Vintilă Mihăilescu.
Viața noastră poate fi, cred, o medie între tristețea apăsătoare sau vremelnică, pricinuită de fel și fel de întâmplări rele, situații, oameni, neînțelegeri . și veselia ivită de nici unde.Cineva zicea că nu întâmplător în literatura noastră nu există tragedii. Prea repede trece românul de la plâns la veselia dâmbovițeană...ăștia suntem. ( unii, că nu suntem la fel, nu-i așa?)
Vreme de mai mulți ani, poate șapte/ opt, marea mea bucurie, către sfârșitul săptămînii era să cumpăr și să citesc „Dilema”. Aveam și un loc preferat,din care nu lipseau ceșcuța roșie în care turnasem cafeaua puternic mirositoare și un măr frumos..
Când numărul „ Dilemelor„ a tooot crescut, că nu mai aveam unde să le pun, le-am mutat în biblioteca de la țară.
Au atras niște plimbătoare rozătoare. Așa că le-am ars....
”Dilema” a fost prietena mea . Este și acum. O citesc aici, în virtual.
Când am aflat ieri despre urcarea la ceruri a unui DOMN a cărui lectură mereu m-a obligat să citesc cu creionul în mână, am simțit tristețea pierderii unui prieten.
Drum lin în împărăția cerurilor, Vintilă Mihăilescu !
”Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…
A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie.
Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.”
Vintilă Mihăilescu
Viața noastră poate fi, cred, o medie între tristețea apăsătoare sau vremelnică, pricinuită de fel și fel de întâmplări rele, situații, oameni, neînțelegeri . și veselia ivită de nici unde.Cineva zicea că nu întâmplător în literatura noastră nu există tragedii. Prea repede trece românul de la plâns la veselia dâmbovițeană...ăștia suntem. ( unii, că nu suntem la fel, nu-i așa?)
Vreme de mai mulți ani, poate șapte/ opt, marea mea bucurie, către sfârșitul săptămînii era să cumpăr și să citesc „Dilema”. Aveam și un loc preferat,din care nu lipseau ceșcuța roșie în care turnasem cafeaua puternic mirositoare și un măr frumos..
Când numărul „ Dilemelor„ a tooot crescut, că nu mai aveam unde să le pun, le-am mutat în biblioteca de la țară.
Au atras niște plimbătoare rozătoare. Așa că le-am ars....
”Dilema” a fost prietena mea . Este și acum. O citesc aici, în virtual.
Când am aflat ieri despre urcarea la ceruri a unui DOMN a cărui lectură mereu m-a obligat să citesc cu creionul în mână, am simțit tristețea pierderii unui prieten.
Drum lin în împărăția cerurilor, Vintilă Mihăilescu !
”Primul sens-direcție care decurge, pentru mine, din aceste premise este că Omul se dovedește a fi, mai presus de toate, un Homo Narrans – dar într-un sens mult mai cuprinzător și mai profund decît cel acreditat de Kurt Ranke, care a folosit, se pare, pentru prima dată acest termen într-o lucrare din 1966. Omul este singura ființă vie ce poate fi angoasată în rărunchii ființei sale de absurdul aprioric al existenței și de absurditățile (puteți să le numiți greutăți sau altminteri) vieții, chiar înainte de a fi avut de-a face cu ele – iar aceasta și pentru simplul motiv că este singurul animal care poate să-și imagineze așa ceva, care poate să întrevadă invizibilul. Angoasat de toate acestea, Omul își va imagina și că lucrurile nu stau tocmai așa, că existența nu este de fapt absurdă, că greutățile vieții pot fi ușurate, compensate, eludate într-un fel sau altul – adică va naște o Poveste reconfortantă, care să-l pună cît de cît la adăpost de angoasele care îl însoțesc pe tot spectrul existenței umane. Suferința este o operă deschisă despre care s-au scris – și se vor scrie – sumedenie de Povești, dacă nu vesele, cel puțin înțelept-consolatoare – adică „anxiolitice“…
A doua mea constatare – căci aceasta este o constatare – se referă la faptul că nu avem nici cea mai mică idee despre cum circulă Povestea din transcendental în celule și retur, cum este ea în-corporată astfel încît să funcționeze, să fie dătătoare de viață la toate nivelurile sale de implicare și manifestare, că nu știm nimic despre cum se leagă biochimicul cu ontologicul – și că, de fapt, nici nu interesează toate acestea. Or, Povestea funcționează, funcționează în toate registrele sale, și funcționează și atunci cînd nu noi sîntem autorii direcți ai „poveștii“, ci sîntem mai degrabă povestiți. Altfel spus, sîntem parte a Marii Povești, ai unei Povești încorporate, alcătuită din tot ceea ce am despărțit de-a lungul mileniilor: sînge și zei, suflet și corp, biochimie și ontologie.
Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că, dacă vrem să domesticim puțin acest abis, dacă vrem să cunoaștem ceva mai bine Omul, ei bine, trebuie să ne apropiem cu mai multă atenție și deschidere de această incomprehensibilă Poveste încorporată.”
Vintilă Mihăilescu
https://webcultura.ro/apocalipsa-plictisului/?fbclid=IwAR0iZivvt91o6wMNL207TIeUIlWMPV3A2FDPuMiVe3BD-h0xQ7lO-vjQIuc
RăspundețiȘtergere