despre adevări trecătoare

   povești pentru prieteni

„  Toată viața mea, am vrut să fiu Alain Delon.

 E singurul meu rol. În rest, nu  mi-a păsat de nimic...și nu sunt un jucător de noroc decât cu  viața, nu cu cărțile.”

După vreo câțiva ani, sala în care am învățat, în anii de gimnaziu, a devenit ”Cămin Cultural„ încăperea unde, mai ales, se proiectau filme, locul ales  pentru proiecție fiind  o parte din holul care separa  două foste săli de clasă. 

Spațiul  avea întrebuințări multiple: pe scenă se  jucau spectacole,ale  elevilor, dar și ale profesorilor, sâmbăta și duminica  se proiectau filme,tot acolo se țineau fel și fel de ședințe.

  Cinematograful era pentru mine,bănuiesc că și pentru toți adolescenții acelor ani, o extraordinară bucurie. 

 Cred că primele filme pe care le-am văzut  în vacanțele mele de liceană  erau cu  Giani Morandi.

”În genunchi mă întorc la tine” mi-a rupt sufletul de vreo nouă ori, că nici nu știau părinții ce să mai creadă.

A venit așa, pe negândite ” Laleaua neagră”. 💖

 Când l-am descoperit pe Alain Delon, a fost- nici nu știu cum să numesc starea  aceea- era ca și cum un personaj nepământean  pune stăpânire pe fiecare bătaie de inimă.  

Atâta frumusețe  nici nu credeam că ar putea exista, ce  curaj, ce bărbăție, ce mai,  Zeu printre pământeni!💖

  Cu timpul, vraja acelor ani cu filme în care El era totul s-a  mai domolit.Alți și alți actori, americani  mai ales, alte filme, apoi seriale  etc.

În  1980, cineva mi-a  adus un ”Paris Math”;am citit atunci  două povești extraordinare. una era despre Grace  Kelly, nemuritoarea prințesă de  Monaco, cealaltă era despre  Romy Schneider și iubitul ei trădător, Alain Delon. 

Am plâns cât  să-l fi scăldat pe uluitorul Alain Delon...

Cu pile serioase, când  a apărut  cojocul  alendelon  și pentru femei, mi-am cumpărat cea mai elegantă haină a acelor ani. Am o singură poză alb/ negru, destul de întunecată, pentru că mă aflam în fuga unei  sănii.

Alain Delon era la fel de  iubit de  femei și de către bărbați- citeam pe ici, pe colo.

 Am văzut  multe filme  cu el, frumusețea  lui  primise ceva din aura unui nemuritor!

   În urmă cu câțiva ani,sosit la  București, într-o sală ticsită, avea să descopere  o pereche de fascinanți ochi feminini, posesoarea lor fiind Manuela  Hărăbor.

Într-o zi a acestui an, în castelul lui de poveste, înconjurat de  animale în ale căror suflete își găsise adevărații prieteni ” am puțini prieteni, îi pot număra pe degetele de la o mână„, cel mai frumos nemuritor bătrân/ tânăr aduna lumea- sigur, dacă cineva ar fi  numărat, cumva, spusele și scrisurile, ar fi descoperit că tot femeile  i-au  fost  aproape- se stingea  spre a renaște, mai  fascinant, mai frumos, mai  Unic, în colțul său de paradis terestru.

Cartea pe care am citit-o zilele astea nu poate să cuprindă în paginile ei un Uriaș, nu are  cum... 

Este, totuși,o poveste despre  cel în a cărui  fire durerea se potrivește  mai mult decât bucuria.

„Dacă a existat vreodată o închisoare pentru el a fost una pe care și-a construit-o el însuși„.