în fiecare an,

ziua  asta mă trimite  într-o lume de dor.💖

Cuvinte, petale răzlețe, lumină și lacrimi în gânduri, amintiri fugare,casa noastră cu toate ferestrele spre soare, mersul mereu grăbit al Mamei mele, plăcinte  cu mere sau cu brânză,ceaiul de tei,inconfundabilul parfum de  rufe alb-albăstrii în zile de iarnă,talia subțire a mamei (aș zice  că mi-a lăsat-o  cu suflet în ADN),inimoasă ea, inimoasă eu, arnici roșu în ac...

Îi susură Argeșul la  creștet!

MAMA- încă un an peste  jumătatea de secol, fără ea.

Fără ea alături, cu ea, mereu în suflet!

Sărut pierduta-ți mână,MAMĂ!💖

nu știu dacă

 am fost „fata tatei„.ce știu sigur este  că în prezența lui  totdeauna m-am simțit ocrotită, cum niciodată de atunci nu mi-a  mai fost dat  să mă aflu.

povești adevărate pentru prieteni

Cu mine a fost un tată extrem de exigent.

 În lumea satului  copilăriei și adolescenței  mele, onoarea era  cea mai de preț comoară. Nu  voi repeta  cuvintele pe care mi le-a spus pe la 15 ani, pentru că, dacă ar fi să le compar cu felul în care se educă fetele astăzi, tata ar părea  un sadic.

  Cred  că toți tații acelor ani le cereau fiicelor lor onoare.

Deși tremuram când  ochii lui albaștri se  făceau cenușii, l-am fentat serios, într-o seară de vară. Mereu am  simțit că că mama a știut să acopere, în vreun fel absența mea.  Împreună cu alți tineri, studenți și elevi de liceu serioși, băieți și fete, am  mers cu bicicletele  într-un sat  situat  cam la  vreo 8 km de  noi. Uliești.

 La  un ceai dansant într-o- curte  mare, luminată ca ziua!

Nu a  fost prea duios  cu mine, m-a și bătut de două ori.Poate că ar fi trebuit să zic  că  doar m-a pedepsit, însă pedeapsa  

a  fost dură.

Prima oară  pe la  5 ani. Atunci i-am spus  unei rude apropiate  a lui că minte. Chiar mințea.

  Tata  a luat vorbele mele  drept obrăznicie.

  A  doua oară, s-a întâmplat într-un moment absolut special  pentru mine, tocmai fusesem admisă în liceu.

 Erau vremuri grele:ni se luaseră pământul, pentru care  tata renunțase la serviciul lui din București,caii, uneltele agricole.

 Liceul însemna o cheltuială serioasă pentru o familie dintr-un sat colectivizat.

  S-a întâmplat ca în ziua aceea să rămân  fără un pulover roșu nou, din cașmir,cumpărat de tata, pentru  Paști.

 116 sau 118 lei. 

Erau bani serioși atunci.

  I-l încredințasem  unei consătence, cât  să intru în sala  Miliției, pentru a primi  primul  meu buletin de identitate.

 La ieșire, femeia dispăruse și, cu ea, și frumosul meu pulover. 

Când am coborât din autobuzul cu care mă întorceam acasă de la Titu, mândră că sunt  elevă de liceu,am mers direct la ea acasă. După ce am strigat  de multe ori la poartă, a ieșit și mi-a spus  că îl lăsase pe  bancă, în fața  Miliției.

 Ca o paranteză, după vreo doi ani, la nunta unei rude, femeia  purta puloverul meu, vopsit  în negru....

 Nu am putut ascunde adevărul în fața părinților.

 Mama  nu a spus  nimic.

  Tata m-a pedepsit.

L-am iertat  târziu, de uitat, iată, nu am uitat ... în gestul lui  era, cred, toată revolta, nu împotriva mea, o copilă de  14 ani, era ura împotriva  cuiva  nevăzut care făcuse din el  un om revoltat.

Urma să merg la liceu. 

Asta însemna  multe cheltuieli:plata  internatului, uniformă, manuale,caiete, costum pentru sport și câte altele.

Cred, mereu am crezut, că în gestul acela  al lui era disperarea unui om încolțit, care și-a  aruncat revolta asupra celei mai inofensive ființe. fiica lui, admisă în liceu cu note  mari.

 

  În  gimnaziu, de la el am învățat, ”cu aplicație” pe  bucăți mari de lemn, din curte, toate suprafețele, toate volumele  corpurilor geometrice.

  Și rezolvarea exercițiilor cu regulile de „trei simplă „și „trei compusă”,  tot de el le-am deprins.

 Tata a fost primul  bărbat care m-a dus  la restaurant. Eram în clasa a  X-a. 

„Restaurantul Gării” din orășelul  în care 4 ani am fost elevă de liceu.   

Tata iubea  pământul  și pomii din livadă.Și caii lui frumoși. Și țigările”Mărășești. Fuma înrăit, iar în câte o seară,  spre deznădejdea mamei, mai fugea la  câte un joc de cărți, pe  bani, cu prietenii.

În fiecare  toamnă,  tata  pregătea  pastramă  de  oaie,era nu doar  bucuria lui, era  grija  pentru noi,

Povestea rar, dar povestea  frumos, de la el știu  legendele  despre  numelor  multor sate  vecin. Corbii Mari, Corbii Ciungi, Vadu- Stanchii, Obislav.

Despre armată  povestea în serile de iarnă  cu  doi prieteni. Mereu  voi regreta  că  nu i-am cerut să-mi povestească  amănunțit  despre acea perioadă   grea din viața lui.

Știa multe  cuvinte rusești, pe care le învățase în prizonierat,  le-am reținut și eu de la el, înainte de a le fi auzit la școală.

