Locul în care am deschis eu ochii către lume este un sat de pe valea Argeșului, ocrotit în acei ani de zăvoaie unde creșteau laolaltă sălcii, salcâmi și plute, unele chiar uriașe.
Trei generații trăiam, la început, în casa bunicilor.
Mie îmi era bine: măicuța și talițu mă luau în partea de casă, care era doar a lor;seara, rezemat de sobă, talițu cânta la caval, măicuța avea , mai mereu, sub pernă, roșcove.
S-a stins în ziua în care m-am dus la școală.
Am pierdut atunci o ființă de la care nu am niciun obiect, deși în lada ei de zestre, verde cu trandafiri roșii, păstra un miraculos univers pentru mintea mea de copil: câteva barișuri, unul era negru de voal, cu scânteioare roșii de catifea, câteva zăbranice- mi-l amintesc pe cel alb , lucrat în motive albastre, cu fluturași-fuste lungi de stofă, câteva bluze cu înflorituri, un fișiu lung, de dantelă.
Obișnuia să mă țină lângă ea când , duminica după amiază, se gătea, înainte ca noi două să plecăm în vizită la rudele ei.
Nu știu cum reușea- era o femeie puțintică la trup- să mă ducă în spate, atunci când oboseam.
Vara îmi împletea funde roșii în cozi și mă îmbrăca cu rochița de borangic, țesut în casă.
De la talițu, păstrez două bancnote vechi.
După moartea măicuței, m-a luat în camera lor bună. Era supărat, foarte supărat; fără știrea lui, bunica își vânduse pământul ei de zestre unor rude.
Un brâu lung, roșu, înflorat, ascundea în căptușeală hârtii foșnitoare...venise imediat stabilizarea, banii aceia nu mai valorau nimic.
S-a rătăcit și icoana sub care se inșirau decorațiile lui, de la Mărăști și Oituz, însoțite de Brevetul semnat de Rege.
Revăd, așa, cu ochii minții, acel nobil F, într-o caligrafie pe care nu o pot uita.
În locul casei bunicilor, părinții mei au construit o casă doar a noastră.
Acolo am înțeles adevăratele rosturi ale vieții .
În perioada asta de dinaintea Paștelui- Păresimile- mama trebăluia din zori, până noaptea târziu, pregătea mâncare, de post și de dulce .
Mâncăruri simple, atât de gustoase și de sănătoase!
Tata nu postea niciodată.
De cu toamnă, „în magazioară”,se adunau de toate:cartofi, ceapă, usturoi, fasole, varză crudă și murată,albă și roșie, ridichi, morcovi, roșii conservate, prune afumate sau opărite, gutui, sfeclă roșie, frunze pentru ceaiuri, felurite murături, mălai, făină, ceapă roșie, șiruri de ardei uscat, „poame ”pentru compot, porumb de floricele, magiun, dovleci turcești, nuci, leuștean, pătrunjel, cimbru, busuioc.
Toate, recoltate din grădina proprie.
Și ,bineînțeles, ouă, o putinică cu brânză și preparatele din carnea de porc, păstrate cu sfințenie pentru vremea de după sărbătorile de primăvară, când începeau muncile câmpului.
După- amiezile, mama țesea.
Când mă întorceam de școală, o găseam mânuind cu mare iuțeală suveica, urzeala, ițele.
Deseori, îi pregăteam țevile cu lână colorată. Sau de bumbac, atunci când țesea pânză.
Într-un sat vecin, trăia o femeie care știa să năvădească modele speciale de cuverturi și macaturi.
Era mare întrecere între femeile pe care le cunoșteam, în privința țesutului.
Ele pregăteau atât obiecte pentru uzul casei: pânză pentru cearșafuri, perdele și fețe de masă, pături, stofă pentru fuste, preșuri, cât, mai ales, zestre pentru fete.
În iernile acelor ani, mama a țesut multă pânză albă, din care a cusut la muscă, în roșu și negru, vreo douăsprezece cămăși lungi de noapte, pe care, la nunta mea, le-au primit cadou rudele apropiate ale mirelui.
Văd, ca prin vis, mâinile neobosite ale mamei.
Le văd și le sărut cu sufletul!💔
Și mă gândesc că toate, pe lumea asta, sunt trecătoare...
