cum sunt lucrurile în lumea asta

 Amiaza își acoperise obrazul cu nori negri, umblând brambura pe cerul umed. Mă scoseseră din casă niște probleme întârziate. Scurt, fără  detalii, telefonul lui Miki mi-a izbit auzul, ca o palmă picată din senin.Între gânduri, s-a înfipt ceva nedeslușit,o durere surdă ca o gheară.

 Mi-am încetinit pașii, mergeam  fără  grabă,  ploaia îmi scălda  obrajii, întrebări și neliniști au dat năvală,  mi-am amintit  că  prin octombrie  vorbisem ultima oară la telefon cu Ileana. Nu s-a plâns, mi-a spus doar cât de greu suportă  un tratament  sever.

De ce nu am mai sunat-o de atunci, nu pot să știu...mai contează?

A fost odată o fată. Înaltă, blondă, foarte serioasă. Îi plăcea  matematica. Iubea  florile și  grădina din fața casei, mereu curată ca-n palmă.
 Eram colege de liceu, speriate de aceleași temeri:babacu și chimia lui, încâlcitele probleme  cu care dom  Bălcescu ne scurta nopțile de dinaintea tezelor, planșele în tuș pentru domnu Stass, astronomia, toate lecțiile ”la zi „ale  singuraticei domnișoare Lupescu.

Mers zilnic cu bicicletele din Titu-Târg până la liceu, înapoi, seara, către casă, o vreme doar, pentru că  la venirea iernii, eu m-am mutat la internat.

Ne-am întâlnit la facultate, ea la matematică, eu la filologie.

 Și, într-o zi, după mulți ani, s-a întâmplat să ne regăsim, ne-am adunat mulți colegi de liceu, era vară, înfloriseră teii, curgeau frumos clipele, micul restaurant de la răscruce ne-a ascultat poveștile, amintirile, gândurile.//

De ieri, Ileana  nu mai este. .. cu  dureri, cu spaime , speranțe și dorințe, s-a  ridicat undeva, acolo  unde doar ea știe cum îi este.Pentru cei care i-au stat în preajmă, ea rămâne doar un gând frumos. 
Cu nume de prințesă.

De fapt, când plângi, de ce  plângi?