( poveste adevărată, pentru prieteni)
Nu prea știu cum să încep...am în gând ceva neclar, poate confuz, oricum, este vorba despre noi, ca oameni, vecini, foști sau actuali, este vorba despre omenie sau despre opusul ei, despre acel strop de cumsecădenie atât de necesar și de firesc, despre viață și, mai ales, despre cum dispare ea.
Cititorilor mei,” friends”, le plac, mai degrabă”, postările vesele, cu frunze, flori, răsărituri de soare.
Sunt o ființă realistă, care trece peste fel și fel de întâmplări, încercând, de fiecare dată, să-și păstreze doza aceea, cât o fi ea, de optimism.
De niște luni,nu știu câte, apartamentul situat sub al meu a fost cumpărat de o tânără simpatică familie;nu le știu numele, pentru că de vreo doi ani, în locul numelor, pe lista de cheltuieli apar doar niște numere.
Cam ca la închisoare (mi-a trecut prin minte, într-o zi).
Cu tânărul nou vecin am stat puțin de vorbă, într-o zi, când a trebuit să facem o constatare.
Pe fată, am văzut-o, o singură dată, mai mult în treacăt.
Deunăzi, cineva mă întreabă dacă știu ce s-a întâmplat cu tinerii mei vecini.
Nu știam nimic, desigur.
Circulau cu mașina proprie, condusă de băiat, dinspre localitatea în care se află mormântul lui Arsenie Boca spre casă.
Pe Dealul Negru, oricum în zona Vâlcea, au avut un accident absolut îngrozitor: fata a murit pe loc, mama băiatului, cu răni grave, este internată într-un spital din alt județ,iar el, tânărul aflat în comă indusă, fără să fi știut că partenera lui nu a supraviețuit, este în Tărgu- Mureș.
Fata nu avea familie...
A fost înhumată într-un sat argeșean, în care s-a născut.
De ce scriu, de ce m-am gândit cu multă durere la această tragedie?
Este atât de fragilă granița care separă viața de neviață... locuim, vrând/nevrând, sub același acoperiș;de cele mai multe ori, cu bună-știință, ne ignorăm, nu ne spunem nici măcar acel simplu” bună ziua”, unii se fălesc că nu-și cunosc vecinii de apartament.
Să mai vorbim despre ajutor, oricare ar fi acela?
În locuința foștilor mei vecini trăiește un pisic, nu-l știu,nu l-am văzut niciodată.
Zice povestitoarea că, atunci când o rudă a stăpânilor lui, după ce i-a dat mâncare, apă și i-a schimbat ” așternutul„, micuța vietate s-a așezat în ușă.
Plângea ca un copil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.