Profesoarei, cu drag!

În amintirea unei duioase ființe, al cărei suflet a urcat la ceruri - colega noastră de cancelarie- Doamna profesoară de istorie, Mariana Golescu.

Fie-i calea senină și îngerii aproape!

În meseria noastră de educatori, poate cea mai frumoasă și mai aproape de partea nevazută a ființei, meserie care solicită, deopotrivă, mintea și sufletul, petrecem mult timp la școală.
Mai mult și mai intens dintr-o zi decât cu familiile noastre. 
Vibrăm!
Și ardem!
Asemenea flăcărilor.
Devenim o comunitate de trăiri, de gânduri, de simțăminte.
Astăzi, privind-o pe doamna noastră, învaluită in mantia tristeții fără de grai, fără de întoarcere,mi-am amintit cu câtă bucurie primeau colegii, care își incheiau activitatea la catedră, acele modeste medalioane de suflet, pe care le-am dăruit, de fiecare dată, cu toată dragostea!

Acest început de an a rupt , deja, necruțător,din buchetul de dăscălițe cu mulți ghiocei la tâmple, care au slujit demn învățătura de carte, dăruind Școlii Nr. 13 ceea ce știau ele mai bine-lumina din cărți- trei colege dragi, sensibile, dăruite acestei meserii frumoase, care, în felul ei, adună și păstrează acel miracol numit ”tinerețe fără bătrânețe„.
Pioase gânduri pentru Doamnele
Floarea Călin,
Felicia Diaconu,
Mariana Golescu.
Înțelept ar fi să învățăm că veșnicia nu-i aparține omului, ci doar naturii, să păstrăm legătura unii cu ceilalți, să împărtășim experiențe,să amăgim , într-un fel, scurgerea ireversibilă a timpului.
Să nu lăsăm loc pentru tristețe.
Să dăm vieții frumusețe și bunătate!

„Tu parc-auzi cum picură la geamuri
Un ciripit de pui de rândunică
Și-un glas răzleț îți înfierbântă tâmpla
Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.”
”Dăscălița„,
Octavian Goga