Mereu cu dor, în Vinerea Mare

 Nu despre credință aș vorbi. Nici în general, nici în ceea ce mă privește.

Este o chestiune intimă.

Și profundă.

Ce pot spune , fără vreo undă vagă de exagerare, este că din prima zi a” Săptămânii Patimilor„, aștept, cu un fel de emoție deloc ușor de explicat, Vinerea Mare„.

Îmi amintește de satul meu curat, cu lumea forfotă pe ulițe, fundițe roz, șepcuțe noi, miros de zambile și de leuștean proaspăt, fumul de tămâie, liliac în mănunchi de muguri, protector mereu treaz al criptelor părintești, figuri de ieri și de astăzi, nepoței, amintindu-și de neamuri plecate, aleile înguste, salutul încet, tresăriri pe cărări de iarbă crudă.

Plânsul în surdină, tăciuni în oale de lut.

Frânturi de certitudini îmi vin in minte, oglinzi transparente, detalii intime, modulate și alezate cuminți într-un decor primitor.În copilăria mea, oricât de modestă i-ar fi fost familia, fiecare copil primea hăinuțe noi.

Le imbrâca pentru prima oară,în seara când ”se dădea pe sub masa” încarcată cu flori.

Se adunau in faâa crucii Mântuitorului toate culorile si aromele: tamaie, ceara, zambile, cercelusi, leuștean proaspaă...corole de verde si roz.

Biserica devenea neîncăpătoare.

Și clopotul!

Mângâia blând în cadențe egale lacrimi de dor, muguri deschiși, voci înăbușite, pâlpâiri de lumină.

Într-o adiere caldă.

Și Prohodul- cea mai duioasă și plină de simboluri cântare!

„O, minuni străine, O ce lume nouă, Vai lumina lumii! Vai a mea lumină! Cuvine-se dar, să cădem la tine, Ziditorul..Primăvară dulce..neamurile toate„!

Ocolul bisericii în dangăt armonios, boltă limpede, cerul primește cântări, lumea trecând pe sub podul de flori, ce multe zambile, lalele în roșu aprins, narcise deschise în parfum de corole curate!

Doi pași mai încolo, dincolo de drum, printre sălcii bătrâne, în matca lui potolită, Argeșul își va fi torcând eterna-i poveste...