Îmi plac drumurile țară; poate pentru că( furo metaforă dragă de la uriașul Geo Bogza) le-am cunoscut de pe vremea când alergau „cu picioarele goale în țărână.”
Urcă și coboară, își mai trag sufletul pe la câte o răspântie, își umezesc fruntea în ciutura vreunei fântâni (trebuia să folosesc imperfectul verbal),așteaptă să treacă lumea, cum o fi ea rânduită, și se opresc la margine de sat, de pădure, de oraș.
Drumul!
Prieten bun al călătorului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.