  Cânta la muzicuță romanțe și cântece populare, cuvintele  ni le  cânta mama” Zărzărea, zărzărea, Zărzărică-i mândra mea, Pe la poarta mândrei mele  Gheorghită trecea...„ o ducea pe mama la petreceri, dansau.

Asta știu de  la mama lui, maica  Fănica.

  Mă trezeam noaptea, la întoarcerea lor de la  vreo nuntă., știind că într-o batistă se  ascundeau  bunătăți pentru  mine  și pentru fratele meu..o bucățică de cozonac, o feliuță de  salam, câteva  măsline.  

Mai târziu, îmi plăcea  să-i aud povestind despre asta.

 După ce am pierdut-o pe  mama, tata s-a îmbolnăvit  grav. Simțeam că  nu vrea  să mai trăiască

În câteva luni, nu mă mai recunoștea, încurca  nume  și persoane.

S-a stins simplu.

Avea  doar 61 de ani.

 Era 20 iulie 1980.

Ziua Sfântului Ilie.

subtile evantaie de argint vechi

 povești adevărate pentru prieteni

Cea mai persistentă amintire a mea,din copilărie,sunt potecile.

Au fost câteva,una mai  frumoasă decât alta. Cea mai dragă se despletea, pe la jumătatea satului Crovu,din șoseaua care venea dinspre Vânători, îndreptându-se grăbită spre Sălcuța, dorind parcă să se întâlnească imediat cu”naționala”.

Țâșnind neobosită,după ce făcea câteva jocuri în semicercuri mari, poteca traversa câmpul Geagărtu, până la intrarea în satul bunicilor dinspre mama. Trecea pe lângă cei câțiva peri pădureți iviți în margine de lot,se

sfia când pâlcuri de albăstrele își răsfirau fustițele zimțuite sau când timizii maci se roteau  cochet după raze de soare. Mirosea a iarbă crudă,a troscot și a mohor!

De multe ori, mai ales  în  zilele de Paști,mergeam cu
mama la Ziduri.  Avea un mers vioi,rapid aș zice, gândindu-mă la efortul meu de a ține pasul cu ea; cânta, rupea câte o floare dintr-un lan, și-o prindea la ureche;pentru mine culegea două flori, câte una pentru fiecare codiță. 

Nu știu dacă îmi povestea ceva, poate că da, eu văd cu ochii minții doar bucuria noastră:mama își revedea părinții și frații căsătoriți în satul nașterii ei,eu îmi întâlneam bunicii  și verișorii. Nu simțeam deloc oboseala drumului... 

Odată, de  Paști,să fi avut eu vreo cinci ani,am plecat de acasă după prânz.Cerul era cam îmbufnat După ce am trecut podul de peste Argeș și ne-am apropiat de locul unde se ivea poteca, a început să fulgere.  Alergam, strângând bine mâna mamei. 

Dintr-odată,s-a iscat o ploaie rece, chiar fulguia. Purtam teniși noi,albaștri, asortați cu floricelele rochiței.Talpa  unuia s-a dezlipit...vremea era tot mai rea, mama mi-a acoperit  umerii cu baticul ei,alergam doar cu un picior  încălțat,șoseta celuilalt,udă și murdară,nu mă proteja mai deloc. 

În căsuța  bunicilor, am uitat de toate necazurile drumului. 

Eram între cei dragi!

”Scrisul este o mare libertate„

Dimineață în  

Dimineți de regăsire

frânturi

„Vieți care nu se întrerupe niciodată... marii scriitori se  întorc la  viață și la moarte„

”Visul-  o poartă!”

”Privirea  este  cea în spatele căreia te ascunzi”

”Nu prezentul este prezentul acestor cărți”

”Nu este timp, când  viața te strivește, nu poți privi în sus  niciodată”

”De demult, mâinile celor care iubeau atingeau toamna ca pe un pahar de cristal abandonat în vitrinele sufrageriilor somnoroase: dragostea era un dar al amurgului și o reunire delicată de umbre”

”Plugul care se transformă în text”

”Vocea mamei mele mi-a dictat tonul  cărților”

”Mama, și când era umilită,  nu era umilită”

”Curajul este trăsătura dominantă a  Doamnelor„

”După o trilogie, este greu să continui”

„Când iese  din text,  scriitorul nu mai este  scriitor”

”Orideunde ai porni,  tot acolo vei ajunge”

„Literatura se cuprinde pe sine”

”Literatura- atributul eternității trăitor în ea însăși”.

podul

 povești adevărate pentru prieteni

„A căzut pe lucruri rouă

sau e numai o părere?

Poate că le plânge faţa
de-o lăuntrică durere.
Bate-o inimă în lucruri?
Preajma ocupând-o-n pâlcuri
n-au şi ele gânduri, patimi?
Fără ochi se uită-n lume
purtătoarele de tâlcuri....”

Lucian Blaga.

Se rotesc, în voia lor, anotimpurile.
Nu poți uita timpul care  s-a dus, pentru că îți aparține, există  în tot ce ești.

Înaintăm, împreună sau separat, pe cărări bătătorite, urcăm poteci

șerpuitoare,  alergăm, ne poticnim, așteptăm o clipă de răgaz.
O luăm mereu de la capăt.Cu speranța că mâine va fi mai bine.

Pe când aveam vreo trei/ patru  ani, Podul de peste Argeș, era marea noutate pentru mine. Agățată de  fusta mamei  sau  ținută strîns  de palma tatei, îl traversam, mergând la bunicii materni, din Ziduri.

Era ceva  cum nici în basmele  lui Andersen, citite  cu prietenele mele  din cartea zdrențuită de atâta lectură, nu  întâlnisem.

Un colos sprijinit  pe  multe  picioare de metal și de piatră.

L-au construit nemții, în timpul războiului.  Asta aflasem de la tata.

