ploaie de stropi, zeci de femei, una lângă alta, spălau  snopii moi până seara târziu. 
Sprijinită într-un cot, din margine  argintie de zăvoi, se întâmpla să răsară, sclipitoare, luna!!//
Curtea se umplea din nou cu mănunchiuri.
Albe, curate, ce aromă !
Într-o zi/două, cânepa era bună de melițat.
Ai văzut o meliță? Un căluț, ca să zic așa, sprijinit pe două picioare de lemn, baza ceva mai lată, cât să încapă snopul uscat, partea de sus, mobilă.
  Răsuna satul de bătăi în cadență, muncă aspră, obositoare...
Mâini bătucite adunau  în stive firul cenușiu, fin ca mătasea, bun de tors.  Se adunau  sub meliță  câlții,  ei buni și ei la  ceva .
  Bătrânele împleteau  cu greu zăblăul, o pătură mare, mare  cât o parte de curte, se  aduna în palma lui  recolta de-o vară, pentru că grâul nu se punea fierbinte direct în saci.
Separat, cădeau resturi lemnoase, bune pentru aprins focul, iarna.
Fuioare lungi, unele alburii, multe cenușii se stivuiau în podul casei, până la căderea zăpezii, când începea torsul.
Ai fost vreodată într-o casă, unde torc mai multe femei?.
Imaginează-ți sforăitul  nestingherit  al  motanului tău, care-și îngână lenea, tolănit regește pe fotoliu.
Răsucite cu o tandrețe  pe care doar degetele femeii o au, firele se adună pe fuse.
 Urmau multe alte operații- înălbirea cu leșie, năvădirea,  țesutul pânzei.
 O gospodină adevărată își îmbrăca  întreaga casă  cu tot ce rodiseră degetele ei din primăvară până-n cealaltă primăvară- fețe de masă, perdele, cuverturi, preșuri, covorașe, chiar  dimie pentru paltoane.//
Argeșul își duce susurul la margine de sat.
 Câte  povești mai ține el minte?
Singuratic, ca o mână  rătăcită, aruncată între două sate, Ungureni și Crovu, podul construit de nemți se clatină sub greutatea mașinilor.
Culeg în palmă lacrima aducerii- aminte.
Cânepa,doar o poveste.
Verde crud, rătăcit în arome  incerte ...