cea mai bună provizie

 Filozoful grec, Aristotel,  384/ 322 î. H, care, printre altele, a sistematizat etica, estetica, logica, metafizica, științele naturii,arătând  cât de importantă este 

ÎNTREBĂREA, spre a stabili adevărata  natură a realității(dincolo de modul  în care par a fi lucrurile la prima vedere),

conchide  că:

EDUCAȚIA este cea  mai bună provizie pe care  o poți face  pentru bătrânețe.

Însemnări din calendarul  Zilei 5 octombrie.

Relația „profesor/elev „este complicată și, de multe ori, dificil de înțeles.

Avem tendința de a generaliza, ceea ce nu este chiar cel mai bine.
Același profesor poate fi perceput chiar total diferit de către treizeci de copii dintr-o clasă.
Întâi , pe copii îi separă nivelul de inteligență, apoi educația, apoi interesele.

Profesorul ar trebui să fie de toate: specialist/pedagog/ mamă/tată/ prieten/ antrenor etc. 

 Este imposibil.

Oricum, el nu are voie să stimuleze RĂUL din ființele care-i sunt încredințate.
Trebuie să descopere BINELE dintr-un copil și pe acela să-l cultive.

Nu suport ideea asta: dacă nu faci față cerințélor mele, mută-te.

Școala  nu aparține lui X sau lui Y

Orice mi s-ar spune, sunt CONVINSĂ că toate greșelile din școală pornesc de la adulți, fie ei: profesori, întreținători, persoane din ministere.
Copilul se manipulează.
Și caută să-i fie ușor.
Și confortabil.

În ce  mă privește,am  servit școala  aproape patru decenii, am lucrat cu tot felul de elevi: harnici, iubitori și plini de respect pentru Școală și pentru învățătură, leneși, „împinși de la spate„, olimpici, copii cu  serioase deficiențe în actul învățării, copii din cartiere țigănești, dar și din cartiere  rezidențiale, copii ai căror părinți erau analfabeți, dar și cu fii ai unor personaje  importante.

 Nu am fost o profesoară perfectă. Dar nu am fost o profesoară oarecare.
 Nu am avut tot timpul  cântarul în poșetă, dar nu am acordat note  sub presiunea  cuiva.
M-am străduit, ca prin exigență, să nu cumva, să umilesc.  
 Sigur că am fost supărată/revoltată/ dezamăgită  de multe ori. 
Mereu am luat-o de la capăt.
Nota pe care i-o acorzi unui copil  poate părea ceva nesemnificativ pentru unul,dar  poate fi ceva extrem de important pentru altul.
Tu, profesorul, nu poți, nu ai dreptul  să procedezi la întâmplare.
Notele se  acordă RITMIC, ele ar trebui să fie un fel de oglindă a fiecărui copil, cu înaintări și popasuri, cu avansări și  semne de întrebare  etc.
 Sunt profesori, am cunoscut destui în cariera mea, care , până la sfârșitul trimestrului, nu trec nicio notă în catalog. Ei sunt ”spaima ”elevilor. Copilul și familia lui  nu știu la ce să se aștepte. 

Este corect, este moral, din partea dumneavoastră,domnule profesor eminent ?

  Ce vrei să demonstrezi prin asta? 
 Să te recunoască lumea, cum că tu ai pâinea și cuțitul?
 Sau că  un copil, indiferent de  situația lui : sufletească, de sănătate, familială, este silit  să înghită, pe nemestecate,  umorul  sadic al unor colegi, elevi de nota 10, la obiectul  preferat unora, insuportabil altora?
De aici  până la umilirea, cu sau fără voie, nu este decât un pas mic de tot.
Cineva, un adult, care  o fi  trăit  o traumă asemănătoare,în anii de școală, nu lasă lucrurile așa, le face publice. Ele se amplifică, nouă ne plac  mult  conflictele, ziariștii sar la gâtul  cui se nimerește, tineri și vârstnici se cred  cunoscători,  aspectele esențiale ale problemei  se pierd printre  rânduri, discuția ține o vreme, poate că se  dă vreo sancțiune” păi, da, totul este politic, iar școala  șchiopătează mai departe.
 Tinerii aceia, glumeții, vor deveni adulți, vor fi și ei tătici, copiii lor, poate nu chiar toți, se vor târî în genunchi pe o distanță mai lungă sau mai scurtă, pentru cine știe ce avantaj, în vreme ce alți olimpici români vor ajunge  la Harvard, Hamilton, Dickinson sau, oriunde în lume, unde oamenii  își folosesc genunchii  pentru susținerea verticalității.
M-am gândit că, astăzi, de Ziua Educației/ a Educatorului, n-ar fi rău să ne reamintim că există
JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât şcolari, cât copii şi nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menţine prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.//

Propus de pedagogul elveţian, Robert Dottrens.