 Podul era așa  de  măreț,  că nici Argeșul, cât era el de învolburat primăvara, după topirea zăpezii,nu îndrăznea  să-l lovească. Îl mângâia părintește.
Când am ajuns în clasa a III-a, a sosit, de la București, o echipă de specialiști să-i verifice rezistența, să mai repare câte ceva. Știu asta, pentru că fiul unuia dintre ei, Rodeanu Cezar,Titi,fie-i drumul lin printre stele, a venit la  noi în clasă.

 Disputam coronița pentru premiul  întâi!

Au trecut anii, podul de piatră s-a cam dărâmat, a toot venit mare Argeșul și l-a zdruncinat ..
Când, cu  vreo  câțiva ani în urmă, l-am revăzut, tot în fugă, că asta  este  viața, mereu o  goană către ce...mi s-a părut  doar o punte șubredă, care se  se zdruncina sub greutatea mașinilor, 

Dispăruseră  traversele, devenise  chiar periculos de folosit.

Mai apoi,în locul obositului  pod, s-a construit unul modern.

Când  mă gândesc la  Argeș, la satul meu  și la cel al bunicilor, mi se face  dor  tot de ”uriașul”peste care  sufletul meu de copil pășea  fără teamă. E ca și cum   aș auzi povestea învolburată a  râului  venit  din munte .

 Și mă gândesc, așa,  blând, la   vorbele  lui  Alexandru Vlahuță.

„Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă..și, ca să o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da”.

iarna, șorțul și gutuia

povești adevărate pentru prieteni

Ningea apăsat, probabil că  mai toate prietenele și colegele mele de clasă se bucurau  de  iarna  bogată, pe gheață sau la săniuș, cu frații lor,  duminica își vedea liniștită de treburile ei.

Mama  nu știa  ce să mai facă  să mă scape de  durerile alea din gât; mă oblojea  cum știa mai bine,sfătuită, bineînțeles, și de maica  Fănica, mare doftoroaie, care crescuse  mulți copii.

 Neînduplecate,amigdalele  mele nu voiau să cedeze  nicicum.  Îmi făceam probleme  că voi lipsi de la școală, chiar înainte de teza la  matematică.

Bujor, câinele  meu drag, pe care nu-l văzusem de trei zile, lătra.

  A fugit la poartă mama.

   A deschis ușa  camerei  unde eu  făceam cu greu față febrei, lăsând-o să intre pe tânăra noastră vecină, Vasilica, nora  tușii Dumitra.

Față roșie de ger, ochi  frumoși, vioi,  mâini ascunse  în șorțul de casă.

 A scos  cu grijă o gutuie mare, galbenă, parfumată. Mi-a pus-o în palma fierbinte.

Nu -mi amintesc  cât a mai durat  boala mea. Nici când am putut  gusta  din fructul  dăruit într-un moment extrem de dificil pentru mine.

 Ce știu este că, iată, nici până astăzi nu am uitat  gestul acelei tinere  femei, pe care n-o cunoșteam decât foarte puțin- eu, preocupată cu școala, ea, cu gospodăria, cu copiii ei mici, cu socrii.

Este Crăciunul, lumea  vorbește cam mult despre  bunătate, se întâmplă multe, se fac și se desfac înțelegeri...

Omenia rămâne  ceva  prețios, ceva  atât de  aproape de suflet! 

MAMA

 Ziua se apropia de asfințit, aluneca toamna ușor, în vals de frunze  colorate.

  Veneam de la școală. Tânără profesoară.

  Pe una dintre  băncile de la intrarea în bloc,am zărit, de departe, o figură cunoscută, un prieten al tatălui meu.

 M- a fulgerat un gând  năprasnic. Știam că tata  are o suferință profundă, pricinuită  de  un accident.

-  Ai venit să-mi spui că a murit tata,  așa-i?

 - Mai bine să mergem  la tine în casă....

Murise  MAMA.

  Vestea  m-a lovit ca o greutate căzută din senin, am rămas  fără grai, fără reacții. 

Eram împietrită.

  Omul a plecat.

În aceeași  noapte, niște prieteni ne-au  dus  cu mașina .

 Nu puteam să accept că MAMA  nu va mai fi.

  Ploua mărunt, o priveam năucă, nimic nu mai era  cum fusese.

 Cincizeci de ani  fără ea, fără mersul ei  mereu grăbit.  

Când   mi-e dor adânc, îi  văd mâinile,fie  punând pâinea  în cuptor,fie cosând,  la lumina lămpii  nr. 11,  cămăși de  noapte, de bumbac fin  țesut și înălbit de aceleași degete  pricepute, pentru nunta mea.

Vag, ceva ca un vis sau poate  chiar se va fi întâmplat îmi vine în minte. era vară, spre  seară, noi  două ne întorceam acasă de la lotul dinspre pădure. Ne-am oprit la puțu-cu- salcia, mama a scos apă, ne-am răcorit  și mi-a spus ceva  ce  nu prea pricepea mintea  mea de  copil.  

Vorbea  despre un timp, în care ea nu va mai fi...eu  să mă opresc la același puț, iar sufletul ei o să-mi dea de veste într-un fel tainic cum că-i este bine.

Deunăzi, am ajuns  în sat.

 I-am dus  tufănele albe și roșii, erau florile ei  preferate toamna.

I-am vorbit mai mult în gând,  pentru că la câțiva pași lucrau niște oameni.

  Anotimpurile se rotesc nestingherite, undeva, în vale,  șușotește Argeșul,  lumea, tot mai grăbită.

 MAMA  își doarme somnul ei adânc.

 Puțu-cu- salcia ( m-am dus  într-o vară trecută să-l văd) este doar o amintire. căzută.

Ce mâini nevăzute

  ne  vor fi  conducând mersul  în viață?

