În dimineața asta, am citit în ”Dilema„ ceva care a scos din tainicu-i locșor de suflet dorul acela adânc, nu crâncen, doar blând ca o poveste, care nu se uită niciodată.
”Ce nu i-am spus mamei”?
Doamne, câte nu i-am spus...
Era dimineață, să fi avut eu trei, poate aproape patru ani, mama îmi împletea cozile, în fiecare cîte o panglică colorată și tooot spunea poezioara ” pisicuță, pis, pis/ te-am visat azi noapte-n vis/ te spălam, te pieptănam/ fundă roșie-ți puneam”.
Aș fi vrut să adorm și ea să-mi tot împletească povestea!
Nu i-am spus niciodată cum, într-o amiază de iarnă , înghesuită cât încăpeam în ferestruica dinspre partea din spate a curții, o vedeam, printre rufele date la ger, hrănind păsările.
Ningea, găinile ciuguleau , atente , boabele care se revărsau în zăpadă, din șorțul mamei.
Nu i-am spus mamei mele, poate că știa, poate nu, cât îmi plăceau pantofii ei roșii, cu care nu am văzut-o încălțată niciodată- tata îi cumpărase fără să o întrebe dacă i se potrivește culoarea.
Nu știu când au dispărut din cutia lor gălbuie cu floricele...
Nici despre frica mea din ziua de Rusalii nu i-am povestit vreodată. Îmi cumpărase o fustă plisată de stofă bleumarin, 25 de lei metrul. Am încălzit prea tare mașina de călcat, eram în clasa a VI-a- fusta avea o importanță specială,eu fiind președinta unității de pionieri.
S-a ars o bucată bună...
Nu i-am spus niciodată mamei cât mă durea să o văd mereu muncind, nici că observam mersul ei , mereu în fugă, fără să i se audă pașii.
Nu i-am spus că semăn cu ea.
Niciodată nu i-am spus cât o iubesc.
Dintr-odată a fost prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu