niciodată nu am văzut atâția români fericiți laolaltă

Motto „Lumea ar fi fost mult mai săracă, dacă Johann Strauss nu ar fi existat”, André Rieu

Când le-am povestit eu ce experiență extraordinară am trăit la Londra, urmărind de-adevăratelea Concertul lui André Rieu, au fost atât de impresionate, că și-au dorit, cu orice preț, să-l vadă și ele.

S-a întâmplat ca tot eu să le dau vestea că „regele valsului„ vine chiar la București. Am reușit să ne cumpărăm bilete, chiar în prima serie, mai precis, pentru vineri, 12 iunie.
Au zburat zilele, ne-am gândit noi, și am ajuns la concluzia că nu trebuie să ne deranjăm rudele sau prietenii, așa că am reținut, prin internet, o cameră pentru trei persoane, că atâtea suntem noi, iubitoarele de André Rieu .( fără chestii de gelozie) Într-un hotel cât mai aproape de Piața Constituției, ca să nu umblăm noaptea prea mult. O vorbă veche spune că socoteala din târg nu prea se potrivește cu aceea de acasă, așa că hotelul s-a dovedit a fi, de fapt, o garsonieră cu regim hotelier, în Centrul vechi: pitoresc, nu am ce zice, fascinant, dar cam (prea)prăpădită clădirea, așa sunt cam toate de pe acolo. Am păstrat pentru mine teama, oricum, la cât de dinamică( prea puțin spus) este viața de noapte în acea parte de capitală, nu prea am pus geană pe geană, după concert.//
Ziua de vineri se vestea toridă. Trebuia, totuși, să mergem în recunoaștere. 
Pentru niște provinciale ca noi, drumul a fost cam întortocheat, în sfârșit după niște ocolișuri fără rost, am reperat locul/intrările/totul. Am revenit cu vreo douăzeci de minute înainte de concert. Partea aceea de oraș devenea neîncăpătoare: valuri de oameni se revărsau din toate părțile.
 Punctual, ca un ceasornic de buzunar, prin mulțime, și-a făcut apariția, conducându-și orchestra, zâmbitor, șarmant, frumos, André Rieu, deloc obosit, dacă te gândești că, seară de seară, își mânuiește arcușul/ povestește, comentează cam o sută de minute. ”Johann Strauss Orchestra„ numără 60 de muzicieni, în mare parte femei frumoase, elegante, cu mult umor, însemnând 10 naționalități.
El este nu doar dirijorul, a fost povestitorul, mereu inventiv, al unui foarte bine pus la punct moment, în care am ascultat piese cunoscute, frumoase, adaptate astfel încât tot ascultătorul să se simtă în elementul lui, indiferent de vârstă, ocupație, chiar nivel de pregătire. Erau acolo oameni din toate colțurile țării pentru a se bucura în sunetul muzicii.
„Seventy„-M. Willson, „`Blaze Away„-A. Holzmann, „Second Waltz„, de D. Shostakovich ( ce poveste frumoasă despre acest vals devenit al doilea imn al Olandei! îndemnul către cei prezenți să-l învețe, dacă vor ca „Steaua„, după ce va avea un antrenor olandez, să mai piardă niciun meci, niciodată!)
”Volare”-D, Moduggno„Non ti scordar di me„, C.A. Brixio, ”Nessun Dorma„, G. Puccini, într-o interpretare extraordinară, despre care povestitorul spune că a avut norocul să găsească trei tenori extraordinari: un tasmanian, un ungur și un francez.
Registrul concertului căpătă culoarea coridei, întrebarea adresată spectatorilor se referă la cine este îmbrăcat(ă) în roșu. Bineînțeles că se găsește roșu din plin. Cineva, o doamnă, este îmbrăcată total în purpuriu, ea demonstrează rapid că și o piesă ascunsă este tot roșie, apărut din mulțime, taurul simte atracția, se năpustește către curajoasa doamnă, goana este teribilă, femeia are un trap serios, nici urmăritorul nu este mai prejos...Rezultatul-taurul este victorios: trofeul-un sutien roșu, agățát între coarne. 
Da! „Espana Cani„!
Altă poveste: o tânără italiancă, chiar din Veneția, este îndrăgostită rău, vrea să se mărite, tatăl este îndărătnic, ea amenință că se aruncă de pe Ponte Vecchio, tatăl nu cedează, ea se roagă și câștigă! O superbă voce, o femeie foarte frumoasă-„O mio babbino Caro„, Puccini.
Alt superb vals, pe ecranul mare din spatele scenei, curg imagini-”Sportpalast Walser,„apoi „Im Weissen Rossl.„
Și a venit pauza despre care vorbeam, cu ale noastre balcanice metehne:brațe încărcate cu de-ale gurii.
Distins, frumos, ironic, fără excese,șarmant , povestitorul-dirijor nu scapă din ochi orchestra, atent cu fiecare detaliu, vorbește cu publicul, pontos cu delicatețe și un umor natural, nesupărător, chiar dacă ironia atinge puncte sensibile, cum ar fi faptul că românii nu știu că și la școală pauza durează doar 10 minute. Sau că la un asemenea concert nu dai buzna în pauză să-ți umpli brațele cu pungi de uscățele/sărățele/floricele/alte cele.
”Viljalied”, de Lehar ( Văduva veselă de la București hi! hi!)
Cinci cântăreți și un pianist, în amintirea formației „Comedian Harmonists„(Berlin) formație care în 1920 s-a bucurat de un extraordinar succes, dar, căreia i-a fost oprită evoluția,pentru că... trei membri erau evrei.Extraordinară interpretare!
„Veronika, der Lenz ist da„,Jurmann,„ Irgendwo, auf der Matrosen.„ ”Das ist die Liebe der Matrosen/„Heymann.
Punctul culminat al serii este apariția maestrului Gheorghe Zamfir- lumea se ridică, artistul cântă sfâșietor, ”Mociriță cu trifoi”,ochii i se scaldă în lacrimi, este atâta jale în susurul lui, pe scenă curg imagini cu plaiurile noastre unice, munți și câmpii, ape și sate, atâta culoare, atâta frumusețe!
Doar că durează prea puțin...
Și mult așteptatul vals”An der sconen blauen Donau”, J. Strauss- muzica electrizează, perechi/perechi dansează, este atâta bucurie, cum nici la Londra nu am văzut, bucăți strălucitoare cad puzderie din înalturi, bucuria a încălzit piepturile și piața, strigăte vesele  se ridică din toate părțile, artiști și spectatori trăiesc clipa de eternitate.
Nemuritorul, mereu vrăjitul vals!
 Printre rânduri, tineri și vârstnici își abandonează toate grijile lor de oameni mari, cântă și dansează, de undeva, plouă cu bucățele sclipitoare, atâția români fericiți laolaltă nu am văzut niciodată
Fug minutele...
”Oda bucuriei„! Fr. Schiller și L.van Beethoven. Toată lumea cântă!
”Orice început are și un sfârșit”, ne anunță povestitorul- dirijor, deci urmează „Radetzkymarch„-J. Strauss.
Nu, nimeni nu vrea să plece, până la 11 ar mai fi un sfert de oră. Și atunci, dintr-odată, mult mai puternic decât partea de dinainte, muzica se arată în toată splendoarea ei, minute bune cu maestrul Gheorghe Zamfir, „Ciuleandra„ sună dumnezeiește, tineri și tinere, frumoși, veseli, îmbrăcați în frumoasele noastre costume își fac apariția, orchestra îi acompaniază, dansurile noastre sunt absolut extraordinare!
Valsuri și călușari, dansuri din Țara Moților și din Moldova, costume populare de o mare varietate și frumusețe!
Am revăzut cu ochii minții scenele unice, din acele seri de sâmbătă, când maestrul Mihai Florea însuflețea tezaurul de spiritualitate, numit ”Dialog la distanță”.
A trebuit să vină la noi un străin, acest neobosit olandez, pentru ca farmecul extraordinarelor noastre tradiții să se scoată din colbăirea vremii.
Apoteotic final!
Extraordinară regie!
Minunată combinație de acorduri din toate colțurile lumii!
Muzica nu cunoaște granițe!
Oamenii sunt mai fericiți când cântă împreună.
Adevărată lecție de patriotism, da, eu, și ca mine, mulți alții, așa am primit finalul acestui concert, pe care , fără nicio reținere, îl putem numi o lecție de viață, de frumos, de ce nu chiar de istorie.
Sigur că se câștigă foarte mult din asemenea desfășurare de muncă/muzică/talent/energie, iar cârcotași se vor găsi, (citeam pe undeva că unii s-au împrumutat în bănci ca să-și cumpere un bilet la concert...ce poți spune?? nimic.)
Ce rămâne în suflet după un asemenea eveniment este bucuria de a fi împărtășit sublimul!//
În acorduri ample, seara de armonii ca-n basme își coboară pleoapele. În valuri colorate, mulțimea se revarsă către case. Și când am ajuns în Centrul vechi,luminat ca ziua, am înțeles că acolo,viața are alte rosturi,și la primul ceas după miezul nopții abia începea distracția.
( îmi cer scuze pentru calitate fotografiilor, dar și pentru aranjarea lor; oricât m-am străduit, nu au fost deloc înțélegătoare, au alergat  cum au  dorit ele... )