Aseară, la intrarea în Casa Sindicatelor, în așteptarea piesei „ O noapte furtunoasă„,m-a  zărit o fostă elevă.

  Nu ne văzuserăm de douăzeci și cinci ani.

 Un sfert de secol, înțelegi? de când ea a terminat  gimnaziul.

A fost o bucurie uriașă pentru amândouă!  Culmea este că, în sală, aveam să descoperim că  ocupăm  locul cu aceleași numere, eu în spatele ei.

  M-a  condus până acasă.

  Am reluat vesela noastră conversație azi dimineață, cât s-a putut, pe WhatsApp.

”Chiar de dimineață, povesteam cu copiii mei despre dumneavoastră, cât de frumoasă, naturală și neschimbată sunteți, și ei îmi spuneau că sunt norocoasă să vă fi avut profesoară și să mă fi recunoscut după 25 de ani„,

”sunteți parte din  cea mai importantă perioadă a  formării noastre.„

Și eu, și ea, am povestit, ca și cum  ultima oră de clasă ar fi fost ieri.  M-am văzut în ochii ei frumoși, este polițist, după absolvirea a două facultăți, ”Drept” și ”Psihologie„, mamă iubitoare!

Ce bine fac întâlnirile astea ! 

Gândul m-a dus în urmă  cu și mai mulți ani, pe când eu, fosta elevă, tot într-o seară de toamnă, am vorbit la telefon cu  două dintre  minunatele mele profesoare din liceu.

 Printr-o  fericită întâmplare, extraordinar este să ai parte  de astfel de întâmplări,cineva  mi-a  dat două numere de telefon, pe care, de-a lungul anilor,mi le dorisem de multe ori. Cum  nu speram că  le voi mai  obține vreodată, faptul că puteam suna undeva,urmând să aflu  niște vești, mi-a creat  emoții mari de tot.

Am închis pentru o clipă ochii, și gândurile au început să alerge pe întortocheatele coridoare ale  memoriei. 

Nu am descoperit prima oră de latină, nici întâia lecție de dirigenție, nici chiar pe ultima nu am găsit-o stivuită undeva.

Am revăzut  doar o siluetă  îmbrăcată adesea într-un taior de stofă neagră buclată, la care se asortau niște eșarfe străvezii ( aveam să aflăm  mai apoi că doamnei noastre diriginte îi murise, de curând, mama), un mers vioi și o privire bună, care ne învăluia  cald din spatele unor lentile  rotunde.

 Ochii aceia de culoarea castanei coapte erau veseli chiar și atunci când vreunul dintre noi,câți să fi fost oare în  prima clasă de liceu, uite că nu știu,incurca ablativul cu acuzativul, că nici ele nu voiau să fie totdeauna identice.

Liana Alexandrescu!

Pe toți ne-a fascinat numele!

 Apoi, am descoperit o dirigintă preocupată de tot și de toate, un intelectual adevărat,o  profesoară exigentă, la al cărei obiect  nimeni nu avea mai puțin de 7, pentru că nu puteai să nu înveți.

 Declinări și conjugări, traduceri din texte lungi, deloc obositoare- pe la facultate i-am auzit pe unii îndărătnici  că latina este o limba moartă-maxime”Amore, more, ore, re probantur amicitiae, „Verbum  dulce multiplicat amicos”.

 Nu m-am întrebat atunci câți ani are doamna noastră...calculul l-am făcut, când, la capătul celălalt  al firului ,era chiar întâia mea dirigintă din liceu. 

Am redevenit liceana emoționată, căutând cuvinte potrivite..

- Sunt Liana, stai să-mi trag sufletul, să nu cad, că tocmai  m-am întors de la spital..

Am rugat-o să se așeze, uite vezi, abia acum plâng de-a binelea,da  am rugat-o să se așeze, pentru că vreau să-i spun ceva, cuvintele au venit de la sine.

La 95 de ani, Doamna păstra vioiciunea  vorbei, în tresăriri de perioade, cum ne învăța în clasă.

-Ce bucurie îmi aduci, draga mea, uite asta chiar mă face să fiu mai puternică, mi-ar plăcea să fiu printre voi, să vă îmbrațișez, copiii mei buni și frumoși!!

 Aveam 15 ani , cănd am aflat  la o lecție  de dirigenție cât de nemți sunt nemții.
 Doamna și ansamblul „Perinița”, din care făcea parte, erau într-un turneu. Au ajuns într-o seară undeva, într-o așezare rurală , pentru ai cărei locuitori ansamblul urma să prezinte un bogat spectacol. 

Satul nu avea  scenă.

Seara, terenul era un câmp.

Toată noaptea au lucrat oamenii, mașinile, uneltele; parcă auzeam scrâșnetul fierăstraielor..
 Dimineața, în mijlocul câmpiei,ca din pământ. se iviseră : decorată cu ghirlande multicolore, o scenă  trainică, în stare să susțin iureșul  și frumusețea dansurilor  noastre  populare, îndelung aplaudate de serioșii meseriași nemți, un chioșc în care se vindeau răcoritoare, bere și înghețată.

Nu i-am povestit Doamnei noastre cât de mult  a contat pentru mine povestea nemțească, nici despre picnicul din păduricea de la Titu Târg, când a venit de la București cu  vesela într-un coș, ca să ne învețe cum se așază o masă frumoasă, pe care, țepos ca un arici, un măr își suporta , delicat scobitorile, nu i-am povestit.

Mi le-am spus în gând, multe ore după aceea..

Doamnei i-am sărutat în gând obrazul scăldat în lacrimile bucuriei și mâna blândă,pe care am simtt-o pe creștet!

Mi-am luat o scurtă pauză, se făcea  noapte, mai aveam un număr de telefon.

 Dintr-o rezervă a spitalului Floreasca  mi-a răspuns vocea  de fumătoare înrăită a uneia dintre profesoarele mele dragi.
  Doamna Viorica Neacșu a fost mult prea  emoționată, când i-am povestit despre prima olimpiadă de literatură română la care am participat, pregătită de dumneaei, în clasa a X-a., despre meseria mea, despre colegii mei.

I-am dăruit toate bucuriile mele de  profesoară!💓
 Toate gândurile mele bune de liceană, pentru care, în  câteva minute, timpul  s-a așternut cuminte  într-o sală de clasă, mereu cu fața spre soare!

Aseară, după ce am ajuns acasă, m-am gândit  la multe, multe evenimente din viața mea. 

Cred că suntem câte  puțin din fiecare experiență trăită!💖

o poveste reală

  despre  copii, despre adulți

4 galbeni

Ca și cum ne-am fi înțeles, după ce ne asigurăm că  se poate trece, traversăm strada pe care se înghesuie agresiv bolizii nestruniți. Este oră de vârf. Cu niște luni bune în urmă, aici era un marcaj, l-au spălat ploile și n-a mai fost înnoit, asa că, dacă vrei să ajungi acasă, trebuie să fii cu ochii în patru.

Merge înaintea mea cu vreo doi pași, își dă, totuși, seama că nu este singură. 

Am vrut să păstrez în continuare, distanță între noi, dar ea și-a încetinit pasul, a întors capul și atunci i-am văzut fața plânsă și obosită. Pare încă  tânără, sub 40 de ani. 

 La început, mi-am zis în gând că vorbește singură, n-ar fi prima oară când se întâmplă să aud pe cineva spunându-și câte îi trec prin minte, cu voce tare. 

Curat îmbrăcată, nici orășeancă, nici țărancă, într-o mână duce un fel de geantă-sacoșă, în cealaltă o hârtiuță, un fel de chitanță, femeia vorbește curgător, fără pauze.

-Vin de la liceu - spune fără vreo reținere numele unui colegiu prestigios, secretara mi-a scris aici absențele, zice că o să-l exmatriculeze. 

Aveam 4 galbeni de la mama, 4 mie, 4 sor-mii. Nu m-am ferit de copii, ăla mare este într-a 10-a (- spune numele altui colegiu cunoscut), ăsta mic a intrat cu 8 și 70. Amândoi au fost cuminți  Au învățat bine. 

Stau cu socrii, tac-so e-n Grecia, ne-am împăcat în august, după divorț, pentru ei . Eu -la patron, e bun, chiar azi dimineață mi-a dat înainte de leafă 4 milioane vechi,15 lei abonamentu'meu, 30 ale lor.

 Săptămâna trecută, ala micu n-a mai venit seara. Nici în seara ailaltă. L-am așteptat, am întrebat în stânga, am întrebat în dreapta, n-a venit 3 zile. Am anunțat poliția. Socru-mio nu voia, zicea că-l fac de rușine. Tot căutând buletinu' și certificatu' de naștere, m-a tăiat, așa, un fier la inimă, galbenii de la mama nu mai erau la locul lor. 

N-am spus la nimeni nimic, nici ăluia mare, da' socru-mio a prins el ceva. Am alergat într-un suflet la sor-mea, e învățătoare, aici, în oraș, are și ea copii, mai mici, da se pricepe mai bine, știe cum să-i ia.

- L-ați găsit?, îndrăznesc eu s-o întrerup, văzând cum tot caută în geanta-sacoșă o batistă.

- Da, l-a găsit poliția, acasă la un coleg de clasă.  A amanetat galbenii , s-a dus cu ăla la niște jocuri de noroc,  au pierdut toți banii. Nu voia să mai vină acasă, ce să mai zic de școală, nu fusese mai deloc de la începutul anului. Voia sa plece la muncă, undeva, să aibă banii lui. L-am luat cu binișoru', și eu,  și sor-mea .

- Bine ați făcut, completez eu, mai mult pentru mine, nu știu dacă m-a auzit. 

- Socru-mio zicea că-i trebuie o bătaie soră cu moartea, să se învețe minte, am făcut cum am simțit eu, nici nu l-am atins, m-am împrumutat peste tot să scot galbenii de la amanet, acu' sunt la ultimu'.  Parcă nici nu mă mai trage inima, or fi blestemați, cine mai știe de unde i-o fi avut și mama, că nu mai trăiește.

-Veniți de la școală ? intervin, încercând s-o mai liniștesc...  plânge cu sughițuri.

 În simplitatea ei înțeleaptă, femeia vorbește despre acreala secretarei care i-a descris copilul în cele mai sumbre culori, în sinea mea mă întreb când o fi avut timp o funcționară să-l cunoască atât de bine, numărându-i doar absențele, încât să nu-i ierte nimic, în fața unei mame disperate.

- Dar diriginta?, la ea ați fost?

- N-am găsit-o, n-avea ore, am venit și eu când am scăpat, nu pot pleca de la servici când vreau, patronu' e bun, da, de, tot patron rămâne.  

Domnu'director este pâinea lu' Dumnezeu. Îl cunosc, este un om deosebit, o sfătuiesc să revină, să o caute din nou pe dirigintă. Apropie-l pe copil, nu-l brusca, încearcă să-l înțelegi, vorbește mai mult cu el...

 Cine să-i fie aproape?MAMA, doar ea... parcă i se mai luminează obrazul. Sunt numai copii bogați în școala aia, toți vin cu mașini noi, nu e ca la noi la țara, el face naveta, are bani de-un covrig, nu știu ce-o să fac.

Se oprește.Trebuie sa traverseze. Pe partea opusă, deasupra unei ferestre, scrie cu litere aurii AMANET

- Știți  de ce v-am spus dumneavoastră? Pentru că nu mă cunoașteți și nu vă cunosc, dar prea m-a supărat secretara aia cu părul roșu, vâlvoi... ziceți să-l iau cu binișoru'?

Dau din cap, în timp ce femeia  scoate din geanta -sacoșă o hârtie mototolită, să-și recupereze ultima parte din zestrea de la mama ei...

despre rînduieli și rosturi

povești adevărate pentru prieteni

Locul în care am deschis eu ochii către lume este un sat de pe valea Argeșului, ocrotit în acei ani de zăvoaie unde creșteau laolaltă sălcii, salcâmi și plute, unele chiar uriașe.
Trei generații trăiam, la început, în casa bunicilor.
Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau în partea de casă, care era doar a lor;seara, rezemat de sobă, talițu cânta la caval, măicuța avea , mai mereu, sub pernă, roșcove.
S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.
Am pierdut atunci o ființă de la care nu am niciun obiect, deși în lada ei de zestre, verde cu trandafiri roșii, păstra un miraculos univers pentru mintea mea de copil: câteva barișuri, unul era negru de voal, cu scânteioare roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb , lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva bluze cu înflorituri, un fișiu lung, de dantelă.
Obișnuia să mă țină lângă ea când , duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi două să plecăm în vizită la rudele ei.

Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup- să mă ducă în spate, atunci când oboseam.
Vara îmi împletea funde roșii în cozi și mă îmbrăca cu rochița de borangic, țesut în casă.
De la talițu, păstrez două bancnote vechi.
După moartea măicuței, m-a luat în camera lor bună. Era supărat, foarte supărat; fără știrea lui, bunica își vânduse pământul ei de zestre unor rude.
Un brâu lung, roșu, înflorat, ascundea în căptușeală hârtii foșnitoare...venise imediat stabilizarea, banii aceia nu mai valorau nimic.
S-a rătăcit și icoana sub care se inșirau decorațiile lui, de la Mărăști și Oituz, însoțite de Brevetul semnat de Rege.
Revăd, așa, cu ochii minții, acel nobil F, într-o caligrafie pe care nu o pot uita.
În locul casei bunicilor, părinții mei au construit o casă doar a noastră.
Acolo am înțeles adevăratele rosturi ale vieții .
În perioada asta de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama trebăluia din zori, până noaptea târziu, pregătea mâncare, de post și de dulce .
Mâncăruri simple, atât de gustoase și de sănătoase!
Tata nu postea niciodată.
De cu toamnă, „în magazioară”,se adunau de toate:cartofi, ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate, prune afumate sau opărite, gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc.
Toate, recoltate din grădina proprie.
Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu brânză și preparatele din carnea de porc, păstrate cu sfințenie pentru vremea de după sărbătorile de primăvară, când începeau muncile câmpului.
După- amiezile, mama țesea.
Când mă întorceam de școală, o găseam mânuind cu mare iuțeală suveica, urzeala, ițele.
Deseori, îi pregăteam țevile cu lână colorată. Sau de bumbac, atunci când țesea pânză.
Într-un sat vecin, trăia o femeie care știa să năvădească modele speciale de cuverturi și macaturi.
Era mare întrecere între femeile pe care le cunoșteam, în privința țesutului.
Ele pregăteau atât obiecte pentru uzul casei: pânză pentru cearșafuri, perdele și fețe de masă, pături, stofă pentru fuste, preșuri, cât, mai ales, zestre pentru fete.
În iernile acelor ani, mama a țesut multă pânză albă, din care a cusut la muscă, în roșu și negru, vreo douăsprezece cămăși lungi de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou rudele apropiate ale mirelui.
Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.
Le văd și le sărut cu sufletul!💔
Și mă gândesc că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...

nu doar povești pentru prieteni

   mărgele colorate

Răstoaca își duce agale firul printre sălcii bătrâne, despletite.

Într-un loc, dincolo de marginea satului, se lățește. Apoi se oprește brusc. Băltește. Mai mult de jumătate din lot este năpădit de bozii. Broaștele cântă în limba lor. Pământ sărac. Nimic nu rezistă.
Vine din când în când să-l vadă. Nici ea nu știe prea bine de ce. Atât i-a rămas din zestrea promisă.
O parte din salbă, pogonul de vie din Cotu’ zidului, fota şi ia i s-au luat. 

Alungă gândul rău. Nu i le-a luat nimeni, ea le-a dat. Avea încotro?
Marița, prima dintre cei șase copii - trei fete și trei băieți - s-a lăsat ademenită de al Ștefănoaii. Frumos bărbat, n-ai ce zice, da’ ticălos, în câteva luni, s-a însurat cu-o venetică. 

De voie, de nevoie, Marița s-a măritat și ea. Cu-un vădan.

Taica n-a avut de ales, i-a dat și zestrea ei.

Așa a rămas Ioana, a doua fată , doar cu haina de camgărn negru și guler de vulpe roșcată, un ilic de catifea, tivit cu mărgele și cu pământul ăsta sterp.
Cu mâinile adunate in poală, fata își lasă gândurile slobode. Fug, se duc și iar se întorc. În stol.
Soarele clipește printre pietrele albe din prund.
Stabiliseră nunta.
În toamnă, după cules, când termina Mitel armata. De toate vorbiseră doar ei amândoi, de nași, de lăutari... o nuntă potrivită.
O vreme, un an-doi, or sta la ai lui, n-o să le fie ușor, până-și încropesc un cuib de casă.
La Crăciun, Mitel a venit în permisie.
Trei zile. 

Ce baluri!

A plecat singur la gară, grăbit, cu felinaru’ într-o mână şi cu pachetul în cealaltă - cozonac, carne friptă, o sticlă cu vin.
A nins toată noaptea. Ea n-a închis un ochi.
Opt kilometri prin nămeți ...  Să prindă trenul de Oradea, să nu întârzie la raportul de dimineață.
L-au atacat hoții. Câți or fi fost... 

Cum s-o fi luptat cu ei?
I-au luat tot. 

Dimineața l-au găsit niște ceferiști. Mort. Cu foaia de drum sub cap.
Taica nu i-a spus imediat, a găsit el un moment, spre seară.

N-a plâns, n-a strigat. A rămas cu obrazul împietrit. Multe zile n-a vorbit cu nimeni, n-a mâncat, n-a ieșit în lume.
Înainte îi plăcea să cânte, era nelipsită de la horă.
A uitat să zâmbească, nici în oglindă nu se mai uită. Își împletește cozile din mers.
Apoi s-a măritat sor-sa. 

Nu i-a reproșat că i-a luat din zestre, n-a zis nimic nimănui. 

Cât a fost postul de mare, a cusut, a năvădit, a țesut, de dimineața, până târziu, în noapte.

Către Paște, fața i s-a mai înseninat, dar la horă n-a ieșit. Bluza de borangic, cu mânecă bufantă, țesută de mana ei, i-a împrumutat-o surorii mai mici. N-a vrut s-o vadă.
Adie vântul printre sălcii.
Potecuța o duce până-n ulița mare. Merg picioarele fără ea.
În fața porții lor, o căruță, cu doi cai, mari, cu funde prinse la căpestre.
Sub prunii din curte - taica, maica, Stela, verișoara ei, măritată de curând într-un sat vecin. 

Cu fața spre poartă, un tânăr spătos, cu obraz bălan și ochi mari, albaștri.
Beau țuica din păhărele și vorbesc.
S-au înțeles.
Ea tace. Privește în gol.

Câteva macaturi, două-trei rânduri de albituri, perne de fulgi, rochii, fuste, puse teanc în lada verde cu trandafiri, cumpărată cu vreun an în urmă din târg, de la Potlogi.
Deasupra, haina neagră, cu guler de vulpe, broboada de lâniță cu ciucuri lungi. Și ilicul, purtat la primul bal.
N-au scos o vorbă pe drum.
Îl privea tăcută. El mâna caii, ferindu-și obrazul.
Au lăsat în urmă podul de peste Argeș.

Răsărea luna când au intrat în curtea unde avea să fie peste patru ani, mireasă. Au fost ani secetoși. La nuntă aveau un copil. O fată.
Dragostea a venit cu timpul.

 O fi fost dragoste, cine mai știe?
Anii s-au risipit.
Ca mărgelele de pe ilicul de catifea.//

Mama mea era  Ioana.

printre gânduri

 povești pentru prieteni

Nopțile de iarnă erau lungi, albe  ca omătul, care, adesea, curgea  cu nemiluita.  Prindeau în pumnii lor geroși un anume fel de poezie, pe care atunci, copil fiind, o trăiam firesc- nu  cunoșteam concepte ample: viață, armonie, cumsecădenie, poate  că nici chiar cuvântul ”ajutor” nu-l auzeam prea des.

 Se întâmpla, nu știu cum, ca  oamenii, în cele mai multe cazuri rude și vecini, să-mi ofere șansa de  a face față  întâmplărilor pe care aveam să le trăiesc mai târziu, fără ca ei,oameni  ocupați  în trei anotimpuri cu munca  la câmp, să-și fi dorit asta.

Nu cred  că am auzit în anii aceia  vorbe  precum.:sărăcie, invidie, pedeapsă.   

Lumea își rotea existență după reguli nescrise.

 După masa de seară, se adunau, pe rând, la lumina lămpii, în câte o casă,femei, de cele mai multe ori, dar și  bărbați.  

Mama torcea, de obicei, când se adunau mai multe. 

Acasă, cosea, țesea sau își pregătea suveicile cu  fir tors pentru a doua zi.Târziu, mi-am dat seama  că deși era tânără( am depășit  cu mult vârsta ei de atunci), purta ochelari..

Din târgul  de vineri( există și astăzi), de la Corbii Mari, femeile  de care îmi aduc bine aminte cumpărau „carpete”-  bucăți de pânză, diferite ca mărime,  imprimate  cu fel și fel de  crâmpeie de  viață: pregătirea mesei, copii bucălați  hrănind  pisici  sau căței, săniușul, brazi încărcați de zăpadă, femei așteptând bărbatul întors de la muncă.

 Fiecare femeie își alegea  culorile preferate. Sau potrivite.

Bărbații  jucau cărți și povesteau  din armată.

Mă  fura  lumea aceea , mai bogată cu fiecare clipă,  mă fascinau toate câte se petreceau.

Ce am reținut  bine  este că  „neamurile„  chiar  aveau legături  strânse.

Petreceau de sărbători, mergeau împreună, de primăvara  până toamna târziu, împreună , la  muncă, își împrumutau calul, plugul,  rarița, calul.  

Se ajutau.

  Nu știu, oricât aș vrea să aflu, când  lumea aceea și-a coborât obloanele .

Să se fi topit iremediabil?

  Să fi dispărut treptat, după ce unul câte unul,  părinții mei, vecinii, rudele s-au stins?

  Au trecut anii....

Lumea a evoluat, nu se mai adună  în șezători și clăci, internetul a creat alt fel de ”adunări„.

În lista mea de prieteni,  am strâns peste douăzeci  de  verișoare și veri, cu  fii și fiice, răspândiți care pe unde . 

Și câteva consătence..

În locul îmbrățișărilor, se dau like și

figurine,.

Rareori, vorbim la telefon, mesajele  de sărbători sunt  și ele  gata concepute,  nu ne scriem  felicitări, nu mai trimitem vederi de prin locuri văzute.

Cum crezi că ar fi dacă, într-o zi, ne-am aduna???

ce  mai întrebare......

Moș Crăciun și electronii ( de valență, cumva)

· Mie mi-a plăcut fizica. Partea aceea care se întâlnea cu chimia .( lui Babacu)
http://incertitudini2008.blogspot.com/2009/06/babacu.html

Se întâmpla, însă, ca după nota 9 , să iau și câte un 4.
Ce vreau să spun este că nu am avut notorietate în anii de liceu, în privința celor două obiecte, deși la bacaureat am obținut notă mai mare la chimie decât la matematică.
Îl iubesc pe Moș Crăciun, de când „l-am descoperit”.
Se întâmpla când aveam vreo 5/ 6 ani. Mama a primit de la o doamnă, tanti Persida, o ramură din bradul falnic, care creștea în curte.
A împodobit-o cu mere.
Știu și locul unde a fixat-o: pe dulapul roșu de lemn, în care păstra vasele. Aveam, pe atunci, o singură cameră, din casa mare a bunicilor paterni.
Tata a primit de la serviciu, pentru mine - fratele meu nu se născuse- ( tata lucra la CFR și avea buletin de București) o bucată de marchizet roz, din care, la comanda măicuței, bunica mea, tanti Niculina lui Iedu a scos cea mai frumoasă rochiță cu platcă.
Au trecut anii, Moș Crăciun a devenit Moș Gerilă, o vreme nu am mai gătit brad de Crăciun.... în sinea mea, mă gândeam la creanga de brad și la rochița de marchizet.
Astăzi, când am citit povestea asta minunată, m-am simțit copilul de odinioară!❤️
Ce bine că există fizicieni atât de simpatici!☺️

https://www.youtube.com/watch?v=Q2H-s-6zypo&fbclid=IwAR322LhZ3IzSZuFdk7GKkP35Z4SwkiWu8HPdEcxSyVqzZp-Th-unQv221xc

coboară seri, coboară zile

MAMEI MELE

”...poate  veți încerca  să-i  îndepărtați și pe prietenii voștri. măcar pe unii dintre ei,  de  boala umilirii  și a  batjocurii.

Vorbiți-le. Vorbiți și cu cei care insultă sau chiar cu cei care  lovesc ori  se  bucură atunci câns sunt martori la necazul altcuiva. Vorbiți cu oricine se arată dornic să adculte.

Încercați să stați de  vorbă până și cu aceia care râd de voi, care vă condamnă și vă umilesc. Nu le dați importanță, ci încercați iar și iar   să le vorbiți.”

Amos  Oz/”Deodată în adâncul pădurii” / 157.

Dincolo de  ajurele perdelelor croșetate de  mâna  niciodată obosită a mamei, fulgi  cuminți de nea dansau în voia lor, seara de iarnă torcea  și ea, ca  firul din furca prinsă-n brâu de maica  Fănica..
 Bunica mea dinspre tata avea regulile ei privitoare la respectarea datinilor, dacă soarele a apus, au trecut și interdicțiile sărbătorii, așa  că putea  să toarcă fuiorul alb/cenușiu, din care urma ca mama să-mi împletească un pulover pe care să-l port peste uniforma de școală.
Se încheia seria sărbătorilor de iarnă cu un bal, la care părinții mei și  prietenii lor aveau să petreacă toată noaptea. Din cozonacii copți în cuptorul cu vatră, ne lăsaseră și nouă unul, înjumătățit, deja, de pofticiosul meu frate. Petrecerea avea și partea ei de ospăț, cu vin , un fel de  friptură rece  de porc și, neapărat,  cozonac.
  Într-un colț al  camerei luminată  de o lampă  cu picior, fratele meu  chinuia vioara    scoasă dintr-o bucată curată  de  tulpiă de porumb..
Eu nu mă puteam dezlipi de cartea  începută de  dimineață, o carte  cu copertă  albăstruie, ”Serile în cătunul de lângă  Dikanka„
De  Nikolai Gogol.
 .Revăd  cu  ochii  minții și ai sufletului, mai mult  starea mea de copil, în clasa  a VI-a,în care povestirile fabuloase alergau una după alta, în ecou de mesteceni  albi,cu nobili și țărani,  diavoli și alte fantasme, spaime și emoții, cazaci, luna  și cerul,  mister și   fapte  incredibile, întâmplări  care, deși mă speriau,   îmi țineaiu  mintea și curiozitatea prizoniere.
Era  cald și bine în casă, fusul   bunicii sfârâia  printre  degetele ei asprite  de  muncă, Dincolo de perdele  noaptea se așternea în plapumă pufoasă.
  Mi-am aminit  că a doua zi începe  școala și eu  nu mi-am pregătit  bluza și șorțulețul  de uniformă. Am găsit destul jar în sobă, l-am pus cu grijă în  fierul de călcat, de fontă groasă, și , ca să nu se încălzească prea tare,( mai pârlisem  zdravăn , în vară, o  fustă  de stofă albastră) am ieșit  afară  să-l răcoresc puțin.
 Se lăsase ger, clipoceau pe cer   stele răzlețe, roteam  cu mâna dreaptă fierul încins.  Pentru o clipă,  realitatea a devenit parcă vis, dinspre poarta grădinii, pe care doar o ghiceam,  simțeam venind  jivine.
 Cătunul Dikanka se năpustea  cu lumea lui de  animale fioroase către mine.
Poate  că am țipat, poate  că maica  Fănica   m-a strigat... M-am trezit cum  brațele  ei calde  mă așezau  în patul  meu dinspre fereastră..

Aseară,citind  cartea  lui Amos Oz„Deodată în adâncul pădurii„ o carte  pentru toate  vârstele, despre motive  primordiale, despre tradiții biblice și despre  tainele  vieții, m-am gândit la întâmplarea aceea., din noaptea ultimei sărbători de iarnă, când  mama  mea , în rochia   verde, știu sigur, dansa frumos la  bal.....
Astăzi  este  ziua ei  de naștere...